ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1595/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1595/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursurilor constată

următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș - Severin la 28 aprilie 2010, S.I. a

solicitat, în temeiul Legii nr. 221/2009 și în contradictoriu cu S.R. prin M.F.P.,

constatarea caracterului politic al măsurii administrative a dislocării,

stabilirii domiciliului obligatoriu și internării în colonie de muncă în fosta

U.R.S.S., măsură la care au fost supuși părinții săi, S.G. și S.A. (căsătorită

ulterior F.) și obligarea pârâtului la plata despăgubirilor în cuantum de

650.000 euro pentru suferințele fizice, morale și psihice pe care familia sa

le-a îndurat urmare măsurii administrative aplicate.

Tribunalul Caraș -

Severin, prin sentința civilă nr. 1554 din 29 septembrie 2010, a admis în parte

acțiunea formulată. A constatat caracterul politic al măsurii administrative a

deportării în fosta U.R.S.S., luată împotriva părinților reclamantului. L-a

obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 10.000 euro, echivalentă în

lei la data efectuării plății, cu titlu de daune morale.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a constatat că ambii părinți ai reclamantului, S.G. și S.A.

au fost trimiși în 16 ianuarie 1945, în lagărele de muncă din fosta U.R.S.S.,

ca majoritatea etnicilor germani din zona Banatului.

S-a reținut de către

tribunal că această măsură administrativă luată de organele fostei miliții sau

securități nu-și găsește temeiul în niciun act normativ al acelor vremuri.

Prin urmare, instanța

de fond a apreciat că reclamantul se încadrează în dispozițiile art. 4 alin.

(2) din Legea nr. 221/2009, constatând că acesta a dovedit că în perioada 6

martie 1945 – 22 decembrie 1989 părinții săi au făcut obiectul unei măsuri

administrative de deportare în U.R.S.S., măsură ce le-a creat mari prejudicii.

Date

fiind gravitatea și numărul încălcărilor constatate în cauză, persoanei

deportate trebuie să i se acorde despăgubiri morale.

Este adevărat că nu

există un sistem care să repare pe deplin daunele morale constând în dureri

fizice și psihice, întrucât plata unei sume de bani abia dacă poate aduce

victimei unele alinări sau satisfacții. În materia daunelor morale, principiul

reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter

aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor

daune, imposibil de a fi echivalate material. În schimb, se poate acorda

victimei o indemnizație cu caracter compensatoriu tinzând la oferirea unui

echivalent care, prin excelență, poate fi o sumă de bani care îi permite să-și

aline suferința. De aceea, ceea ce trebuie evaluat, în realitate, este

despăgubirea care vine să compenseze prejudiciu și nu prejudiciu ca atare.

Recunoașterea unui

drept de despăgubire nu se aplică decât prin voința de a oferi o satisfacție

care poate contrabalansa efectul vătămării și fără ca această satisfacție să

aibă o reală corespondență cu prejudiciul, astfel că la cuantificarea sumei,

accentul trebuie pus pe importanța prejudiciului, din punctul de vedere al

victimei.

În aceste condiții, s-a

apreciat că acțiunea reclamantului de acordare a daunelor morale este

întemeiată, iar la stabilirea întinderii acestora s-au avut în vedere

consecințele negative suferite de reclamant și de părinții acestuia, atât pe

plan fizic cât și psihic, importanța valorii morale lezate, intensitatea cu

care reclamantul a perceput consecințele vătămării.

Dându-se eficiență

criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, cererea a fost admisă de

tribunal pentru suma de 10.000 euro.

S-a constatat că indemnizația

de care a beneficiat mama reclamantului

în

temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990 nu poate constitui în niciun caz o

reparație îndestulătoare a suferințelor îndurate, astfel cum s-a susținut prin

întâmpinare.

Reclamantul

nu a beneficiat de nicio altă despăgubire din partea

Statului Român și nici părinții săi nu au beneficiat niciodată de vreo

despăgubire, astfel cum a rezultat din declarația pe proprie răspundere a

acestuia depusă la dosar.

