ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1427/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 1 octombrie 2010 pe rolul Tribunalului Arad, reclamanta T.M. a chemat în judecată Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad, solicitând în nume propriu și în calitate de moștenitoare a defuncților săi părinți, J.D. și J.L., obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri în cuantum de 2.120.000 lei, echivalentul a 500.000 Euro, în nume propriu, precum și acordarea de despăgubiri în cuantum de câte 2.120.000 lei, echivalentul a 500.000 Euro, pentru fiecare dintre părinții săi, pentru prejudiciul moral pe care l-au suferit, prin aplicarea de către regimul comunist a măsurii administrative cu caracter politic de stabilire a domiciliului obligatoriu în Bărăgan, timp de peste 5 ani.

Prin sentința civilă nr. 233 din 1 aprilie 2010, pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 5027/108/2009 a fost admisă în parte acțiunea reclamantei T.M., în nume propriu și în calitate de moștenitoare a defuncților J.D. și J.L., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect pretenții în baza Legii nr. 221/2009. A fost obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să acorde reclamantei T.M. cu titlu de despăgubiri suma de 100.000 Euro și suma de 1190 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Arad a reținut că, măsura abuzivă a deportării reclamantei și a părinților săi în Bărăgan timp de 5 ani și persecuțiile la care au fost supuși i-au marcat puternic și i-a schimbat fizic și psihic, li s-a cauzat acestora și un prejudiciu nepatrimonial, ce a constat în consecințele dăunătoare, neevaluabile în bani, care a influențat și relațiile sociale - onoarea, reputația - și aspecte care se situează în domeniul afectiv al vieții umane - relațiile cu prietenii, apropiații, vătămări care își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victime. Lipsirea de libertate prin deportarea în Bărăgan, fiind deportați din motive politice, a avut consecințe care au fost resimțite de reclamantă și autorii acesteia și după momentul întoarcerii acasă, fiindu-le afectate printre altele și sursele de venit.

Din acest motiv, instanța sesizată cu repararea prejudiciului nepatrimonial, trebuie să încerce să stabilească o sumă necesară nu atât pentru a repune victime într-o situație similară cu cea avută anterior, cât de a-i procura satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată. Dat fiind caracterul politic al măsurii administrative la care au fost supuși reclamanta și autorii acesteia, nu a mai fost necesară procedura instituită de art.4 din același act normativ mai sus amintit, reclamanta putându-se adresa instanței de judecată în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Reclamanta a beneficiat de măsuri reparatorii în baza Decretului-lege nr. 118/1990.

Autoarea reclamantei J.L. a beneficiat de măsuri reparatorii conform Decretului-lege nr. 118/1990 din anul 1990 și până la data decesului, constând în indemnizația lunară acordata conform legii, ca titular și în calitate de urmaș al soțului său J.D. In atare condiții, prima instanță a constatat că acțiunea este întemeiată și că elementele răspunderii civile delictuale, instituită de dispozițiile art. 998 C. civ. și ale art. 52 alin. (3) din Constituție sunt îndeplinite și că se impune repararea de către stat, prin Ministerul Finanțelor Publice, a pagubei suferită de către reclamantă, ceea ce presupune în principiu înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare ale acesteia în scopul repunerii pe cât posibil în situația anterioară a victimei adică a reclamantei.

Prin decizia nr. 385/A din 28 februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul declarat de reclamantă și a admis apelul pârâtului, iar în rejudecare, a schimbat în tot hotărârea primei instanțe, în sensul că a respins acțiunea. Fără a supune analizei motivele de apel invocate de părți, instanța de apel, examinând hotărârea atacată în raport de dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ. și de conținutul Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, a constatat următoarele: Motivul pentru care reclamanta nu are dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii, a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în M.Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Curtea Constituțională a reținut că reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221 /2009 nu a fost temeinic fundamentată și încalcă normele de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000, determinând incoerență și instabilitate legislativă. Din această cauză s-a ajuns la existența unor reglementări paralele și care au aceeași finalitate în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă. Curtea Constituțională a ajuns la această concluzie având în vedere faptul că art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată a despăgubirilor morale, adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

In fine, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție. În conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituție și cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispozițiile legale constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. Conform art. 147 alin. (4) din Constituție și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării deciziile prin care se constată neconstituționalitatea unei dispoziții legale sunt general obligatorii și au putere de lege numai pentru viitor.

