ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4797/2012

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalul

Arad sub nr. 2186/108/2010 la data de 14 aprilie 2010, reclamanta B.E. a solicitat

instanței, în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat de Ministerul

Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad, ca prin

hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de

910.500 euro, pentru prejudiciul moral suferit de mama sa, D.E.I., în lagărele

de muncă forțată de U.R.S.S. și în urma supunerii la tratamente și pedepse

inumane.

Prin Sentința civilă nr.

778 din 17 noiembrie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 2186/108/2010, Tribunalul

Arad a respins acțiunea reclamantei.

În justificarea

soluției, prima instanță a avut în vedere că antecesoarea reclamantei, defuncta

D.E.I., decedată la 16 ianuarie 2002, a fost deportată în fosta U.R.S.S. în

perioada 31 ianuarie 1945 - 15 iunie 1948, unde a fost folosită la munci grele,

în mină de cărbuni, timp de 3 ani și 5 luni, chinuri care s-au reflectat asupra

vieții acesteia.

S-a

reținut, în esență, că solicitarea reclamantei de constatare a caracterului

politic al măsurii la care a fost supusă mama sa și de obligare a Statului

Român la plata unor despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009, este lipsită de

temei legal întrucât deportarea realizată de către armata sovietică cu privire

la cetățenii români de etnie germană, la momentul ianuarie 1945, adică anterior

datei de 6 martie 1945, nu se circumscrie dispozițiilor Legii nr. 221/2009.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamanta B.E., solicitând admiterea apelului și

schimbarea în tot a sentinței apelate, în sensul admiterii în întregime a

cererii de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 756 din 13

aprilie  201, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul

reclamantei B.E.

În adoptarea soluției, instanța de

apel a avut în vedere următoarele argumente:

Într-adevăr,

antecesoarea reclamantei

,

D.E.I., a fost deportată în fosta U.R.S.S. în perioada ianuarie 1945 -

octombrie 1949, unde a fost folosită la munci grele, într-o lipsă a igienei și

a asistenței medicale, cu mâncare puțină și fără calorii, fiind supusă unor

tratamente inumane.

În acest context, instanța

de apel a apreciat că antecesoarea reclamantei, cetățean român de etnie germană

a fost supusă unei măsuri administrative cu caracter politic, însă a constatat

că nu este îndeplinită cea de-a doua condiție cumulativă inserată în texul art.

3 alin. (1) care se interpretează în conjuncție cu art. 4 alin. (2) din Legea nr.

221/2009, în sensul că măsura deportării nu a fost luată de fosta miliție ori

securitate comunistă, sub imperiul regimului comunist instaurat în România după

data de 6 martie 1945.

În realitate, măsura

deportării și punerea ei în aplicare, în mod concret s-a realizat de către

trupele de ocupație sovietice, care se aflau pe teritoriul României, țara

noastră fiind considerată la acea dată un stat ostil U.R.S.S. și aflată sub

armistițiu, guvernele provizorii ale României din perioda 23 august 1944 - 6

martie 1945 având atribuții limitate.

În

consecință, instanța de apel a constatat că Legea nr. 221/2009 nu se referă

explicit la situțiile și persecuțiile suferite de etnicii germani anterior

datei de 6 martie 1945, ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. a acestora,

întreprinse de autoritățile sovietice de ocupație, cu concursul limitat al

autorităților administrative române și cum legea nu distinge, atunci nici

interpretului legii nu îi este îngăduit a distinge, cu atât mai mult cu cât

Legea nr. 221/2009, prin însuși titlul ei vizează doar condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, în ciuda faptului că etnicilor germani

deportați în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul-lege nr. 118/1990

- republicată.

Mai mult decât atât,

s-a mai reținut că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea

Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice și, în consecință, a constatat că

prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, cu

modificările și completările ulterioare sunt neconstituționale, fiind astfel

desființat temeiul juridic al pretențiilor reclamantei privind daunele morale,

temei care a dat naștere unei situații juridice obiective (legale), în curs de

desfășurare (facta pendentia) până la pronunțarea unei hotărâri definitive.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul B.E., criticând-o

pentru nelegalitate, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ.

În dezvoltarea criticilor formulate,

reclamanta a arătat următoarele:

Prin hotărârea recurată instanța de

apel a săvârșit o denegare de dreptate;

Hotărârea recurată este nelegală

întrucât prezenta cauza se încadrează în dispozițiile Legii 221/2009 iar

Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale prin care s-a

admis excepția de neconstituționalitate a prev. art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009,

nu este aplicabilă cauzei de față;

Reclamanta a mai

arătat că și în condițiile declarării ca neconstituționale a dispozițiilor art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr221/2009, instanțele de judecată trebuie sa

analizeze încadrarea cauzei în dispozițiile legale existente, în sensul că

urmau a fi aplicate în cauză dispozițiile art. 998-999 C. civ sau alte acte normative.

