ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3976/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de 01 octombrie 2010 la Tribunalul Arad,

reclamanta P. (născută E.) M. a chemat în judecată pârâtul Statul Român,

reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Arad solicitând

instanței ca, prin hotărârea ce va da, să constate caracterul politic al

măsurii deportării mamei sale, E. (născută I.) M.M., în U.R.S.S. în perioada 30

ianuarie 1945-14 noiembrie 1949 și să oblige pârâtul la plata sumei de 500.000

euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a

acestei măsuri.

În drept, a invocat dispozițiile art. 1 alin. (3),

art. 4 alin. (2), art. 5 alin. (1) lit. a), art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009,

art. 2 (1) lit. e), art. 3 din O.U.G. nr. 214/1999 modificată, art. 1 din Legea

nr. 48/2002, art. 6 pct. 1, art. 17 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

art. 1 alin. (1), art. 2 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului.

Prin sentința civilă nr. 780 din 17 noiembrie 2010, Tribunalul

Arad

a respins cererea de chemare în judecată

reținând, în esență, că măsura dispusă împotriva reclamantei nu intră sub incidența

Legii nr. 221/2009.

Împotriva sentinței a declarat apel în termen reclamanta,

care a solicitat schimbarea ei în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

În motivare, a invocat greșita reținere a lipsei de incidență

în cauză a dispozițiilor Legii nr. 221/2009, cu raportare la situația de fapt arătată

în prima instanță, la dispozițiile O.U.G. nr. 214/2009, la atitudinea Statului Român

din perioada deportării, la Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale

și la înscrisurile depuse la dosar.

Prin decizia nr. 757 din 13 aprilie 2011, Curtea de Apel

Timișoara, secția civilă, a respins apelul reclamantei.

Pentru a pronunța această decizie, instanța a reținut

că deși mama reclamantei a fost supusă unei măsuri administrative cu caracter politic

având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, fiind internată

într-o unitate de muncă forțată din U.R.S.S. cu scopul de a contribui la reconstrucția

Uniunii Sovietice, nu este îndeplinită cea de-a doua condiție cumulativă inserată

în texul art. 3 alin. (1) raportată la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009,

în sensul că măsura deportării nu a fost luată de fosta miliție ori securitate comunistă

sub imperiul regimului comunist instaurat în România după data de 06 martie 1945.

În realitate, măsura deportării și punerea ei în aplicare

s-au realizat de către trupele de ocupație sovietice, care se aflau pe teritoriul

României, țara noastră fiind considerată la acea dată un stat ostil U.R.S.S. și

aflată sub armistițiu, guvernele provizorii ale României din perioada 23 august

1944-06 martie 1945 având atribuții limitate. Astfel, în intervalul octombrie-noiembrie

1944 și până în ianuarie-februarie 1945, trupele sovietice de ocupație de pe teritoriul

României, ca măsură de represalii împotriva Germaniei naziste și aliaților săi,

au decis deportarea în U.R.S.S. a tuturor etnicilor germani valizi de muncă, aflați

pe teritoriul României (cu excepția bătrânilor și a copiilor), pentru a ajuta la

reconstrucția U.R.S.S., cu titlu de despăgubire de război prin prestații în muncă.

Cu alte cuvinte, măsura deportării în U.R.S.S. a etnicilor

germani, cetățeni români, a fost luată și pusă în practică exclusiv de către autoritățile

sovietice de ocupație și nu de către fosta miliție ori securitate (care la acea

epocă nici nu fuseseră înființate, pe teritoriul României funcționând la acea dată

Poliția și Siguranța), contribuția autorităților române fiind doar aceea de a ajuta

la identificarea etnicilor germani din localitățile lor de domiciliu, sub aspectul

apartenenței cetățenilor la această etnie, domiciliul sau reședința, precum și vârsta

și sexul acestora. în rest, date fiind și competențele limitate ale autorităților

române aflate sub ocupație, măsura efectivă a deportării în U.R.S.S. a fost decisă

și pusă în practică de către autoritățile sovietice, acest proces finalizându-se

în februarie 1945.

