ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3976/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 01 octombrie 2010 la Tribunalul Arad, reclamanta P. (născută E.) M. a chemat în judecată pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Arad solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va da, să constate caracterul politic al măsurii deportării mamei sale, E. (născută I.) M.M., în U.R.S.S. în perioada 30 ianuarie 1945-14 noiembrie 1949 și să oblige pârâtul la plata sumei de 500.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a acestei măsuri. În drept, a invocat dispozițiile art. 1 alin. (3), art. 4 alin. (2), art. 5 alin. (1) lit. a), art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, art. 2 (1) lit. e), art. 3 din O.U.G.

nr. 214/1999 modificată, art. 1 din Legea nr. 48/2002, art. 6 pct. 1, art. 17 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 alin. (1), art. 2 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prin sentința civilă nr. 780 din 17 noiembrie 2010, Tribunalul Arad a respins cererea de chemare în judecată reținând, în esență, că măsura dispusă împotriva reclamantei nu intră sub incidența Legii nr. 221/2009. Împotriva sentinței a declarat apel în termen reclamanta, care a solicitat schimbarea ei în sensul admiterii cererii de chemare în judecată. În motivare, a invocat greșita reținere a lipsei de incidență în cauză a dispozițiilor Legii nr. 221/2009, cu raportare la situația de fapt arătată în prima instanță, la dispozițiile O.U.G.

nr. 214/2009, la atitudinea Statului Român din perioada deportării, la Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale și la înscrisurile depuse la dosar. Prin decizia nr. 757 din 13 aprilie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul reclamantei. Pentru a pronunța această decizie, instanța a reținut că deși mama reclamantei a fost supusă unei măsuri administrative cu caracter politic având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, fiind internată într-o unitate de muncă forțată din U.R.S.S.

cu scopul de a contribui la reconstrucția Uniunii Sovietice, nu este îndeplinită cea de-a doua condiție cumulativă inserată în texul art. 3 alin. (1) raportată la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, în sensul că măsura deportării nu a fost luată de fosta miliție ori securitate comunistă sub imperiul regimului comunist instaurat în România după data de 06 martie 1945. În realitate, măsura deportării și punerea ei în aplicare s-au realizat de către trupele de ocupație sovietice, care se aflau pe teritoriul României, țara noastră fiind considerată la acea dată un stat ostil U.R.S.S. și aflată sub armistițiu, guvernele provizorii ale României din perioada 23 august 1944-06 martie 1945 având atribuții limitate.

Astfel, în intervalul octombrie-noiembrie 1944 și până în ianuarie-februarie 1945, trupele sovietice de ocupație de pe teritoriul României, ca măsură de represalii împotriva Germaniei naziste și aliaților săi, au decis deportarea în U.R.S.S. a tuturor etnicilor germani valizi de muncă, aflați pe teritoriul României (cu excepția bătrânilor și a copiilor), pentru a ajuta la reconstrucția U.R.S.S., cu titlu de despăgubire de război prin prestații în muncă. Cu alte cuvinte, măsura deportării în U.R.S.S.

a etnicilor germani, cetățeni români, a fost luată și pusă în practică exclusiv de către autoritățile sovietice de ocupație și nu de către fosta miliție ori securitate (care la acea epocă nici nu fuseseră înființate, pe teritoriul României funcționând la acea dată Poliția și Siguranța), contribuția autorităților române fiind doar aceea de a ajuta la identificarea etnicilor germani din localitățile lor de domiciliu, sub aspectul apartenenței cetățenilor la această etnie, domiciliul sau reședința, precum și vârsta și sexul acestora. în rest, date fiind și competențele limitate ale autorităților române aflate sub ocupație, măsura efectivă a deportării în U.R.S.S.

a fost decisă și pusă în practică de către autoritățile sovietice, acest proces finalizându-se în februarie 1945. Armistițiul semnat cu România la Moscova pe 12 septembrie 1944 stipula în art. 3 că Guvernul și înaltul Comandament al României vor asigura Sovieticilor și altor forte aliate facilități pentru a se mișca liber pe teritoriul României în orice direcție, fiind oferită unor astfel de mișcări orice asistență posibilă cu propriile mijloace de comunicare românești și pe cheltuiala Statului Român indiferent că erau pe pământ, apă sau în aer, iar art. 18 preciza că „O comisie aliată de control va fi stabilită și va prelua sarcina de punere în practică și control a prezentelor termene, sub comanda Înaltului Comandament Sovietic.” În anexa la art. 18, era specificat clar faptul că „Guvernul României și toate organele sale vor îndeplini toate instrucțiunile Comisiei Aliate de Control definite” și că această comisie își va avea sediul la București.

În consecință, a fost lansată somația din 06 ianuarie 1945 a forțelor sovietice de ocupație, de a mobiliza pe toți germanii cetățeni români în vedere deportării în Uniunea Sovietică. Ordinul de deportare sovietic avea în vedere toți bărbații cu vârstele cuprinse între 17 și 45 de ani și toate femeile cu vârste între 18 și 30 de ani, fiind excluse numai femeile gravide, cele cu copii de sub un an și persoanele inapte de muncă și a fost pus în executare în ciuda protestelor Regelui și ale Guvernului, măsura afectând peste 70.000 de cetățeni români de etnie germană (sași, șvabi bănățeni și șvabi sătmăreni). Prin urmare, s-a reținut că Legea nr. 221/2009 nu se referă explicit și la situațiile și persecuțiile suferite de etnicii germani anterior datei de 06 martie 1945 ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S.

a acestora întreprinse de autoritățile sovietice de ocupație, cu concursul limitat al autorităților administrative române, fiind indiferent că etnicilor germani deportați în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat. În această privință, așa cum se poate lesne observa chiar din titlul Decretului-Lege nr. 118/1990, republicat, voința legiuitorului român a fost clar și neechivoc exprimată, stabilindu-se acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, ceea ce nu a fost reluat de către legiuitor și în textul Legii nr. 221/2009.

