ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2583/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul Timiș la data de 03 martie 2010 sub nr. dosar 1511/30/2009, reclamanta G.A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat instanței să constate că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 1 alin. (3), art. 3 lit. e), art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009; să dispună, în consecință, obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 25.000 euro pentru reclamantă, în nume propriu și, respectiv, a sumei de 45.000 euro, pentru defunctul său soț, ori echivalentul în lei, la cursul B.N.R.

lei/euro de la data efectuării plății, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de ei cu ocazia deportării; în subsidiar, în situația în care instanța va considera că suma de 25.000 euro, respectiv 45.000 euro, este prea mare raportat la situația sa și a soțului său, a solicitat acordarea cu titlu de daune morale a unei sume de bani proporțională cu prejudiciul moral suferit. Prin sentința civilă nr. 1556/PI din 14 iunie 2010, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. 1511/30/2010 a fost admis în parte demersul judiciar inițiat de către petiționara G.A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice.

Pârâtul a fost obligat la plata către petiționară a sumei de 45.000 euro, cu titlu de despăgubiri pecuniare pentru prejudiciul moral suferit de ea și defunctul său soț prin dislocare și stabilirea domiciliului obligatoriu în Bărăgan - în perioada comunistă, zis altfel, a puterii totalitare instalată la 6 martie 1945 - în condițiile Deciziei nr. 200/1951. A fost respins în rest demersul judiciar. Din actele și lucrările dosarului, tribunalul a reținut următoarele: Reclamanta a făcut dovada calității sale procesuale active de a pretinde compensații pecuniare pentru prejudiciul moral suferit atât în nume propriu cât și în calitate în calitate de soție supraviețuitoare după defunctul G.U. Instanța a constatat că măsura deportării în Bărăgan luată față de reclamantă și de soțul său se circumscrie ipotezei particularizate de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, care menționează expres decizia M.A.I.

nr. 200/1951 printre actele normative incriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter politic. Tribunalul a reținut că în speță nu sunt incidente prevederile alin. (3) al art. 1 al Legii nr. 221/2009 și nici cele ale art. 4 vizând necesitatea constatării în prealabil a caracterului politic al deportării în Bărăgan, de vreme ce această măsură administrativă cu caracter politic se numără printre cele expres reglementate de lege.

Printre criteriile generale pentru a cuantifica prejudiciul moral, instanța le-a avut în vedere pe cele referitoare la importanța valorilor lezate și măsura lezării (în speță îngrădirea libertății de mișcare prin deportarea obligatorie și fixarea unei raze teritoriale în care aveau dreptul să circule), consecințele negative suferite de autorul petiționarei pe plan fizic și psihic (rezultate din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, depărtării de casă, părăsirii într-un mediu de viață ostil, în condiții aproape imposibile, la limita imaginației, fiind afectate totodată și acele atribute care influențează relațiile sociale, onoare, demnitate, reputație) intensitatea percepției consecințelor vătămării (prin raportare și la nivelul de instruire, de educare al persoanelor în cauză), gradul în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială (instanța având în vedere toate acele atribute situate în domeniul afectiv al vieții umane, cum ar fi relațiile familiale, cele cu prietenii, apropriații, imposibilitatea asigurării unei pregătiri profesionale dorite, ori a continuării studiilor sau a reluării vechilor ocupații, după întoarcerea acasă).

De asemenea, la cuantificarea despăgubirilor, tribunalul s-a raportat și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauzele Rotariu contra României, Sabău și Pîrcălab contra României), observând că aceasta s-a dovedit a fi moderată în acordarea acestora. Totodată, instanța a avut în vedere și celelalte criterii stabilite de legiuitor în corpul aceluiași art. 5 alin. (1) lit. a), respectiv dacă petiționarul și/sau membrii familiei sale a beneficiat sau nu de drepturile conferite de Decretul-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999. În speță reclamanta și soțul său au beneficiat de drepturile conferite de ambele acte normative. Împotriva sentinței civile nr. 1556 din 14 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș.

Curtea de Apel Timișoara – secția civilă, prin decizia nr. 658 din 24 martie 2011, a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș împotriva sentinței civile nr. 1556 din 14 iunie 2010, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. 1511/30/2010 pe care a schimbat-o în tot și a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta G.A., pentru daune morale în condițiile Legii nr. 221/2009. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut următoarele. Motivul pentru care reclamanta nu are dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii, a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în M. Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Curtea Constituțională a reținut că reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu a fost temeinic fundamentată și încalcă normele de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000, determinând incoerență și instabilitate legislativă. Din această cauză s-a ajuns la existența unor reglementări paralele și care au aceeași finalitate în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă. Curtea Constituțională a ajuns la această concluzie având în vedere faptul că art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată a despăgubirilor morale, adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

În fine, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție. În conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituție și cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispozițiile legale constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. Conform art. 147 alin. (4) din Constituție și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării deciziile prin care se constată neconstituționalitatea unei dispoziții legale sunt general obligatorii și au putere de lege numai pentru viitor.

În cazul de față, decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Prin urmare, această decizie a Curții Constituționale a devenit obligatorie pentru instanță. Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii reclamantei, și-a încetat efectele juridice. Inexistența temeiului juridic atrage nelegalitatea acțiunii reclamantei sub aspectul despăgubirilor morale. Nu se poate reține nici că reclamanta avea, anterior deciziei Curții Constituționale, un „bun” în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Aveau doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o puteau pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel. În cazul de față nu s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanța fiind îndreptățită să exercite un control complet asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate. Această interpretare se impune cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocată în acea cauză, declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau o ordonanță.

