ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4446/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4446/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată

la această instanță la data de 23 septembrie 2009, în Dosarul nr. 4937/108/2009,

reclamantul I.R. a chemat în judecată Statul Român, reprezentat prin Ministerul

Finanțelor Publice București, prin D.G.F.P. Arad, solicitând să se constate caracterul

politic al măsurilor administrative abuzive la care au fost supuși părinții lui,

I.Ș. și I.(T.)G., în prezenți decedați, respectiv deportarea tatălui său, I.Ș.,

în U.R.S.S. în perioada 01 februarie 1945-27 septembrie 1948 și a mamei sale, I.(T.)G.,

în perioada 15 ianuarie 1945-31 octombrie 1949.

În temeiul art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, solicită obligarea Statului Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice București, la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul

moral pe care l-au suferit părinții lui, prin aplicarea de regimul comunist a acestor

măsuri administrative cu caracter politic în sumă totală de 1.500.000 euro. Solicită

și cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii

în fapt se arată că potrivit hotărârii emise de comisia pentru acordarea unor drepturi

persoanelor persecutate din motive politice, conform Decretului-Lege nr. 118/1990

cu nr. 529 din 14 februarie 1991, se atestă că au fost deportați în U.R.S.S., I.Ș.

în perioada 01 februarie 1945-27 septembrie 1948 și I.(T.)G. în perioada 15 ianuarie

1945-31 octombrie 1949. Măsura cu caracter administrativ se încadrează în cerințele

dispozițiilor art. 4 pct. 2 din Legea nr. 221/2009, coroborat cu art. 3 din O.U.G.

nr. 214/1999, cu modificările și completările ulterioare.

Prin întâmpinare, D.G.F.P.

Arad a solicitat respingerea acțiunii ca nedovedită. Prin întâmpinare s-a arătat

că cel ce pretinde daune morale trebuie să producă un minim de argumente și indicii

din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale, ocrotite prin

Constituție, ale reclamantului au fost afectate prin deportarea părinților săi.

Cu privire la cuantumul

sumei pretinse, de 1.500.000 euro, acesta este nejustificat, în absența unor dovezi,

apreciind că principiul reparării integrale a pagubei împiedică acordarea, cu titlu

de despăgubiri, a unor sume mari de bani, nejustificate în raport cu întinderea

prejudiciului real suferit, instituția răspunderii delictuale neputându-se transforma

într-un izvor de îmbogățire fără just temei a celor ce pretind dezdăunări în temeiul

reglementărilor în vigoare și solicită să se aibă în vedere practica constantă a

instanței supreme, care a apreciat că prejudiciul moral se stabilește prin apreciere,

dar nu o apreciere de ordin general, ci avându-se în vedere criterii din cazul concret

dedus judecății și bazat pe probe.

Prin sentința civilă

nr. 96 din 17 februarie 2010, pronunțată de Tribunalul Arad în Dosarul nr. 4937/108/2009

a fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul I.R. împotriva pârâtului

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și, în consecință:

S-a constatat caracterul

politic al măsurii administrative de deportare în fosta U.R.S.S. a antecesorilor

reclamantului, I.Ș. și I.G.

A fost obligat pârâtul

să plătească reclamantului suma de 180.000 euro și suma de 4.250 RON cheltuieli

de judecată.

Pentru a hotărî astfel,

s-a reținut că, din copia certificatului de moștenitor din 29 martie 2004 din Dosar

nr. 61/2004 al BNP C.A.G., rezultă că moștenitori după defuncta I.G., decedată la

07 noiembrie 2003, sunt I.Ș., în calitate de soț supraviețuitor, și reclamantul

I.R., în calitate de fiu.

Din copia certificatului

de moștenitor din 19 august 2009 a BNA M.P. din Dosar nr. 88/2009 rezultă că moștenitor

după defunctul I.Ș. decedat la 11 iulie 2009, este reclamantul I.R., în calitate

de fiu.

Reclamantul I.Ș. a formulat

cererea pentru măsurile administrative abuzive la care au fost supuși părinții lui,

I.Ș. și I.(T.)G., în prezenți decedați, respectiv deportarea tatălui său, I.Ș.,

în U.R.S.S. în perioada 01 februarie 1945-27 septembrie 1948 și a mamei sale, I.(T.)G.,

în perioada 15 ianuarie 1945-31 octombrie 1949.