S-a mai reținut că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și, respectiv Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat ca nefiind constituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și, respectiv dispozițiile art. 1 pct. 1 și art. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, dispoziții legale ce se constituiau în temeiuri pentru acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de persoane condamnate politic sau care au făcut obiect al unor măsuri administrative cu caracter politic și, respectiv, pentru succesorii acestora. Cum nici Parlamentul și nici Guvernul nu au pus prevederile neconstituționale mai sus-arătate de acord cu dispozițiile Constituției în termen de 45 de zile de la data publicării dispozițiilor menționate în M. Of.

(nr. 761/15.11.2010), aceste prevederi și-au încetat în mod obligatoriu efectele juridice, conform art. 31 alin. (1), (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, și art. 147 alin. (1) și (4) din Constituție. Această încetare s-a produs, este adevărat, ulterior sesizării instanței și pronunțării unei hotărâri, însă înainte de stingerea definitivă a raporturilor juridice dintre stat - cel care a acordat prin Legea nr. 221/2009 beneficiul reparării prejudiciului moral prin acordarea de despăgubiri și destinatarul acestui beneficiu. Pe de altă parte, constatarea neconstituționalității sus­menționatelor norme are efect de la data adoptării legii (și respectiv a ordonanței) și, după cum s-a arătat, nici Parlamentul și nici Guvernul nu au adoptat vreun act normativ în concordanță cu Constituția în cuprinsul căruia să se prevadă care este efectul constatării neconstituționalității acestor norme asupra raporturilor juridice deja legate între părți.

În consecință, aplicarea deciziilor Curții Constituționale la litigiul de față este în concordanță cu dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție potrivit cu care legea dispune numai pentru viitor. Împotriva acestei decizii reclamanta a formulat recurs invocând dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. În critici s-a susținut: - misiunea guvernului român de a identifica etnicii germani a avut caracter politic; Rusia era aliată la acea dată cu România, ceea ce face ca România să nu poată fi exonerată de răspundere; - măsura administrativă are caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009, art. 3 din O.U.G.

nr. 214/1999; - Decretul-Lege nr. 118/1990 acordă drepturi și persoanelor deportate în U.R.S.S.; - față de situația creată prin apariția Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, instanța nu putea considera că nu mai există temei juridic pentru acordarea despăgubirilor, pentru că s-ar crea situația denegării de dreptate (art. 3 C. civ.), s-ar încălca dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 [„Judecătorii nu pot refuza să judece pe motiv că legea nu prevede (...)”], s-ar încălca dispozițiile art. 20, 21, art. 124 alin. (1), (2), art. 126 alin. (1) din Constituție.

Prin aplicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 au fost încălcate dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, potrivit căruia orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la respectarea bunurilor. Aplicarea deciziei Curții Constituționale unui proces pendinte este asimilabilă cu intervenția legislativului în timpul procesului, iar Curtea Europeană a atras atenția asupra pericolelor rezultând din aplicarea legislației cu efect retroactiv. Art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul la proprietate, care, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale a fost încălcat.

Bunurile, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, privesc atât bunurile actuale, cât și creanțele cu privire la care cel îndreptățit poate avea o speranță legitimă, voința legiuitorului român fiind aceea de a acorda despăgubiri persoanelor care întrunesc condițiile impuse de Legea nr. 221/2009. - principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații, care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite; - a fost încălcat dreptul la nediscriminare, consacrat în art. 1 Protocolul nr. 12 adițional la Convenție și Legea nr. 48/2002; - nu s-au analiza problemele de fond, rezultând din situația de fapt, cuantumul despăgubirilor solicitate fiind corespunzător; - nu s-au aplicat dispozițiile art. 274 C. proc.

civ. privind cheltuielile de judecată. Recursul nu este fondat Sub un prim aspect se constată că invocarea art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ. s-a făcut formal, nefiind dezvoltate critici încadrabile în conținutul acestor dispoziții legale. Cât privește criticile încadrabile în conținutul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că situația autorului reclamantei nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 221/2009. Perioada de referință la care se raportează Legea nr. 221/2009 este situată în intervalul 06 martie 1945-22 decembrie 1989. Or, măsura deportării în U.R.S.S., fiind luată în ianuarie 1945, deci anterior perioadei prevăzută de lege, nu este îndeplinită condiția perioadei la care face trimitere legea.

Deportarea etnicilor germani pe teritoriul U.R.S.S. nu a reprezentat consecința unei atitudini ostile a regimului comunist român, așa cum se dispune în Legea nr. 221/2009, ci a reprezentat o strămutare în masă a populației civile de origine germană, capabilă de muncă, având loc în toate țările aliate cu Germania în perioada celui de-al doilea război mondial, măsură instituită prin dispoziția guvernului fostei U.R.S.S. Tatăl recurentei a fost deportat pentru simplul motiv al etniei sale germane și nu pentru fapte de contestare a regimului comunist, condiție impusă de art. 3 din Legea nr. 221/2009. Legea nr. 221/2009 nu se referă explicit și la situațiile și persecuțiile suferite de etnicii germani anterior datei de 06 martie 1945, ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S.

a acestora, luate de autoritățile sovietice de ocupație, cu concursul limitat al autorităților administrative române. Această lege, prin însuși titlul ei, vizează doar condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, deși etnicilor germani deportați în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul-Lege nr. 118/1990, republicată. Astfel, din perspectiva celor expuse, nefiind incidente dispozițiile Legii nr. 221/2009, criticile recurentei nu se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta P.M. împotriva deciziei civile nr. 757 din 13 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 mai 2012.