Față de dispozițiile

art. 3 și art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, art. 6, 8 C.E.D.O.,

jurisprudența C.E.D.O. (cauza K- vs. Polonia), a respectării art. 1 din

Protocolul nr. 1, în conformitate cu art. 41 din convenție, instanța a considerat

că atâta timp cât reclamantul a făcut dovada gravului prejudiciu moral suferit

are dreptul de a beneficia de o reparație echitabilă și nediscriminatorie în

raport cu alte categorii de beneficiari ai Legii nr. 221/2009.

Prin decizia nr. 487

din 8 martie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul

declarat de reclamant împotriva sentinței tribunalului. A admis apelul pârâtului

S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Caraș - Severin împotriva aceleiași hotărâri, pe

care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins capătul de cerere al

acțiunii reclamantului privind acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul

moral. A menținut în rest sentința.

Curtea de apel a

constatat că, solicitând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare

a deportării în U.R.S.S. a mamei sale și a tatălui, reclamantul și-a întemeiat

pretențiile pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Prin Decizia nr. 1358/2010,

Curtea Constituțională a declarat neconstituționale dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, respectiv norma legală care

reprezenta temeiul acordării acestor despăgubiri.

Decizia a fost

publicată (M. Of. nr. 761/15.11.2010), devenind, astfel, obligatorie, conform

dispozițiilor art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată și ale art. 147

alin. (4) din Constituție.

Cum, în

termen de 45 de zile de la această dată, nici Guvernul și nici Parlamentul nu

au pus prevederile neconstituționale de acord cu dispozițiile Constituției,

aceste norme legale și-au încetat efectele juridice, conform dispozițiilor art.

31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată și ale art. 147 alin. (1) din constituție.

În

consecință, norma legală ce a reprezentat temeiul cererii în despăgubiri pentru

daune morale formulată de reclamant și-a încetat efectele juridice.

Este adevărat că

această încetare s-a produs ulterior sesizării instanței și pronunțării unei

hotărâri și că art. 147 alin. (4) din constituție dispune că deciziile Curții

Constituționale au putere numai pentru viitor.

S-a observat însă, de

către instanța de apel, că încetarea s-a produs înainte de stingerea printr-o

hotărâre definitivă a raporturilor juridice dintre stat, cel care a acordat

prin Legea nr. 221/2009 beneficiul reparării prejudiciului moral prin acordarea

de despăgubiri și destinatarul acestui beneficiu.

Pe de altă parte,

constatarea neconstituționalității menționatelor norme are efect de la data

adoptării legii și, după cum s-a arătat, nici Parlamentul și nici Guvernul nu

au adoptat vreun act normativ în concordanță cu Constituția (în această

materie), act în cuprinsul căruia să se prevadă care este efectul constatării

neconstituționalității normelor asupra raporturilor juridice deja legate între

părți.

În fine, un alt

argument în favoarea reținerii incidenței în cauză a deciziei Curții

Constituționale l-a reprezentat introducerea prin Legea nr. 177/2010 a cazului

de revizuire de la pct. 10 al art. 322 C. proc. civ., respectiv admisibilitatea

revizuirii unei hotărâri rămase definitive în situația în care Curtea

Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză și a

declarat neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau

ordonanță.

În concluzie, s-a

reținut că în cauză sunt respectate dispozițiile art. 15 alin. (2) din

Constituție potrivit cărora legea dispune numai pentru viitor.

În plus, curtea a mai

constatat, și pe fondul chestiunii deduse judecății, că împotriva mamei

reclamantului, cetățean român de etnie germană, a fost luată o măsură administrativă

cu caracter politic având ca obiect dislocarea acesteia și stabilirea de

domiciliu obligatoriu, fiind internată într-o unitate de muncă forțată din U.R.S.S.,

cu scopul de a contribui la reconstrucția U.S.

Pe de altă parte

însă, curtea a constatat că nu este îndeplinită cea de-a doua condiție

cumulativă inserată în textul art. 3 alin. (1) care se interpretează în

conjuncție cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, în sensul că măsura

deportării nu a fost luată de fosta miliție ori securitate comunistă, sub

imperiul regimului comunist instaurat în România după data de 6 martie 1945.

