ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1595/2012

Asupra recursurilor constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș - Severin la 28 aprilie 2010, S.I. a solicitat, în temeiul Legii nr. 221/2009 și în contradictoriu cu S.R. prin M.F.P., constatarea caracterului politic al măsurii administrative a dislocării, stabilirii domiciliului obligatoriu și internării în colonie de muncă în fosta U.R.S.S., măsură la care au fost supuși părinții săi, S.G. și S.A. (căsătorită ulterior F.) și obligarea pârâtului la plata despăgubirilor în cuantum de 650.000 euro pentru suferințele fizice, morale și psihice pe care familia sa le-a îndurat urmare măsurii administrative aplicate. Tribunalul Caraș - Severin, prin sentința civilă nr. 1554 din 29 septembrie 2010, a admis în parte acțiunea formulată.

A constatat caracterul politic al măsurii administrative a deportării în fosta U.R.S.S., luată împotriva părinților reclamantului. L-a obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 10.000 euro, echivalentă în lei la data efectuării plății, cu titlu de daune morale. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat că ambii părinți ai reclamantului, S.G. și S.A. au fost trimiși în 16 ianuarie 1945, în lagărele de muncă din fosta U.R.S.S., ca majoritatea etnicilor germani din zona Banatului. S-a reținut de către tribunal că această măsură administrativă luată de organele fostei miliții sau securități nu-și găsește temeiul în niciun act normativ al acelor vremuri.

Prin urmare, instanța de fond a apreciat că reclamantul se încadrează în dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, constatând că acesta a dovedit că în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 părinții săi au făcut obiectul unei măsuri administrative de deportare în U.R.S.S., măsură ce le-a creat mari prejudicii. Date fiind gravitatea și numărul încălcărilor constatate în cauză, persoanei deportate trebuie să i se acorde despăgubiri morale. Este adevărat că nu există un sistem care să repare pe deplin daunele morale constând în dureri fizice și psihice, întrucât plata unei sume de bani abia dacă poate aduce victimei unele alinări sau satisfacții. În materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate material.

În schimb, se poate acorda victimei o indemnizație cu caracter compensatoriu tinzând la oferirea unui echivalent care, prin excelență, poate fi o sumă de bani care îi permite să-și aline suferința. De aceea, ceea ce trebuie evaluat, în realitate, este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciu și nu prejudiciu ca atare. Recunoașterea unui drept de despăgubire nu se aplică decât prin voința de a oferi o satisfacție care poate contrabalansa efectul vătămării și fără ca această satisfacție să aibă o reală corespondență cu prejudiciul, astfel că la cuantificarea sumei, accentul trebuie pus pe importanța prejudiciului, din punctul de vedere al victimei.

În aceste condiții, s-a apreciat că acțiunea reclamantului de acordare a daunelor morale este întemeiată, iar la stabilirea întinderii acestora s-au avut în vedere consecințele negative suferite de reclamant și de părinții acestuia, atât pe plan fizic cât și psihic, importanța valorii morale lezate, intensitatea cu care reclamantul a perceput consecințele vătămării. Dându-se eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, cererea a fost admisă de tribunal pentru suma de 10.000 euro. S-a constatat că indemnizația de care a beneficiat mama reclamantului în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990 nu poate constitui în niciun caz o reparație îndestulătoare a suferințelor îndurate, astfel cum s-a susținut prin întâmpinare.

Reclamantul nu a beneficiat de nicio altă despăgubire din partea Statului Român și nici părinții săi nu au beneficiat niciodată de vreo despăgubire, astfel cum a rezultat din declarația pe proprie răspundere a acestuia depusă la dosar. Față de dispozițiile art. 3 și art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, art. 6, 8 C.E.D.O., jurisprudența C.E.D.O. (cauza K- vs. Polonia), a respectării art. 1 din Protocolul nr. 1, în conformitate cu art. 41 din convenție, instanța a considerat că atâta timp cât reclamantul a făcut dovada gravului prejudiciu moral suferit are dreptul de a beneficia de o reparație echitabilă și nediscriminatorie în raport cu alte categorii de beneficiari ai Legii nr. 221/2009.