Măsura abuzivă a deportării

părinților reclamantului în perioada 01 februarie 1945-31 octombrie 1949 și persecuțiile

la care au fost supuși i-a marcat puternic și i-a schimbat fizic și psihic, li s-a

cauzat acestora și un prejudiciu nepatrimonial, ce a constat în consecințele dăunătoare,

neevaluabile în bani, care a influențat și relațiile sociale – onoarea, reputația

– și aspecte care se situează în domeniul afectiv al vieții umane – relațiile cu

prietenii, apropiații, vătămări care își găsesc expresia cea mai tipică în durerea

morală încercată de victime. Lipsirea de libertate prin deportarea în U.R.S.S.,

fiind deportați din motive politice, a avut consecințe care au fost resimțite de

autorii reclamantului și după momentul întoarcerii acasă, fiindu-le afectate printre

altele și sursele de venit.

Din acest motiv, instanța

sesizată cu repararea prejudiciului nepatrimonial, trebuie să încerce să stabilească

o sumă necesară nu atât pentru a repune victime într-o situație similară cu cea

avută anterior, cât de a-i procura satisfacții de ordin moral susceptibile de a

înlocui valoarea de care a fost privată.

Dat fiind că caracterul

politic al măsurii administrative la care au fost supuși autorii reclamantului nu

a mai fost necesară procedura instituită de art. 4 din același act normativ mai

sus amintit, reclamantul putându-se adresa instanței de judecată în baza art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Autorii reclamantului

au beneficiat de măsuri reparatorii conform Decretului-Lege nr. 118/1990, din anul

1990 și până la data decesului, constând în indemnizația lunară acordată conform

legii.

Reclamantul și-a întemeiat

cererea și pe dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 coroborat cu

art. 3 lit. c) și d) din O.U.G. nr. 214/1999 și dispozițiile art. 3 din Decretul

nr. 221/2009.

Recunoașterea unui drept

de despăgubire nu poate fi explicat decât prin voința de a oferi satisfacție să

aibă o reală corespondență cu prejudiciul, așa încât la cuantificarea sumei ce se

va acorda instanța va trebui să pună accentul pe importanța prejudiciului din punct

de vedere chiar al victimei, în mod repetat, jurisprudența Înaltei Curți statuând

că cea mai în măsură a cuantifica un astfel de prejudiciu este chiar persoana în

cauză, victima unui asemenea prejudiciu.

La stabilirea despăgubirii

acordate reclamantului pentru repararea daunelor morale încercate, pe lângă criteriile

anterior enunțate, obiective, se vor avea în vedere și cele ce se vor face numai

pe baza calității personale și profesionale a judecătorului cauzei cu respectarea

principiului proporționalității daunei în despăgubirea acordată pentru a nu ajunge

în situația îmbogățirii fără justă cauză, însă statuând în echitate și într-un cuantum

rezonabil.

De asemenea, cu referire

la jurisprudența Curții Europene care este obligatorie în egală măsură, ca și normele

Convenției întrucât alcătuiesc împreună un bloc de convenționalitate, urmează să

se constate că regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care

să asigure o satisfacție morală pe baza unei aprecieri echitabile.

Împotriva sentinței civile

nr. 96 din 17 februarie 2010, pronunțată de Tribunalul Arad în Dosarul nr. 4937/108/2009

au declarat apel reclamantul I.R. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei

și Finanțelor Publice București, reprezentat de D.G.F.P. Arad.

Reclamantul I.R. a criticat

hotărârea sub aspectul cuantumului sumelor acordate, apreciind că se cuvenea o despăgubire

în cuantum de 1.500.000 euro, ca urmare a deportării părinților săi, în U.R.S.S.,

în perioada 1945-1949.

Pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Economiei și Finanțelor Publice București, reprezentat de D.G.F.P.

Arad, au solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței în sensul respingerii

acțiunii, deoarece reclamantul, respectiv părinții acestuia, au beneficiat de facilități

stabilite prin Decretul-Lege nr. 118/1990, iar la dosar nu există depuse documente

administrative care să ateste ce autorități au dispus măsura administrativă a deportării

în fosta U.R.S.S.

S-a mai criticat și cuantumul

sumelor acordate cu titlu de despăgubiri.