În realitate, măsura

deportării și punerea ei în aplicare, în mod concret s-a realizat de către

trupele de ocupație sovietice, care se aflau pe teritoriul României, țara noastră

fiind considerată la acea dată un stat ostil U.R.S.S. și aflată sub armistițiu,

guvernele provizorii ale României din perioada 23 august 1944 – 6 martie 1945

având atribuții limitate. Astfel, în intervalul octombrie – noiembrie 1945 și

până în ianuarie –februarie 1945, trupele sovietice de ocupație de pe

teritoriul României, ca măsură de represalii împotriva Germaniei naziste și a

aliaților săi, a decis deportarea în U.R.S.S. a tuturor etnicilor germani

valizi de muncă, aflați pe teritoriul României (cu excepția bătrânilor și

a copiilor), pentru a ajuta la reconstrucția U.R.S.S., cu titlu de despăgubire

de război prin prestații în muncă.

Cu alte cuvinte,

măsura deportării în U.R.S.S. a etnicilor germani, cetățeni români a fost luată

și pusă în practică exclusiv de către autoritățile sovietice de ocupație și nu

de către fosta miliție ori securitate (care la acea epocă nici nu fuseseră

înființate, pe teritoriul României funcționând la acea dată Poliția și Siguranța),

contribuția autorităților române fiind doar aceea de a ajuta la

identificarea etnicilor germani din localitățile lor de domiciliu, sub aspectul

apartenenței cetățenilor la această etnie, domiciliul sau reședința, precum și

vârsta și sexul acestora. În rest, date fiind și competențele limitate ale

autorităților române aflate sub ocupație, măsura efectivă a deportării în U.R.S.S.

a fost decisă și pusă în practică de către autoritățile sovietice, acest proces

finalizându-se în februarie 1945.

Prin

urmare, curtea a constatat că Legea nr. 221/2009 nu se referă explicit și la

situațiile și persecuțiile suferite de etnicii germani anterior datei de 6

martie 1945, ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. a acestora,

întreprinse de autoritățile sovietice de ocupație, cu concursul limitat al

autorităților administrative române și cum legea nu distinge, atunci nici

interpretului legii nu îi este îngăduit a distinge, cu atât mai mult cu cât legea,

prin însuși titlul ei vizează doar condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, în ciuda faptului că etnicilor germani deportați în U.R.S.S.

le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul – Lege nr. 118/1990, republicat.

În

această privință, așa cum se poate lesne observa chiar din titlul Decretului – Lege

nr. 118/1990, voința legiuitorului român a fost clar și neechivoc exprimată,

stabilindu-se acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive

politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și

celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, ceea ce însă nu a

fost reluat de către legiuitor și în textul Legii nr. 221/2009.

Pentru

aceste considerente, curtea, în temeiul art. 296 C. proc. civ. raportat la art.

292 alin. (2) din același cod, a respins apelul declarat de reclamant împotriva

sentinței pronunțată de tribunal și a admis apelul pârâtului, a schimbat sentința

apelată, în sensul că a respins capătul de cerere al acțiunii privind acordarea

de despăgubiri pentru prejudiciul moral și a menținut în rest sentința, cu

privire la constatarea caracterului politic al măsurii deportării.

Împotriva acestei

ultime decizii au declarat recursuri reclamantul și pârâtul.

Prin motivele de recurs,

reclamantul S.I. a solicitat admiterea acestuia, schimbarea în tot a hotărârii

atacate, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată și stabilirea

caracterului politic al măsurii administrative la care au fost supuși părinții

săi.

A criticat decizia

pronunțată în apel sub aspectul nelegalității acesteia, prin încălcarea legii

fundamentale, respectiv Constituția României.

A arătat că motivarea

respingerii apelului propriu, dar și admiterea apelului pârâtului s-a întemeiat

pe lipsa caracterului politic al măsurii administrative a deportării în fosta U.R.S.S.

Or, opinia

majorității istoricilor este că deși regimul comunist a fost instaurat în mod

oficial la 6 martie 1945, toate măsurile luate începând cu 23 august 1944 și

până la 6 martie 1945 au fost luate de regimul comunist care își pregătea

instaurarea sub directa supraveghere a puterii sovietice.

În sprijinul

afirmațiilor, recurentul a înțeles a se prevala de Convenția de armistițiu

româno – sovietică din 12 septembrie 1944 și prezentând succesiunea

evenimentelor de la acea dată, a concluzionat că stabilirea caracterului

politic al măsurii administrative a deportării se desprinde din contextul

istoric existent la vremea respectivă.

