ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1427/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1427/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 1

octombrie 2010 pe rolul Tribunalului Arad, reclamanta T.M. a chemat în judecată

Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice Arad, solicitând în nume propriu și în calitate

de moștenitoare a defuncților săi părinți, J.D. și J.L., obligarea pârâtului la

acordarea de despăgubiri în cuantum de 2.120.000 lei, echivalentul a 500.000

Euro, în nume propriu, precum și acordarea de

despăgubiri în cuantum

de câte 2.120.000 lei, echivalentul a 500.000 Euro,

pentru fiecare

dintre părinții săi, pentru

prejudiciul moral pe care l-au suferit, prin

aplicarea de către regimul

comunist a măsurii administrative cu

caracter

politic de stabilire a domiciliului obligatoriu în Bărăgan, timp

de

peste 5 ani.

Prin sentința civilă nr. 233 din 1

aprilie 2010, pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 5027/108/2009 a fost

admisă în parte acțiunea reclamantei T.M., în nume propriu și în calitate de

moștenitoare a defuncților J.D. și J.L., în contradictoriu cu pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect pretenții în baza

Legii nr. 221/2009.

A fost obligat pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, să acorde reclamantei T.M. cu titlu de

despăgubiri suma de 100.000 Euro și suma de 1190 lei cheltuieli de judecată,

reprezentând onorariu de avocat.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul

Arad a reținut că, măsura abuzivă a deportării reclamantei și a părinților săi

în Bărăgan timp de

5 ani și persecuțiile la

care au fost supuși i-au marcat puternic și i-a

schimbat fizic și

psihic, li s-a cauzat acestora și un prejudiciu

nepatrimonial, ce a constat în consecințele dăunătoare, neevaluabile în

bani,

care a influențat și relațiile sociale - onoarea, reputația - și aspecte care

se situează în domeniul afectiv al vieții umane - relațiile

cu prietenii, apropiații, vătămări care își

găsesc expresia cea mai tipică

în durerea morală încercată de victime.

Lipsirea de libertate prin deportarea în Bărăgan, fiind deportați din motive

politice, a avut consecințe care au fost resimțite de reclamantă și autorii

acesteia și după momentul întoarcerii acasă, fiindu-le afectate printre altele

și sursele de venit.

Din acest motiv, instanța sesizată cu

repararea prejudiciului nepatrimonial, trebuie să încerce să stabilească o sumă

necesară nu atât pentru a repune victime într-o situație similară cu cea avută anterior,

cât de a-i procura satisfacții de ordin moral

susceptibile

de a înlocui valoarea de care a fost privată.

Dat fiind caracterul politic al

măsurii administrative la care au fost supuși reclamanta și autorii acesteia,

nu a mai fost necesară procedura instituită de art.4 din același act normativ

mai sus amintit, reclamanta putându-se adresa instanței de judecată în baza

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Reclamanta a beneficiat de măsuri

reparatorii în baza Decretului-lege nr. 118/1990.

Autoarea reclamantei J.L. a beneficiat

de măsuri reparatorii conform Decretului-lege nr. 118/1990 din anul 1990 și

până la data decesului, constând în indemnizația lunară acordata

conform legii, ca titular și în calitate de urmaș

al soțului său J.D.

In atare condiții, prima instanță a

constatat că acțiunea este întemeiată și că elementele răspunderii civile

delictuale, instituită de dispozițiile art. 998 C. civ. și ale art. 52 alin. (3)

din Constituție sunt îndeplinite și că se impune repararea de către stat, prin

Ministerul Finanțelor Publice, a pagubei suferită de către reclamantă, ceea ce

presupune în principiu înlăturarea tuturor

consecințelor dăunătoare ale

acesteia în scopul repunerii pe cât posibil

în situația anterioară a victimei adică a reclamantei.

Prin decizia nr. 385/A din 28

februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul

declarat de reclamantă și a admis apelul pârâtului, iar în rejudecare, a schimbat

în tot hotărârea primei instanțe, în sensul că a respins acțiunea.

Fără a supune analizei motivele de

apel invocate de părți, instanța de apel, examinând hotărârea atacată în raport

de dispozițiile

art. 295 alin. (1) C. proc.

civ. și de conținutul Deciziei nr.

1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale, decizie publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, a

constatat următoarele:

Motivul pentru care reclamanta nu are

dreptul la despăgubiri

morale în baza art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este faptul că

acest text

legal, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii, a fost

declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale, decizie publicată în M.Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Curtea Constituțională a reținut că

reglementarea cuprinsă în art.

