ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4797/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalul Arad sub nr. 2186/108/2010 la data de 14 aprilie 2010, reclamanta B.E. a solicitat instanței, în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 910.500 euro, pentru prejudiciul moral suferit de mama sa, D.E.I., în lagărele de muncă forțată de U.R.S.S. și în urma supunerii la tratamente și pedepse inumane. Prin Sentința civilă nr. 778 din 17 noiembrie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 2186/108/2010, Tribunalul Arad a respins acțiunea reclamantei.

În justificarea soluției, prima instanță a avut în vedere că antecesoarea reclamantei, defuncta D.E.I., decedată la 16 ianuarie 2002, a fost deportată în fosta U.R.S.S. în perioada 31 ianuarie 1945 - 15 iunie 1948, unde a fost folosită la munci grele, în mină de cărbuni, timp de 3 ani și 5 luni, chinuri care s-au reflectat asupra vieții acesteia. S-a reținut, în esență, că solicitarea reclamantei de constatare a caracterului politic al măsurii la care a fost supusă mama sa și de obligare a Statului Român la plata unor despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009, este lipsită de temei legal întrucât deportarea realizată de către armata sovietică cu privire la cetățenii români de etnie germană, la momentul ianuarie 1945, adică anterior datei de 6 martie 1945, nu se circumscrie dispozițiilor Legii nr. 221/2009.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta B.E., solicitând admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței apelate, în sensul admiterii în întregime a cererii de chemare în judecată. Prin decizia civilă nr. 756 din 13 aprilie 201, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul reclamantei B.E. În adoptarea soluției, instanța de apel a avut în vedere următoarele argumente: Într-adevăr, antecesoarea reclamantei , D.E.I., a fost deportată în fosta U.R.S.S. în perioada ianuarie 1945 - octombrie 1949, unde a fost folosită la munci grele, într-o lipsă a igienei și a asistenței medicale, cu mâncare puțină și fără calorii, fiind supusă unor tratamente inumane.

În acest context, instanța de apel a apreciat că antecesoarea reclamantei, cetățean român de etnie germană a fost supusă unei măsuri administrative cu caracter politic, însă a constatat că nu este îndeplinită cea de-a doua condiție cumulativă inserată în texul art. 3 alin. (1) care se interpretează în conjuncție cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, în sensul că măsura deportării nu a fost luată de fosta miliție ori securitate comunistă, sub imperiul regimului comunist instaurat în România după data de 6 martie 1945. În realitate, măsura deportării și punerea ei în aplicare, în mod concret s-a realizat de către trupele de ocupație sovietice, care se aflau pe teritoriul României, țara noastră fiind considerată la acea dată un stat ostil U.R.S.S.

și aflată sub armistițiu, guvernele provizorii ale României din perioda 23 august 1944 - 6 martie 1945 având atribuții limitate. În consecință, instanța de apel a constatat că Legea nr. 221/2009 nu se referă explicit la situțiile și persecuțiile suferite de etnicii germani anterior datei de 6 martie 1945, ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. a acestora, întreprinse de autoritățile sovietice de ocupație, cu concursul limitat al autorităților administrative române și cum legea nu distinge, atunci nici interpretului legii nu îi este îngăduit a distinge, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 221/2009, prin însuși titlul ei vizează doar condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în ciuda faptului că etnicilor germani deportați în U.R.S.S.

le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul-lege nr. 118/1990 - republicată. Mai mult decât atât, s-a mai reținut că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și, în consecință, a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare sunt neconstituționale, fiind astfel desființat temeiul juridic al pretențiilor reclamantei privind daunele morale, temei care a dat naștere unei situații juridice obiective (legale), în curs de desfășurare (facta pendentia) până la pronunțarea unei hotărâri definitive.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul B.E., criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea criticilor formulate, reclamanta a arătat următoarele: Prin hotărârea recurată instanța de apel a săvârșit o denegare de dreptate; Hotărârea recurată este nelegală întrucât prezenta cauza se încadrează în dispozițiile Legii 221/2009 iar Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a prev. art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, nu este aplicabilă cauzei de față; Reclamanta a mai arătat că și în condițiile declarării ca neconstituționale a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr221/2009, instanțele de judecată trebuie sa analizeze încadrarea cauzei în dispozițiile legale existente, în sensul că urmau a fi aplicate în cauză dispozițiile art. 998-999 C. civ sau alte acte normative.