A mai arătat că

deportarea etnicilor germani pe teritoriul fostei U.R.S.S. constituie o măsură

administrativă abuzivă, recunoscută de legiuitor prin reglementarea cuprinsă în

art. 1 alin. (2) lit. a) din Decretul - Lege nr. 118/1990, perioada respectivă

fiind luată în calcul la stabilirea vechimii în muncă, cu acordarea unei

indemnizații lunare.

Deci, această

deportare, deși a fost dispusă de forțele sovietice, punerea în aplicare a

ordinului de deportare s-a făcut de către autoritățile române (Ministerul de

Interne, Subsecretariatul de Stat al Miliției române, Miliția română, etc.).

Legea nr. 221/2009

definește noțiunea de măsură administrativă cu caracter politic la art. 3,

recurentul considerând că în conținutul acesteia, legiuitorul a inclus și

deportarea în străinătate, după 23 august 1944, din motive politice, conform art.

3 lit. d) din O.U.G. nr. 214/1999, ipoteză care evident că se referă la

persoanele care au făcut obiectul Ordinului de deportare emis de puterea

sovietică și pus în aplicare cu concursul autorităților naționale.

Recurentul a mai

precizat că prin Legea nr. 221/2009, legiuitorul a permis aplicarea cumulativă

a prevederilor acesteia categoriilor de persoane beneficiare ale Decretului –

Lege nr. 118/1990, așa cum rezultă din interpretarea art. 4 alin. (4) din lege

dar și din Expunerea de motive la proiectul actului normativ.

Pârâtul S.R. prin M.F.P.

prin D.G.F.P. Caraș - Severin a solicitat admiterea recursului, modificarea în

parte a deciziei pronunțate în apel și, pe fond, respingerea în tot a acțiunii

reclamantului, ca neîntemeiată.

A solicitat a se observa

că deși părinții reclamantului au fost supuși unei măsuri administrative cu

caracter politic având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu

obligatoriu în fosta U.R.S.S., nu este îndeplinită cea de-a doua condiție

cumulativă înserată în textul art. 3 alin. (1) raportat la art. 4 alin. (2) din

Legea nr. 221/2009, în sensul că măsura deportării nu a fost luată de fosta

miliție ori securitate comunistă sub imperiul regimului comunist instaurat după

data de 6 martie 1945.

A arătat că în

realitate măsura deportării și punerea ei în aplicare s-au realizat de către

trupele de ocupație sovietice care se aflau pe teritoriul României, țară

considerată la acea dată stat ostil U.R.S.S. și aflat sub armistițiu, guvernele

provizorii ale acesteia din perioada 23 august 1944 – 6 martie 1945 având

atribuții limitate.

Recurentul a precizat

că Legea nr. 221/2009 nu se referă explicit la situațiile și persecuțiile

suferite de etnicii germani anterior datei de 6 martie 1945, indiferent că

acestora le-au fost recunoscute unele drepturi prin Decretul - Lege nr. 118/1990.

A mai menționat că în

lege este delimitată expres perioada în cuprinsul căreia s-au aplicat

sancțiunile cu caracter politic, respectiv 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

iar părinții reclamantului nu se încadrează în cerințele legii nici sub acest

aspect, atâta timp cât au fost deportați în U.R.S.S. anterior datei de 6 martie

1945.

Recursul pârâtului se

privește a fi fondat, iar cel al reclamantului, ca nefondat, pentru

considerentele ce succed, urmând a fi analizate împreună motivele recursurilor referitoare

la constatarea caracterului politic, în sensul Legii nr. 221/2009, a măsurii la

care au fost supuși părinții reclamantului.

Acțiunea

introductivă de instanță a fost formulată în temeiul prevederilor Legii nr. 221/2009,

act normativ prin care legiuitorul a definit noțiunile de „condamnare cu

caracter politic” [(art. 1 alin. (1)] și de „măsură administrativă cu caracter

politic” (art. 3), a enumerat faptele care atrag condamnări și măsuri

administrative cu acest caracter, a prevăzut condițiile în care și alte fapte

se încadrează în această categorie, fără a fi enumerate expres în lege și,

totodată, a prevăzut posibilitatea persoanelor care au suferit o condamnare sau

care au făcut obiectul unor măsuri administrative de acest gen de a se adresa

instanțelor judecătorești pentru constatarea caracterului politic al

condamnării pentru alte fapte decât cele expres enumerate în lege [(art. 1 alin.