5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221 /2009 nu a fost temeinic fundamentată

și încalcă

normele de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr.

24/2000, determinând incoerență și instabilitate legislativă.

Din această cauză s-a ajuns la

existența unor reglementări paralele și care au aceeași finalitate în domeniul

acordării de

despăgubiri pentru daunele

morale persoanelor persecutate din motive

politice în perioada

comunistă. Curtea Constituțională a ajuns la această concluzie având în vedere

faptul că art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are scop identic celui prevăzut

de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferența constând doar în

modalitatea de plată a

despăgubirilor

morale, adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în

cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o

sumă globală, în cazul

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

In fine, Curtea Constituțională a

constatat că dispozițiile art. 5

alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009 contravin prevederilor art. 1 alin. (3)

și

(5) din Constituție.

În conformitate cu art. 147 alin. (1)

din Constituție și cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispozițiile

legale constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la

45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest

interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu

dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca

fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

Conform art. 147 alin. (4) din

Constituție și art. 31 alin. (1) din

Legea

nr. 47/1992, de la data publicării deciziile prin care se constată

neconstituționalitatea

unei dispoziții legale sunt general obligatorii și au putere de lege numai

pentru viitor.

În cazul de fată, decizia nr. 1358 din

21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M.Of. nr. 761

din 15 noiembrie 2010. Termenul de 45 de zile a expirat tară ca Parlamentul să

pună de acord prevederile legale declarate neconstituționale cu dispozițiile

Constituției.

Prin urmare, această decizie a Curții

Constituționale a devenit obligatorie pentru instanță.

Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii reclamantei, și-a încetat

efectele juridice.

Inexistența temeiului juridic atrage

nelegalitatea acțiunii reclamantei sub aspectul despăgubirilor morale.

Nu se poate reține nici că reclamanta

avea, anterior deciziei Curții Constituționale, un „bun" în sensul jurisprudenței

Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Aveau doar

posibilitatea de a-1 dobândi printr-o

hotărâre judecătorească, pe care

însă o

puteau pune în executare doar în momentul rămânerii definitive

în apel.

In cazul de față

nu s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă, cauza

aflându-se în apel, care are un

caracter devolutiv, instanța fiind îndreptățită să exercite un control complet

asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate.

Această interpretare se impune cu atât

mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus prin Legea nr.

177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv posibilitatea

revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea

Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocată în acea cauză,

declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau

o ordonanță.

Față de cele reținute anterior, nu mai

prezintă nicio relevanță și nu se mai impun a fi analizate criticile aduse de

apelanți hotărârii primei instanțe cu privire la cuantumul despăgubirilor, cu

atât mai mult cu cât art.

I

și art.

II

din O.U.G. nr. 62/2010 au fost de

asemenea

declarate neconstituționale prin

decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, publicată

în M.Of. nr. 761 din 15

noiembrie 2010.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs, în termen legal, reclamanta T.M., invocând dispozițiile art. 304 pct. 9

C. proc. civ.

In dezvoltarea motivelor de recurs,

recurenta a arătat că soluția instanței de apel este nelegală, având în vedere

dispozițiile Curții Europene a Drepturilor Omului în ce privește dreptul la un

proces echitabil, respectiv art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor

Omului, care garantează dreptul la un proces

echitabil, cu componenta materială esențială a dreptului la un tribunal

independent și imparțial.

Recurenta a apreciat că se impune și

respectarea principiului

egalității

părților în procesul civil, arătând că tratamentul juridic diferit

aplicat

persoanelor care au formulat cereri în baza Legii nr. 221/2009

este determinat de celeritatea cu care au fost

soluționate aceste cereri,

pronunțarea unor hotărâri definitive, durata

procesului și finalizarea acestuia, depinzând adesea de o serie de factori care

pot sa întârzie soluționarea cauzei.

Instituirea unui astfel de tratament

juridic distinct între persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru deportări,

în funcție de momentul în care instanța a pronunțat hotărârea definitivă nu are

o justificare obiectivă și rezonabilă.

Astfel,

recurenta a susținut că aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a

Curții Constituționale în prezenta

cauza ar fi de natură a duce la încălcarea pactelor și tratatelor privitoare la

drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, iar reglementările

internaționale au prioritate, față de dispozițiile art. 20 din Constituția

României.