Curtea de Apel Timișoara,

prin decizia nr. 164/A din 20 mai 2010, a respins apelul reclamantului I.R., a admis

apelul pârâtului, a schimbat în parte sentința în sensul că a redus cuantumul despăgubirilor

acordate, la 20.000 euro.

În considerentele hotărârii

s-a reținut că reclamantul a făcut dovada că are calitatea de descendent, respectiv

este fiul antecesorilor săi I.Ș. și I.G., persoane supuse măsurii administrative

represive, cu caracter politic, de deportare în fosta U.R.S.S. în perioada ianuarie-februarie

1945, septembrie-octombrie 1948, 1949.

Cu privire la stabilirea

cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral cauzat, Curtea a reținut că

deși prima instanță a făcut o referire implicită la criteriile existente în jurisprudența

Înaltei Curți de Casație și Justiție, în materie de daune morale, a stabilit un

cuantum al acestora care nu are justificare prin raportare la subiectul beneficiar

al despăgubirii, a prejudiciului cauzat acestuia ca urmare a deportării părinților

săi și prin însumarea aritmetică greșită a numărului de ani de deportare.

La stabilirea cuantumului

prejudiciului, atât din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor

Omului (a se vedea Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cauza nr. 2346/2002, Pretti

contra Marii Britanii), cât și din perspectiva practicii judiciare a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, trebuie să se țină seama și de acele principii și reguli

care statuează în echitate, ceea ce înseamnă că în cuantificarea prejudiciului trebuie

să se țină seama atât de suferința cauzată reclamantului, dezvoltării sociale și

profesionale a acestuia, cât și de modul în care ceilalți membrii ai comunității,

contemporani cu reclamantul, au avut a suporta aceleași suferințe sau suferințe

asemănătoare, determinate, în genere, de aceleași cauze.

Din acest punct de vedere

Curtea a apreciat că, în speță, se impune reducerea cuantumului despăgubirilor acordate

de către prima instanță, de la suma de 180.000 euro, la suma de 20.000 euro.

În ceea ce privește recursul

reclamantului, a fost respins având în vedere motivarea care a determinat admiterea

apelului pârâtului Statului Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor Publice

București, reprezentat de D.G.F.P. Arad, și diminuarea cuantumului despăgubirilor

acordate, cu mențiunea în plus că pretențiile reclamantului de acordare a sumei

inițiale, menționate în acțiunea introductivă nu au niciun fel de justificare în

realitatea social economică obiectivă, hotărârile judecătorești neputând constitui

izvoare de venituri bănești foarte mari, ci dimpotrivă, hotărârile judecătorești

trebuie să statueze în echitate.

Împotriva acestei din

urmă hotărâri au declarat recurs toate părțile din proces invocând incidența dispozițiilor

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant critică,

în esență, hotărârea sub aspectul reducerii cuantumului despăgubirilor morale, arătând

că în mod greșit a fost redus de la 180.000 euro la 20.000 euro atâta timp cât acțiunea

a fost pornită în numele titularului dreptului, respectiv autorul reclamantului,

I.Ș., și mama acestuia, I.G., născută Theiss.

S-a mai arătat că la stabilirea

cuantumului despăgubirilor morale acordate s-a ignorat faptul că toate persecuțiile

politice din perioada 1945-1989, fie de condamnare la închisoare, privare de libertate

în locuri de deținere, deportări cu domiciliu obligatoriu în țară, strămutări sau

deportări în străinătate și-au pus adânc amprenta asupra personalității și sănătății

persoanelor persecutate. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului la care

se face referire în decizia recurată nu are legătură cu soluționarea cauzei și că

trebuie să se facă trimitere la practica Curții Europene a Drepturilor Omului în

ceea ce privește interzicerea torturii, dreptul la libertate și la siguranță.

Recurenta-pârâtă critică

hotărârea sub următoarele aspecte:

- Reclamantul nu are calitate

procesuală activă nefiind îndreptățit a solicita despăgubiri în temeiul Legii

nr. 221/2009 întrucât dispozițiile legale permit condamnări și măsuri administrative

cu caracter politic luate persoanelor începând cu data de 06 martie 1945, iar antecesorii

reclamantului au fost deportați în U.R.S.S., măsura luată de armata sovietică și

drept urmare acțiunea nu se încadrează în dispozițiile legii speciale, respectiv

art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009.