(4) și art. 4 alin. (1)] sau pentru constatarea caracterului politic al măsurii

administrative [(art. 3 și art. 4 alin. (2)].

În cauză, reclamantul

a solicitat și constatarea caracterului politic al măsurii dislocării,

stabilirii domiciliului obligatoriu și internării în colonie de muncă în fosta

U.R.S.S., măsură la care au fost supuși părinții săi, începând cu data de 16

ianuarie 1945.

Astfel, față de

obiectul cererii de chemare în judecată, se reține că analiza legalității și

temeiniciei pretențiilor reclamantului, trebuie să se facă în raport de

prevederile Legii nr. 221/2009, în ale cărei dispoziții nu este reglementată

situația concretă a părinților acestuia.

În acest context,

critica recurentului - reclamant potrivit căreia întrucât măsura deportării în

fosta U.R.S.S. se circumscrie sferei de reglementare a Decretului - Lege nr. 118/1990,

pe cale de consecință, îi este aplicabilă și cea prevăzută de Legea nr. 221/2009,

care completează drepturile prevăzute de primul act normativ, nu poate fi

primită, nefiind relevantă nici invocarea dispozițiilor O.U.G. nr. 214/1999.

Textul cuprins la alin. (4) al art. 5 din Legea nr. 221/2009

stipulează că

legea „se aplică și persoanelor cărora le-au fost recunoscute

drepturile prevăzute de Decretul - Lege nr. 118/1990, republicat, cu

modificările și completările ulterioare”.

Se reține

însă că respectivul de text de lege nu reglementează aplicarea automată a Legii

nr. 221/2009 persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de

decretul-lege ci instituie posibilitatea ca de prevederile legii să beneficieze

și această categorie de persoane.

Altfel

spus, faptul că o persoană a beneficiat de drepturile prevăzute de Decretul - Lege

nr. 118/1990 nu constituie un impediment în formularea de către respectiva

parte a unei acțiuni în justiție întemeiată pe prevederile Legii nr. 221/2009.

În cazul,

în speță, însă, recurentul nu face parte din categoria persoanelor prevăzute de

Legea nr. 221/2009 ca având posibilitatea de a solicita constatarea

caracterului politic al măsurii la care au fost supuși părinții săi.

Împrejurarea că părinții

reclamantului au fost deportați în fosta U.R.S.S. nu poate fi asimilată

niciunei condamnări politice, astfel cum aceasta este definită în art. 1 din

lege și niciunei măsuri administrative cu caracter politic în condițiile art. 3

din același act normativ.

Concluzionând,

se reține că recurentul nu poate beneficia de prevederile Legii nr. 221/2009

pentru motivul că nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate de

acest act normativ,

incidența

respectivelor dispoziții neputând fi extinsă la cazuri neprevăzute de lege.

Se constată, astfel,

ca fiind fondate motivele de recurs ale pârâtului referitoare la neincidența în

cauză a prevederilor Legii nr. 221/2009 și sub aspectul că în lege este

delimitată expres perioada în cuprinsul căreia s-au aplicat sancțiunile cu

caracter politic, respectiv 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, perioadă în care

părinții reclamantului nu se încadrează, atâta timp cât au fost deportați în U.R.S.S.

anterior datei de 6 martie 1945.

Pentru aceste

considerente, se va admite recursul declarat de pârât și se va modifica în

parte decizia, în sensul că urmare admiterii apelului pârâtului se va schimba

în tot sentința tribunalului și se va respinge cererea de chemare în judecată,

menținându-se dispoziția din decizie privind respingerea apelului

reclamantului. Se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant

împotriva aceleiași decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul S.R. prin M.F.P., prin D.G:F:P. Caraș Severin împotriva

deciziei nr. 487 din 8 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Modifică în parte

decizia atacată, în sensul că urmare admiterii apelului pârâtului, schimbă în

tot sentința civilă nr. 1554 din 29 septembrie 2010 a Tribunalului Caraș Severin și respinge cererea de chemare în judecată.

Menține dispoziția din

decizie privind respingerea apelului reclamantului.

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul S.I. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 7 martie 2012.