Armistițiul semnat cu România la Moscova pe 12 septembrie

1944 stipula în art. 3 că Guvernul și înaltul Comandament al României vor asigura

Sovieticilor și altor forte aliate facilități pentru a se mișca liber pe teritoriul

României în orice direcție, fiind oferită unor astfel de mișcări orice asistență

posibilă cu propriile mijloace de comunicare românești și pe cheltuiala Statului

Român indiferent că erau pe pământ, apă sau în aer, iar art. 18 preciza că „O comisie

aliată de control va fi stabilită și va prelua sarcina de punere în practică și

control a prezentelor termene, sub comanda Înaltului Comandament Sovietic.”

În anexa la art. 18, era specificat clar faptul că „Guvernul

României și toate organele sale vor îndeplini toate instrucțiunile Comisiei Aliate

de Control definite” și că această comisie își va avea sediul la București.

În consecință, a fost lansată somația din 06 ianuarie

1945 a forțelor sovietice de ocupație, de a mobiliza pe toți germanii cetățeni români

în vedere deportării în Uniunea Sovietică. Ordinul de deportare sovietic avea în

vedere toți bărbații cu vârstele cuprinse între 17 și 45 de ani și toate femeile

cu vârste între 18 și 30 de ani, fiind excluse numai femeile gravide, cele cu copii

de sub un an și persoanele inapte de muncă și a fost pus în executare în ciuda protestelor

Regelui și ale Guvernului, măsura afectând peste 70.000 de cetățeni români de etnie

germană (sași, șvabi bănățeni și șvabi sătmăreni).

Prin urmare, s-a reținut că Legea nr. 221/2009 nu se referă

explicit și la situațiile și persecuțiile suferite de etnicii germani anterior datei

de 06 martie 1945 ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. a acestora întreprinse

de autoritățile sovietice de ocupație, cu concursul limitat al autorităților administrative

române, fiind indiferent că etnicilor germani deportați în U.R.S.S. le-au fost recunoscute

drepturi prin Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat.

În această privință, așa cum se poate lesne observa chiar

din titlul Decretului-Lege nr. 118/1990, republicat, voința legiuitorului român

a fost clar și neechivoc exprimată, stabilindu-se acordarea unor drepturi persoanelor

persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie

1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, ceea

ce nu a fost reluat de către legiuitor și în textul Legii nr. 221/2009.

S-a mai reținut că prin Decizia nr. 1358 din 21

octombrie 2010 și, respectiv Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituțională

a declarat ca nefiind constituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I din Legea nr. 221/2009 și, respectiv dispozițiile art. 1 pct. 1 și art. 2 din

O.U.G. nr. 62/2010, dispoziții legale ce se constituiau în temeiuri pentru acordarea

de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de persoane condamnate politic sau

care au făcut obiect al unor măsuri administrative cu caracter politic și, respectiv,

pentru succesorii acestora.

Cum nici Parlamentul și nici Guvernul nu au pus prevederile

neconstituționale mai sus-arătate de acord cu dispozițiile Constituției în termen

de 45 de zile de la data publicării dispozițiilor menționate în M. Of. (nr. 761/15.11.2010),

aceste prevederi și-au încetat în mod obligatoriu efectele juridice, conform art.

31 alin. (1), (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, și art. 147 alin. (1) și

(4) din Constituție.

Această încetare s-a produs, este adevărat, ulterior sesizării

instanței și pronunțării unei hotărâri, însă înainte de stingerea definitivă a raporturilor

juridice dintre stat - cel care a acordat prin Legea nr. 221/2009 beneficiul reparării

prejudiciului moral prin acordarea de despăgubiri și destinatarul acestui beneficiu.

Pe de altă parte, constatarea neconstituționalității sus­menționatelor

norme are efect de la data adoptării legii (și respectiv a ordonanței) și, după

cum s-a arătat, nici Parlamentul și nici Guvernul nu au adoptat vreun act normativ

în concordanță cu Constituția în cuprinsul căruia să se prevadă care este efectul

constatării neconstituționalității acestor norme asupra raporturilor juridice deja

legate între părți.

În consecință, aplicarea deciziilor Curții Constituționale

la litigiul de față este în concordanță cu dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție

potrivit cu care legea dispune numai pentru viitor.