- Pretențiile reclamantului

nu se încadrează în dispozițiile imperative prevăzute de art. 3, art. 4 și art.

5 din Legea nr. 221/2009, care se adresează numai persoanelor persecutate politic

după instaurarea regimului comunist.

- La stabilirea cuantumului

despăgubirilor nu s-a ținut cont de drepturile de care au beneficiat antecesorii

reclamantului în baza Decretului-Lege nr. 118/1990.

- Acordarea sumei de 20.000

euro cu titlu de despăgubiri acordate reclamantului nu poate fi apreciată ca o reparație

rezonabilă, ci aceasta a creat o îmbogățire nejustificată a reclamantului. Trebuiau,

conform principiului analogiei să se aibă în vedere prevederile art. 3 alin.

(1) din Decretul-Lege nr. 118/1990.

Examinând criticile formulate

prin intermediul cererilor de recurs, se constată nefondate recursurile, în considerentele

celor ce succed:

În esență, recurenții

critică cuantumul despăgubirilor acordate, iar recurenta-pârâtă mai critică și faptul

că reclamantul nu are calitate procesuală activă, acțiunea neîncadrându-se în dispozițiile

imperative ale Legii nr. 221/2009 care se adresează numai persoanelor persecutate

politic după instaurarea regimului comunist, iar antecesorii reclamantului au fost

deportați în U.R.S.S., măsură luată de armata sovietică și, drept urmare, pretențiile

reclamantului nu sunt supuse dispoziției art. 3, 4, 5 din legea sus-arătată.

Primordial trebuie menționat

că Legea nr. 221/2009 este un act normativ, cu caracter de complinire, elaborat

și adoptat după aplicarea Decretului-Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, și

a completat cadrul legislativ referitor la acordarea reparațiilor morale și materiale

destinate a repara nedreptățile comise de regimul politic anterior și cuvenite victimelor

totalitarismului comunist, realizând un act de dreptate pentru cei care au avut

curajul să se opună regimului opresiv și să încerce să își exercite drepturile fundamentale.

Condamnările cu caracter

politic sunt definite prin enumerare făcând trimitere expres la infracțiunile în

baza cărora a fost pronunțată pe de o parte, iar pe de altă parte, prin trimitere

la condamnări pentru fapte prevăzute de legea penală, dar care pot fi asimilate

celor cu caracter politic, fiind săvârșite în scopul prevăzut de art. 2 din O.U.G.

nr. 214/1999.

Măsurile administrative

cu caracter politic sunt definite ca măsuri administrative având ca obiect dislocarea

și stabilirea de domiciliu obligatoriu – internarea în unități și colonii de muncă,

stabilirea de loc de muncă obligatoriu pe de o parte, iar pe de altă parte, alte

măsuri administrative, dacă scopul acestora a fost tot unul cu caracter politic.

Din interpretarea logică

și teleologică a acestora, rezultă cu prisosință faptul că toate persoanele, atât

cele condamnate politic, cât și cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative

politice în perioada de referință beneficiază așa cum rezultă din dispozițiile

art. 5 alin. (1) din lege, de dreptul la despăgubiri morale sau materiale.

Prin cererea de chemare

în judecată, reclamantul susține că autorii săi au fost deportați în fosta U.R.S.S.

și a dovedit că această măsură administrativă cu caracter politic s-a dispus în

baza deciziei nr. 37902 din 18 mai 1992 emisă de Ministerul Apărării Naționale,

U.M. Pitești, care viza pe tatăl reclamantului, I.Ș., și respectiv adeverința din

iulie 1959 emisă de Ministerul Afacerilor Interne, ce privea pe mama petentului,

I.G.

Prin urmare, reclamantul

a dovedit că împotriva autorilor săi a fost luată o măsură administrativă al cărui

caracter politic este prevăzut de lege, contrar celor susținute de pârât în sensul

că acțiunea nu se încadrează în dispozițiile imperative ale Legii nr. 221/2009.

Mai susține pârâtul că

reclamantul nu are calitate procesuală activă în promovarea cererii, că dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prevede că orice persoană care a

suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989

sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum

și, după decesul acesteia, soțul sau descendenții până la gradul al II-lea inclusiv,

pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare

a legii, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit prin condamnare.