Prin decizia nr. 487 din 8 martie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul declarat de reclamant împotriva sentinței tribunalului. A admis apelul pârâtului S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Caraș - Severin împotriva aceleiași hotărâri, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins capătul de cerere al acțiunii reclamantului privind acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral. A menținut în rest sentința. Curtea de apel a constatat că, solicitând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a deportării în U.R.S.S. a mamei sale și a tatălui, reclamantul și-a întemeiat pretențiile pe dispozițiile Legii nr. 221/2009. Prin Decizia nr. 1358/2010, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, respectiv norma legală care reprezenta temeiul acordării acestor despăgubiri.

Decizia a fost publicată (M. Of. nr. 761/15.11.2010), devenind, astfel, obligatorie, conform dispozițiilor art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată și ale art. 147 alin. (4) din Constituție. Cum, în termen de 45 de zile de la această dată, nici Guvernul și nici Parlamentul nu au pus prevederile neconstituționale de acord cu dispozițiile Constituției, aceste norme legale și-au încetat efectele juridice, conform dispozițiilor art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată și ale art. 147 alin. (1) din constituție. În consecință, norma legală ce a reprezentat temeiul cererii în despăgubiri pentru daune morale formulată de reclamant și-a încetat efectele juridice. Este adevărat că această încetare s-a produs ulterior sesizării instanței și pronunțării unei hotărâri și că art. 147 alin. (4) din constituție dispune că deciziile Curții Constituționale au putere numai pentru viitor.

S-a observat însă, de către instanța de apel, că încetarea s-a produs înainte de stingerea printr-o hotărâre definitivă a raporturilor juridice dintre stat, cel care a acordat prin Legea nr. 221/2009 beneficiul reparării prejudiciului moral prin acordarea de despăgubiri și destinatarul acestui beneficiu. Pe de altă parte, constatarea neconstituționalității menționatelor norme are efect de la data adoptării legii și, după cum s-a arătat, nici Parlamentul și nici Guvernul nu au adoptat vreun act normativ în concordanță cu Constituția (în această materie), act în cuprinsul căruia să se prevadă care este efectul constatării neconstituționalității normelor asupra raporturilor juridice deja legate între părți.

În fine, un alt argument în favoarea reținerii incidenței în cauză a deciziei Curții Constituționale l-a reprezentat introducerea prin Legea nr. 177/2010 a cazului de revizuire de la pct. 10 al art. 322 C. proc. civ., respectiv admisibilitatea revizuirii unei hotărâri rămase definitive în situația în care Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză și a declarat neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau ordonanță. În concluzie, s-a reținut că în cauză sunt respectate dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție potrivit cărora legea dispune numai pentru viitor.

În plus, curtea a mai constatat, și pe fondul chestiunii deduse judecății, că împotriva mamei reclamantului, cetățean român de etnie germană, a fost luată o măsură administrativă cu caracter politic având ca obiect dislocarea acesteia și stabilirea de domiciliu obligatoriu, fiind internată într-o unitate de muncă forțată din U.R.S.S., cu scopul de a contribui la reconstrucția U.S.

Pe de altă parte însă, curtea a constatat că nu este îndeplinită cea de-a doua condiție cumulativă inserată în textul art. 3 alin. (1) care se interpretează în conjuncție cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, în sensul că măsura deportării nu a fost luată de fosta miliție ori securitate comunistă, sub imperiul regimului comunist instaurat în România după data de 6 martie 1945. În realitate, măsura deportării și punerea ei în aplicare, în mod concret s-a realizat de către trupele de ocupație sovietice, care se aflau pe teritoriul României, țara noastră fiind considerată la acea dată un stat ostil U.R.S.S. și aflată sub armistițiu, guvernele provizorii ale României din perioada 23 august 1944 – 6 martie 1945 având atribuții limitate.