Împotriva acestei decizii reclamanta a formulat recurs

invocând dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În critici s-a susținut:

- misiunea guvernului român de a identifica etnicii germani

a avut caracter politic; Rusia era aliată la acea dată cu România, ceea ce face

ca România să nu poată fi exonerată de răspundere;

- măsura administrativă are caracter politic în sensul

Legii nr. 221/2009, art. 3 din O.U.G. nr. 214/1999;

- Decretul-Lege nr. 118/1990 acordă drepturi și persoanelor

deportate în U.R.S.S.;

- față de situația creată prin apariția Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, instanța nu putea considera că nu mai există temei

juridic pentru acordarea despăgubirilor, pentru că s-ar crea situația denegării

de dreptate (art. 3 C. civ.), s-ar încălca dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea

nr. 303/2004 [„Judecătorii nu pot refuza să judece pe motiv că legea nu prevede

(...)”], s-ar încălca dispozițiile art. 20, 21, art. 124 alin. (1), (2), art. 126

alin. (1) din Constituție.

Prin aplicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010

au fost încălcate dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

potrivit căruia orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, într-un

termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială,

art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

care garantează dreptul la respectarea bunurilor.

Aplicarea deciziei Curții Constituționale unui proces

pendinte este asimilabilă cu intervenția legislativului în timpul procesului, iar

Curtea Europeană a atras atenția asupra pericolelor rezultând din aplicarea legislației

cu efect retroactiv.

Art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului garantează dreptul la proprietate, care, prin aplicarea deciziei

Curții Constituționale a fost încălcat. Bunurile, potrivit jurisprudenței Curții

Europene a Drepturilor Omului, privesc atât bunurile actuale, cât și creanțele cu

privire la care cel îndreptățit poate avea o speranță legitimă, voința legiuitorului

român fiind aceea de a acorda despăgubiri persoanelor care întrunesc condițiile

impuse de Legea nr. 221/2009.

- principiul egalității în fața legii presupune instituirea

unui tratament egal pentru situații, care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt

diferite;

- a fost încălcat dreptul la nediscriminare, consacrat

în art. 1 Protocolul nr. 12 adițional la Convenție și Legea nr. 48/2002;

- nu s-au analiza problemele de fond, rezultând din situația

de fapt, cuantumul despăgubirilor solicitate fiind corespunzător;

- nu s-au aplicat dispozițiile art. 274 C. proc. civ.

privind cheltuielile de judecată.

Recursul nu este fondat

Sub un prim aspect se constată că invocarea art. 304

pct. 7 și 8 C. proc. civ. s-a făcut formal, nefiind dezvoltate critici încadrabile

în conținutul acestor dispoziții legale.

Cât privește criticile încadrabile în conținutul art.

304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că situația autorului reclamantei

nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 221/2009.

Perioada de referință la care se raportează Legea nr.

221/2009 este situată în intervalul 06 martie 1945-22 decembrie 1989. Or, măsura

deportării în U.R.S.S., fiind luată în ianuarie 1945, deci anterior perioadei prevăzută

de lege, nu este îndeplinită condiția perioadei la care face trimitere legea.

Deportarea etnicilor germani pe teritoriul U.R.S.S. nu

a reprezentat consecința unei atitudini ostile a regimului comunist român, așa cum

se dispune în Legea nr. 221/2009, ci a reprezentat o strămutare în masă a populației

civile de origine germană, capabilă de muncă, având loc în toate țările aliate cu

Germania în perioada celui de-al doilea război mondial, măsură instituită prin dispoziția

guvernului fostei U.R.S.S.

Tatăl recurentei a fost deportat pentru simplul motiv

al etniei sale germane și nu pentru fapte de contestare a regimului comunist, condiție

impusă de art. 3 din Legea nr. 221/2009.

Legea nr. 221/2009 nu se referă explicit și la situațiile

și persecuțiile suferite de etnicii germani anterior datei de 06 martie 1945, ca

urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. a acestora, luate de autoritățile sovietice

de ocupație, cu concursul limitat al autorităților administrative române. Această

lege, prin însuși titlul ei, vizează doar condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie

1989, deși etnicilor germani deportați în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi

prin Decretul-Lege nr. 118/1990, republicată.

Astfel, din perspectiva celor expuse, nefiind incidente

dispozițiile Legii nr. 221/2009, criticile recurentei nu se circumscriu dispozițiilor

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursul urmează a fi respins ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta P.M. împotriva

deciziei civile nr. 757 din 13 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 mai 2012.