În cazul de fată, decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Termenul de 45 de zile a expirat tară ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Prin urmare, această decizie a Curții Constituționale a devenit obligatorie pentru instanță. Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii reclamantei, și-a încetat efectele juridice. Inexistența temeiului juridic atrage nelegalitatea acțiunii reclamantei sub aspectul despăgubirilor morale. Nu se poate reține nici că reclamanta avea, anterior deciziei Curții Constituționale, un „bun" în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Aveau doar posibilitatea de a-1 dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o puteau pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel. In cazul de față nu s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanța fiind îndreptățită să exercite un control complet asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate. Această interpretare se impune cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocată în acea cauză, declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau o ordonanță.

Față de cele reținute anterior, nu mai prezintă nicio relevanță și nu se mai impun a fi analizate criticile aduse de apelanți hotărârii primei instanțe cu privire la cuantumul despăgubirilor, cu atât mai mult cu cât art. I și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 au fost de asemenea declarate neconstituționale prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta T.M., invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. In dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a arătat că soluția instanței de apel este nelegală, având în vedere dispozițiile Curții Europene a Drepturilor Omului în ce privește dreptul la un proces echitabil, respectiv art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, cu componenta materială esențială a dreptului la un tribunal independent și imparțial.

Recurenta a apreciat că se impune și respectarea principiului egalității părților în procesul civil, arătând că tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care au formulat cereri în baza Legii nr. 221/2009 este determinat de celeritatea cu care au fost soluționate aceste cereri, pronunțarea unor hotărâri definitive, durata procesului și finalizarea acestuia, depinzând adesea de o serie de factori care pot sa întârzie soluționarea cauzei. Instituirea unui astfel de tratament juridic distinct între persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru deportări, în funcție de momentul în care instanța a pronunțat hotărârea definitivă nu are o justificare obiectivă și rezonabilă.

Astfel, recurenta a susținut că aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale în prezenta cauza ar fi de natură a duce la încălcarea pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, iar reglementările internaționale au prioritate, față de dispozițiile art. 20 din Constituția României. În plus, Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost pronunțată după data pronunțării hotărârii judecătorești în primă instanță prin care i s-au acordat despăgubiri reclamantei. Recurenta și-a exprimat dezacordul cu soluția adoptată de Curtea Constituțională și a invocat jurisprudența CEDO, precum și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

De asemenea, a formulat critici și în ceea ce privește cuantumul daunelor morale, în raport de criteriile de stabilire a despăgubirilor. Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și de decizia în interesul legii nr. 12/2011, Înalta Curte reține următoarele: Contrar susținerilor recurentei, curtea de apel a dezlegat corect problema de drept care se punea în speță, aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecății, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

In raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes , se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M.Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Astfel, s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția situației în care, la această dată, era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial. Or, în speță, la data publicării în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum . Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna că un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său la despăgubiri. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc , ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura tăcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Referitor la relevanța deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 în raport de dispozițiile din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența creată în legătură cu acestea, susținerile recurentei sunt, de asemenea, neîntemeiate.

Într-adevăr, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituția României, în caz de neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

In speță, însă, înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii promovat în legătură cu problema de drept în discuție, a procedat la examinarea efectelor deciziei Curții Constituționale inclusiv din perspectiva diferitelor texte din Convenție care au legătură cu problema supusă analizei, ajungând la concluzia, deja redată, că, în cazul în care solicitantul nu beneficiază de o hotărâre definitivă care să stabilească dreptul său la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 - 15 noiembrie 2010, această decizie își produce efectele, partea neavând „un bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenție.

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 330 7 C. proc. civ. , inclusiv din perspectiva concluziilor rezultate în urma analizei efectelor deciziei Curții Constituționale raportat la diferitele texte din Convenția Europeană, așa încât acest aspect nu mai poate fi rediscutat în prezenta cauză, cu consecința unei alte interpretări pe care intenționează să o obțină recurenta. In aceste condiții, criticile subsecvente referitoare la cuantumul despăgubirilor nu se mai impun a fi analizate. Având în vedere considerentele expuse, urmează a se reține că, în mod legal, curtea de apel a făcut aplicarea la speță a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, astfel că nefiind întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recursul reclamantei va fi respins, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta T.M. împotriva deciziei nr. 385/A din 28 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 martie 2012.