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat urmând a fi respins pentru următoarele considerente: Prin cererea introductivă de instanță reclamanta B.E. a solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad, la plata sumei de 910.500 euro, pentru prejudiciul moral suferit de mama sa, D.E.I., în lagărele de muncă forțată din U.R.S.S. și în urma supunerii la tratamente și pedepse inumane. Situația expusă, în opinia reclamantei se încadrează în prevederile Legii 221/2009.

Este real că mama reclamantei a fost deportată în fosta U.R.S.S. în perioada ianuarie 1945 - octombrie 1949, unde a fost folosită la munci grele, într-o lipsă a igienei și a asistenței medicale, cu mâncare puțină, fiind supusă unor tratamente inumane, însă tot atât de real este și faptul că această situație nu se circumscrie dispozițiilor exprese ale art. 1, 3 din Legea nr. 221/2009 raportat și la art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999. Astfel, măsura deportării în U.R.S.S.

a etnicilor germani a fost luată și pusă în practică la sfârșitul anului 1944 și începutul anului 1945, exclusiv de către autoritățile sovietice de ocupație și nu de către fosta miliție ori securitate comunistă (la acea epocă nici nu fuseseră înființate, pe teritoriul României funcționând Poliția și Siguranța), contribuția autorităților române fiind doar aceea de a ajuta la identificarea etnicilor germani din localitățile lor de domiciliu, sub aspectul apartenenței cetățenilor la această etnie, domiciliul sau reședința, precum și vârsta și sexul acestora. În rest, date fiind și competențele limitate ale autorităților române aflate sub ocupație, măsura efectivă a deportării în U.R.S.S.

a fost decisă și pusă în practică de către autoritățile sovietice, acest proces finalizându-se în februarie 1945. Măsura luată față de mama reclamantei nu se încadrează în dispozițiile Legii nr. 221/2009, nefiind dispusă de către organele fostei miliții sau securități din România în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Cum legea nu distinge, atunci nici interpretului legii nu îi este îngăduit a distinge, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 221/2009, prin însuși titlul ei vizează doar condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în ciuda faptului că etnicilor germani deportați în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul-lege nr. 118/1990, republicată.

În consecință, dispozițiile legii speciale, ce constituie temeiul de drept al acțiunii reclamantei, sunt clare și nu lasă loc de interpretări, neputând fi aplicate prin analogie și altor situații decât cele prevăzute de lege. Cum situația reclamantei nu se circumscrie reglementărilor Legii nr. 221/2009, atât instanța de apel cât și cea de fond au făcut o legală și corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor Legii nr. 221/2009. Însă și în situația în care măsura deportării în U.R.S.S. a mamei reclamantei ar fi făcut obiectul măsurilor reparatorii ale Legii nr. 221/2009, după constatarea ca fiind neconstituțional a art. 5 alin. 1 lit. a din lege prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, cu referire la Decizia 12 nu mai există temeiul juridic pentru acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral.

În acest sens s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.” Cu privire la critica ce vizează acordarea despăgubirilor morale în temeiul altui temei de drept, respectiv art. 998, 999 C. civ., este de reținut că în condițiile în care reclamanta a invocat temeiul juridic al cererii în despăgubiri ca fiind reprezentat de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - examinate ca atare - analizarea pretențiilor acestuia din perspectiva altor prevederi legale ar fi echivalat cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului, ceea ce nu este posibil.

Astfel, din această perspectivă nefiind incidente dispozițiile Legii nr. 221/2009, și nici dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamantei urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamanta B.E. împotriva deciziei nr. 756 din 13 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 iunie 2012.