În cauza pendinte, din

copia certificatului de moștenitor din 29 martie 2004, rezultă că moștenitorii după

defuncta I.G., decedată la 07 noiembrie 2003, sunt I.Ș., în calitate de soț supraviețuitor,

și reclamantul, în calitate de fiu, iar, din certificatul de moștenitor din 19

august 2009 rezultă că moștenitor după defunctul I.Ș., decedat la 11 iulie 2009,

este reclamantul.

Prin urmare, reclamantul

face parte din clasa I de moștenitori legali, de pe urma autorilor săi, și, raportat

la textul de lege sus-enunțat, respectiv art. 5 din Legea nr. 229/2001, este cert

că este îndreptățit să promoveze prezenta acțiune.

Reclamantul a solicitat

despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit în calitate de fiu al autorilor săi,

victime ale unor măsuri administrative cu caracter politic.

Astfel de măsuri au lezat

demnitatea și onoarea, dar și libertatea individuală, drepturile personale patrimoniale

și nepatrimoniale ocrotite de lege și au drept consecințe un prejudiciu moral care

justifică acordarea unei compensații materiale.

Întinderea acestei compensații

se stabilește pe baza unor criterii cum ar fi durata măsurii abuzive, condițiile

de viață ale autorului, precum și consecințele produse asupra persoanei ori asupra

familie, fără a constitui un preț al durerii, ci o reparație a unor prejudicii greu

de calificat la nivel material, instanța ținând seama de aplicarea principiului

îmbogățirii fără justă cauză.

La cuantificarea daunelor

morale s-a avut corect în vedere și faptul că despăgubirile nu se cer personal de

către cel care a fost victima abuzurilor regimului comunist, ci de un descendent

de gradul I.

Repararea daunelor morale

trebuie să fie considerate ca un complex de măsuri patrimoniale, al căror scop să

fie acela de a da o anumită satisfacție celor cărora regimul comunist le-a impus

condiții deosebit de grele de viață, fără a constitui o compensare materială, care

este practic imposibilă sau un mijloc de îmbogățire.

Corect s-a apreciat că

se justifică acordarea de daune morale într-un cuantum de 20.000 euro pentru o perioadă

de 3 și respectiv 4 ani în care autorii reclamantului au fost deportați în fosta

U.R.S.S.

Cuantificarea prejudiciului

moral nu este supusă unor criterii legale de determinare, iar în situația daunelor

morale, datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă în bani a acestora

nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin apreciere, raportat

la elementele de fapt.

La cuantificarea daunelor

morale, contrat criticilor reclamantului susținute prin motivele de recurs, s-a

avut în vedere o serie de criterii, printre care, consecințele negative suferite

de reclamant pe plat fizic și psihic, împotriva valorilor lezate, măsura în care

au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele

vătămării, cât și măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională

și socială.

În privința cuantumului

despăgubirilor s-a mai apreciat legal că principiul reparării integrale a prejudiciului

nu poate avea decât un caracter aproximativ, având în vedere natura neeconomică

a daunelor morale, imposibil de echivalat bănește.

Cu referire la jurisprudența

Curții Europene, care este obligatorie în egală măsură ca și normele Convenției,

întrucât alcătuiesc un bloc de convenționalitate, s-a constatat că regulile de evaluare

a prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure pe baza unei aprecieri

în echitate, ținând seama de circumstanțele cauzei.

Corect s-a reținut că,

în speță, o statuare în echitate care să asigure reparația morală impune concluzia

caracterului exorbitant al cuantumului despăgubirilor solicitate de reclamant, astfel

că, în stabilirea întinderii daunelor morale, instanța de apel a luat în considerare

consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale

lezate și justificat s-a acordat suma de 20.000 euro.

Recurenta-pârâtă, prin

motivele de recurs, susține că despăgubirile morale acordate prin hotărâri recurate

sunt nejustificate dar pentru același considerent (mai sus arătat) se va respinge

și acest motiv de recurs.

În concluzie, în urma

analizării împreună a cererilor de recurs, se constată că în speță nu sunt incidente

dispozițiile de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., motiv pentru care

Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile

ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate

de reclamantul I.R. și pârâtul Statul Român, prin D.G.F.P. Arad, împotriva deciziei

civile nr. 164 A din 20 mai 2010 a Curții de Apel Timișoara.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 mai 2011.