Astfel, în intervalul octombrie – noiembrie 1945 și până în ianuarie –februarie 1945, trupele sovietice de ocupație de pe teritoriul României, ca măsură de represalii împotriva Germaniei naziste și a aliaților săi, a decis deportarea în U.R.S.S. a tuturor etnicilor germani valizi de muncă, aflați pe teritoriul României (cu excepția bătrânilor și a copiilor), pentru a ajuta la reconstrucția U.R.S.S., cu titlu de despăgubire de război prin prestații în muncă. Cu alte cuvinte, măsura deportării în U.R.S.S.

a etnicilor germani, cetățeni români a fost luată și pusă în practică exclusiv de către autoritățile sovietice de ocupație și nu de către fosta miliție ori securitate (care la acea epocă nici nu fuseseră înființate, pe teritoriul României funcționând la acea dată Poliția și Siguranța), contribuția autorităților române fiind doar aceea de a ajuta la identificarea etnicilor germani din localitățile lor de domiciliu, sub aspectul apartenenței cetățenilor la această etnie, domiciliul sau reședința, precum și vârsta și sexul acestora. În rest, date fiind și competențele limitate ale autorităților române aflate sub ocupație, măsura efectivă a deportării în U.R.S.S.

a fost decisă și pusă în practică de către autoritățile sovietice, acest proces finalizându-se în februarie 1945. Prin urmare, curtea a constatat că Legea nr. 221/2009 nu se referă explicit și la situațiile și persecuțiile suferite de etnicii germani anterior datei de 6 martie 1945, ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. a acestora, întreprinse de autoritățile sovietice de ocupație, cu concursul limitat al autorităților administrative române și cum legea nu distinge, atunci nici interpretului legii nu îi este îngăduit a distinge, cu atât mai mult cu cât legea, prin însuși titlul ei vizează doar condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în ciuda faptului că etnicilor germani deportați în U.R.S.S.

le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul – Lege nr. 118/1990, republicat. În această privință, așa cum se poate lesne observa chiar din titlul Decretului – Lege nr. 118/1990, voința legiuitorului român a fost clar și neechivoc exprimată, stabilindu-se acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, ceea ce însă nu a fost reluat de către legiuitor și în textul Legii nr. 221/2009. Pentru aceste considerente, curtea, în temeiul art. 296 C. proc. civ.

raportat la art. 292 alin. (2) din același cod, a respins apelul declarat de reclamant împotriva sentinței pronunțată de tribunal și a admis apelul pârâtului, a schimbat sentința apelată, în sensul că a respins capătul de cerere al acțiunii privind acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral și a menținut în rest sentința, cu privire la constatarea caracterului politic al măsurii deportării. Împotriva acestei ultime decizii au declarat recursuri reclamantul și pârâtul. Prin motivele de recurs, reclamantul S.I. a solicitat admiterea acestuia, schimbarea în tot a hotărârii atacate, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată și stabilirea caracterului politic al măsurii administrative la care au fost supuși părinții săi.

A criticat decizia pronunțată în apel sub aspectul nelegalității acesteia, prin încălcarea legii fundamentale, respectiv Constituția României. A arătat că motivarea respingerii apelului propriu, dar și admiterea apelului pârâtului s-a întemeiat pe lipsa caracterului politic al măsurii administrative a deportării în fosta U.R.S.S. Or, opinia majorității istoricilor este că deși regimul comunist a fost instaurat în mod oficial la 6 martie 1945, toate măsurile luate începând cu 23 august 1944 și până la 6 martie 1945 au fost luate de regimul comunist care își pregătea instaurarea sub directa supraveghere a puterii sovietice. În sprijinul afirmațiilor, recurentul a înțeles a se prevala de Convenția de armistițiu româno – sovietică din 12 septembrie 1944 și prezentând succesiunea evenimentelor de la acea dată, a concluzionat că stabilirea caracterului politic al măsurii administrative a deportării se desprinde din contextul istoric existent la vremea respectivă.