În plus, Decizia nr. 1358/2010 a

Curții Constituționale a fost pronunțată după data pronunțării hotărârii

judecătorești în primă

instanță prin care i

s-au acordat despăgubiri reclamantei.

Recurenta și-a exprimat dezacordul cu

soluția adoptată de

Curtea Constituțională

și a invocat jurisprudența CEDO, precum și art.

1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenție.

De asemenea, a formulat critici și în

ceea ce privește cuantumul daunelor morale, în raport de criteriile de

stabilire a despăgubirilor.

Analizând decizia atacată în raport de

criticile formulate, de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și de

decizia în interesul legii nr. 12/2011, Înalta Curte reține următoarele:

Contrar

susținerilor recurentei, curtea de apel a dezlegat corect

problema de drept

care se punea în speță, aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecății, în

condițiile în care a fost declarat

neconstituțional, printr-un control a

posteriori

de constituționalitate, prin decizia

Curții Constituționale nr.

1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1)

din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat

se prevede că deciziile Curții

Constituționale,

de la data publicării în Monitorul Oficial al României,

sunt general

obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se

și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la

organizarea și funcționarea Curții

Constituționale,

cu modificările și completările ulterioare.

In raport de această reglementare,

constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și

erga omnes

, se aplică și acțiunilor

în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest

sens.

Această problemă de drept a fost

dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte

în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M.Of. al României nr.

789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit

obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a stabilit că decizia nr.

1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în

curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția

situației în care, la această dată, era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr.

1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I

din Legea nr. 221/2009 și-au încetat

efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate

definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în

Monitorul Oficial.

Or, în speță, la

data publicării în M.Of. nr. 761 din 15

noiembrie

2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel

decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării

respectivei decizii.

Nu se poate

spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la

care era în vigoare art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de

lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât

nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie

guvernate după regula

tempus regit actum

.

Dimpotrivă, este vorba despre o

situație juridică obiectivă și

legală, în

desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat

prin

declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma

tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție

este una imperativă, de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna că un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu

constituțional,

acela

al neretroactivității, ceea ce înseamnă

că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

În speță, nu

există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta

nu era titulara unui bun susceptibil

de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi

confirmat dreptul său la despăgubiri.

Concluzionând, prin intervenția

instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o

excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte

erga

omnes

și ex nunc

, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta

nu se poate desfășura tăcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Referitor la relevanța deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 în raport de dispozițiile din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului și jurisprudența creată în legătură cu acestea,

susținerile recurentei sunt, de asemenea,

neîntemeiate.

Într-adevăr, potrivit art. 20 alin. (2)

din Constituția României, în caz de neconcordanță între pactele și tratatele

privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte,

și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția

cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai

favorabile.

In speță, însă, înalta Curte de

Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii promovat în

legătură cu problema de drept în discuție, a procedat la examinarea efectelor

deciziei Curții

Constituționale inclusiv din

perspectiva diferitelor texte din Convenție

care au legătură cu problema

supusă analizei, ajungând la concluzia, deja redată, că, în cazul în care

solicitantul nu beneficiază de o hotărâre definitivă care să stabilească

dreptul său la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, la data publicării

deciziei Curții

Constituționale nr.

1358/2010 - 15 noiembrie 2010, această decizie își

produce efectele, partea neavând „un bun" în

sensul art. 1 din Primul

Protocol la Convenție.

Decizia Înaltei Curți de Casație și

Justiție pronunțată în

interesul legii este

obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 330

7

C. proc. civ.

,

inclusiv din perspectiva concluziilor rezultate în urma analizei efectelor

deciziei Curții Constituționale raportat la

diferitele

texte din Convenția Europeană, așa încât acest aspect nu mai

poate fi

rediscutat în prezenta cauză, cu consecința unei alte interpretări pe care

intenționează să o obțină recurenta.

In aceste condiții, criticile

subsecvente referitoare la cuantumul despăgubirilor nu se mai impun a fi

analizate.

Având în vedere considerentele expuse,

urmează a se reține că, în mod legal, curtea de apel a făcut aplicarea la speță

a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, astfel că nefiind întrunite

cerințele

cazului de modificare prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

recursul reclamantei va fi respins, ca

nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta T.M. împotriva deciziei nr. 385/A din 28 februarie 2011

a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 1 martie 2012.