Examinând hotărârea

atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor art. 304 pct.

9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat urmând a fi respins

pentru următoarele considerente:

Prin cererea

introductivă de instanță reclamanta B.E. a solicitat instanței ca prin

hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului Statul Român,

reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice Arad, la plata sumei de 910.500 euro, pentru prejudiciul

moral suferit de mama sa, D.E.I., în lagărele de muncă forțată din U.R.S.S. și

în urma supunerii la tratamente și pedepse inumane.

Situația expusă, în opinia reclamantei

se încadrează în prevederile Legii 221/2009.

Este real că mama

reclamantei a fost deportată în fosta U.R.S.S. în perioada ianuarie 1945 -

octombrie 1949, unde a fost folosită la munci grele, într-o lipsă a igienei și

a asistenței medicale, cu mâncare puțină, fiind supusă unor tratamente inumane,

însă tot atât de real este și faptul că această situație nu se circumscrie

dispozițiilor exprese ale art. 1, 3 din Legea nr. 221/2009 raportat și la art. 2

din O.U.G. nr. 214/1999.

Astfel, măsura

deportării în U.R.S.S. a etnicilor germani a fost luată și pusă în practică la

sfârșitul anului 1944 și începutul anului 1945, exclusiv de către autoritățile

sovietice de ocupație și nu de către fosta miliție ori securitate comunistă (la

acea epocă nici nu fuseseră înființate, pe teritoriul României funcționând

Poliția și Siguranța), contribuția autorităților române fiind doar aceea de a

ajuta la identificarea etnicilor germani din localitățile lor de domiciliu, sub

aspectul apartenenței cetățenilor la această etnie, domiciliul sau reședința,

precum și vârsta și sexul acestora. În rest, date fiind și competențele

limitate ale autorităților române aflate sub ocupație, măsura efectivă a

deportării în U.R.S.S. a fost decisă și pusă în practică de către autoritățile

sovietice, acest proces finalizându-se în februarie 1945.

Măsura

luată față de mama reclamantei nu se încadrează în dispozițiile Legii nr. 221/2009,

nefiind dispusă de către organele fostei miliții sau securități din România în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Cum legea

nu distinge, atunci nici interpretului legii nu îi este îngăduit a distinge, cu

atât mai mult cu cât Legea nr. 221/2009, prin însuși titlul ei vizează doar

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în ciuda faptului că

etnicilor germani deportați în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin

Decretul-lege nr. 118/1990, republicată.

În consecință,

dispozițiile legii speciale, ce constituie temeiul de drept al acțiunii

reclamantei, sunt clare și nu lasă loc de interpretări, neputând fi aplicate

prin analogie și altor situații decât cele prevăzute de lege.

Cum situația

reclamantei nu se circumscrie reglementărilor Legii nr. 221/2009, atât instanța

de apel cât și cea de fond au făcut o legală și corectă interpretare și

aplicare a dispozițiilor Legii nr. 221/2009.

Însă și în situația

în care

măsura deportării în U.R.S.S. a mamei reclamantei

ar fi făcut obiectul măsurilor reparatorii ale Legii nr. 221/2009, după

constatarea ca fiind neconstituțional a art. 5 alin. 1 lit. a din lege prin

decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, cu referire la Decizia 12 nu mai există temeiul juridic pentru acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul

moral.

În

acest sens s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M.

Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat cu

putere de lege că drept urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr.

1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de

contencios constituțional în M. Of.”

Cu privire la critica

ce vizează acordarea despăgubirilor morale în temeiul altui temei de drept,

respectiv art. 998, 999 C. civ., este de reținut că în condițiile în care

reclamanta a invocat temeiul juridic al cererii în despăgubiri ca fiind

reprezentat de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 -

examinate ca atare - analizarea pretențiilor acestuia din perspectiva altor

prevederi legale ar fi echivalat cu schimbarea cauzei juridice în timpul

procesului, ceea ce nu este posibil.

Astfel, din această

perspectivă nefiind incidente dispozițiile Legii nr. 221/2009, și nici

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamantei urmează a fi

respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta B.E. împotriva deciziei nr. 756 din 13 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 25 iunie 2012.