A mai arătat că deportarea etnicilor germani pe teritoriul fostei U.R.S.S. constituie o măsură administrativă abuzivă, recunoscută de legiuitor prin reglementarea cuprinsă în art. 1 alin. (2) lit. a) din Decretul - Lege nr. 118/1990, perioada respectivă fiind luată în calcul la stabilirea vechimii în muncă, cu acordarea unei indemnizații lunare. Deci, această deportare, deși a fost dispusă de forțele sovietice, punerea în aplicare a ordinului de deportare s-a făcut de către autoritățile române (Ministerul de Interne, Subsecretariatul de Stat al Miliției române, Miliția română, etc.). Legea nr. 221/2009 definește noțiunea de măsură administrativă cu caracter politic la art. 3, recurentul considerând că în conținutul acesteia, legiuitorul a inclus și deportarea în străinătate, după 23 august 1944, din motive politice, conform art. 3 lit. d) din O.U.G.

nr. 214/1999, ipoteză care evident că se referă la persoanele care au făcut obiectul Ordinului de deportare emis de puterea sovietică și pus în aplicare cu concursul autorităților naționale. Recurentul a mai precizat că prin Legea nr. 221/2009, legiuitorul a permis aplicarea cumulativă a prevederilor acesteia categoriilor de persoane beneficiare ale Decretului – Lege nr. 118/1990, așa cum rezultă din interpretarea art. 4 alin. (4) din lege dar și din Expunerea de motive la proiectul actului normativ. Pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Caraș - Severin a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei pronunțate în apel și, pe fond, respingerea în tot a acțiunii reclamantului, ca neîntemeiată.

A solicitat a se observa că deși părinții reclamantului au fost supuși unei măsuri administrative cu caracter politic având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu în fosta U.R.S.S., nu este îndeplinită cea de-a doua condiție cumulativă înserată în textul art. 3 alin. (1) raportat la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, în sensul că măsura deportării nu a fost luată de fosta miliție ori securitate comunistă sub imperiul regimului comunist instaurat după data de 6 martie 1945. A arătat că în realitate măsura deportării și punerea ei în aplicare s-au realizat de către trupele de ocupație sovietice care se aflau pe teritoriul României, țară considerată la acea dată stat ostil U.R.S.S.

și aflat sub armistițiu, guvernele provizorii ale acesteia din perioada 23 august 1944 – 6 martie 1945 având atribuții limitate. Recurentul a precizat că Legea nr. 221/2009 nu se referă explicit la situațiile și persecuțiile suferite de etnicii germani anterior datei de 6 martie 1945, indiferent că acestora le-au fost recunoscute unele drepturi prin Decretul - Lege nr. 118/1990. A mai menționat că în lege este delimitată expres perioada în cuprinsul căreia s-au aplicat sancțiunile cu caracter politic, respectiv 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar părinții reclamantului nu se încadrează în cerințele legii nici sub acest aspect, atâta timp cât au fost deportați în U.R.S.S.

anterior datei de 6 martie 1945. Recursul pârâtului se privește a fi fondat, iar cel al reclamantului, ca nefondat, pentru considerentele ce succed, urmând a fi analizate împreună motivele recursurilor referitoare la constatarea caracterului politic, în sensul Legii nr. 221/2009, a măsurii la care au fost supuși părinții reclamantului.

Acțiunea introductivă de instanță a fost formulată în temeiul prevederilor Legii nr. 221/2009, act normativ prin care legiuitorul a definit noțiunile de „condamnare cu caracter politic” [(art. 1 alin. (1)] și de „măsură administrativă cu caracter politic” (art. 3), a enumerat faptele care atrag condamnări și măsuri administrative cu acest caracter, a prevăzut condițiile în care și alte fapte se încadrează în această categorie, fără a fi enumerate expres în lege și, totodată, a prevăzut posibilitatea persoanelor care au suferit o condamnare sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative de acest gen de a se adresa instanțelor judecătorești pentru constatarea caracterului politic al condamnării pentru alte fapte decât cele expres enumerate în lege [(art. 1 alin. (4) și art. 4 alin. (1)] sau pentru constatarea caracterului politic al măsurii administrative [(art. 3 și art. 4 alin. (2)]. În cauză, reclamantul a solicitat și constatarea caracterului politic al măsurii dislocării, stabilirii domiciliului obligatoriu și internării în colonie de muncă în fosta U.R.S.S., măsură la care au fost supuși părinții săi, începând cu data de 16 ianuarie 1945. Astfel, față de obiectul cererii de chemare în judecată, se reține că analiza legalității și temeiniciei pretențiilor reclamantului, trebuie să se facă în raport de prevederile Legii nr. 221/2009,

în ale cărei dispoziții nu este reglementată situația concretă a părinților acestuia. În acest context, critica recurentului - reclamant potrivit căreia întrucât măsura deportării în fosta U.R.S.S. se circumscrie sferei de reglementare a Decretului - Lege nr. 118/1990, pe cale de consecință, îi este aplicabilă și cea prevăzută de Legea nr. 221/2009, care completează drepturile prevăzute de primul act normativ, nu poate fi primită, nefiind relevantă nici invocarea dispozițiilor O.U.G. nr. 214/1999. Textul cuprins la alin. (4) al art. 5 din Legea nr. 221/2009 stipulează că legea „se aplică și persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul - Lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare”.

Se reține însă că respectivul de text de lege nu reglementează aplicarea automată a Legii nr. 221/2009 persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de decretul-lege ci instituie posibilitatea ca de prevederile legii să beneficieze și această categorie de persoane. Altfel spus, faptul că o persoană a beneficiat de drepturile prevăzute de Decretul - Lege nr. 118/1990 nu constituie un impediment în formularea de către respectiva parte a unei acțiuni în justiție întemeiată pe prevederile Legii nr. 221/2009. În cazul, în speță, însă, recurentul nu face parte din categoria persoanelor prevăzute de Legea nr. 221/2009 ca având posibilitatea de a solicita constatarea caracterului politic al măsurii la care au fost supuși părinții săi.

Împrejurarea că părinții reclamantului au fost deportați în fosta U.R.S.S. nu poate fi asimilată niciunei condamnări politice, astfel cum aceasta este definită în art. 1 din lege și niciunei măsuri administrative cu caracter politic în condițiile art. 3 din același act normativ. Concluzionând, se reține că recurentul nu poate beneficia de prevederile Legii nr. 221/2009 pentru motivul că nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate de acest act normativ, incidența respectivelor dispoziții neputând fi extinsă la cazuri neprevăzute de lege. Se constată, astfel, ca fiind fondate motivele de recurs ale pârâtului referitoare la neincidența în cauză a prevederilor Legii nr. 221/2009 și sub aspectul că în lege este delimitată expres perioada în cuprinsul căreia s-au aplicat sancțiunile cu caracter politic, respectiv 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, perioadă în care părinții reclamantului nu se încadrează, atâta timp cât au fost deportați în U.R.S.S.

anterior datei de 6 martie 1945. Pentru aceste considerente, se va admite recursul declarat de pârât și se va modifica în parte decizia, în sensul că urmare admiterii apelului pârâtului se va schimba în tot sentința tribunalului și se va respinge cererea de chemare în judecată, menținându-se dispoziția din decizie privind respingerea apelului reclamantului. Se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant împotriva aceleiași decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul S.R. prin M.F.P., prin D.G:F:P. Caraș Severin împotriva deciziei nr. 487 din 8 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Modifică în parte decizia atacată, în sensul că urmare admiterii apelului pârâtului, schimbă în tot sentința civilă nr. 1554 din 29 septembrie 2010 a Tribunalului Caraș Severin și respinge cererea de chemare în judecată. Menține dispoziția din decizie privind respingerea apelului reclamantului. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul S.I. împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 martie 2012.