Față de temeiurile arătate, instanța de apel a reținut că nu mai prezintă nici o relevanță și nu se mai impun a fi analizate criticile aduse de apelanți hotărârii primei instanțe cu privire la cuantumul despăgubirilor, cu atât mai mult cu cât art. I și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 au fost de asemenea declarate neconstituționale prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Împotriva deciziei civile nr. 658/A din 24 martie 2011 pronunțata de Curtea de Apel Timișoara reclamanta G.A. a declarat recurs, solicitând admiterea acestuia, modificarea in totalitate a deciziei civile recurate in sensul respingerii apelurilor declarate in cauza de paratul-apelant, Statul Roman, reprezentat prin D.G.F.P.

Timiș precum si de către Parchetul de pe lingă Tribunalul Timiș si pe cale de consecința, pe fondul cauzei, menținerea ca temeinica si legala a sentinței civile nr. 1556/PI din 14 iunie 2010 pronunțată de instanța de fond. În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta a susținut următoarele: În principal, motivarea instanței de apel se bazează pe decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, decizie prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009. Aceasta decizie nu poate fi aplicata însă retroactiv, respectiv dispozițiile sale nu sunt incidente cauzelor aflate deja pe rol la data pronunțării acestei decizii, ci ar putea fi aplicabila doar acțiunilor introduse după pronunțarea deciziei Curții Constituționale.

Recurenta-reclamantă a susținut că la data pronunțării deciziei Curții Constituționale avea deja sentința civila nr. 1529/2010, prin care i se acorda o anumita suma de bani cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a deportării familiei sale, așa încât avea o speranța legitima si un bun in înțelesul art. l din Protocolul nr. l din Convenția Europeana a Drepturilor Omului. Pe de alta parte, la data la care a promovat cererea de chemare in judecata, întemeiata pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, lege pe deplin constituționala la acel moment, s-a născut in favoarea sa un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri in temeiul dispozițiilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, dispoziții perfect valabile la acea data, astfel ca legea aflata in vigoare la data formulării cererii de chemare in judecata este legea care trebuie sa fie aplicata pe tot parcursul procesului.

De altfel in sensul aplicării principiului neretroactivității legii este și jurisprudența C.E.D.O. A considera ca decizia Curții Constituționale este aplicabila si cauzelor introduse anterior pronunțării sale ar însemna crearea unor situații diferite pentru persoanele care sunt îndreptățite la despăgubiri pentru condamnările politice, in funcție de momentul la care instanța de judecata a pronunțat o hotărâre definitiva sau irevocabila, deși persoanele respective au depus cereri întemeiate pe dispozițiile aceleiași legi, valabile la data introducerii acestor cereri.

Recurenta-reclamantă a invocat existența unor decizii irevocabile ale Curții de Apel Oradea, prin care se acorda despăgubiri morale in temeiul dispozițiilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, a unor decizii pronunțate in apel - prin care se examinează hotărâri nedefinitive pronunțate de instanța de fond - pronunțate de Tribunalul București, precum și a unor decizii irevocabile ale Înaltei Curți de Casație si Justiție, prin care se mențin deciziile pronunțate de Curtea de Apel Timișoara și se acorda despăgubiri morale, motivate de Înalta Curte tocmai pe ideea principala ca deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii si au putere numai pentru viitor, dat fiind efectul ex nunc al acestora, ceea ce presupune aplicarea acestora doar pentru viitor iar in aceasta situație daca Înalta Curte nu ar admite recursul declarat in cauza, păstrând decizia civila pronunțata de instanța de apel, s-ar încălca principiul egalității in drepturi si s-ar crea situații juridice discriminatorii fata de persoane care au obținut hotărâri judecătorești, ceea ce contravine principiului consacrat de art. 14 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului si anume dreptul la nediscriminare, care interzice discriminarea în legătură cu drepturile și libertățile pe care Convenția le reglementează și impune să se cerceteze dacă există discriminare,

dacă tratamentele diferențiate sunt aplicate unor situații analoage sau comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă și rezonabilă, adică urmărește un scop legitim și respectă un raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru realizarea lui. Astfel, Articolul 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, potrivit căruia: "Exercitarea trebuie să fie asigurata fără nici o discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă.

culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație", impune o sferă suplimentară de protecție, în cazul în care o persoană este discriminată în exercitarea unui drept specific acordat în temeiul legislației naționale, precum și în exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligație clară a unei autorități publice, în conformitate cu legislația națională, adică în cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislației naționale, are obligația de a se comporta într-o anumită manieră (cauza Thorne c. Marii Britanii, hotărârea din 2009). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidențiat că, pe baza art. 14 din Convenție, o distincție este discriminatorie dacă „nu are o justificare obiectivă și rezonabilă", adică dacă nu urmărește un „scop legitim" sau nu există un „raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat" ( cauza Marckx împotriva Belgiei, hotărârea din 13 iunie 1979). Tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicita despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluționată cererea de către instanțele de judecată, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive,

durata procesului și finalizarea acestuia depinzând adesea de o serie de factori precum gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege și alte împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei. Instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă, - după cum se motivează in decizia recurată - respectiv în baza unui criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei, nu are o justificare obiectivă și rezonabilă.

În acest sens este și jurisprudența Curții Constituționale, care a statuat că "violarea principiului egalității și nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă, sau dacă exista o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite". Mai mult, chiar Curtea Constituțională a constatat, în considerentele deciziei nr. 1354/2010, că prin limitarea despăgubirilor, conform O.U.G. nr. 62/2010, se creează premisele unei discriminări între persoane, care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit.

Rezultă, în considerarea argumentului de interpretare a fortiori rationae (argumentul justifică extinderea aplicării unei norme la un caz neprevăzut de ea, deoarece motivele avute în vedere la stabilirea acelei norme se regăsesc cu și mai multă tărie în cazul dat), că, prin neacordarea nici unei despăgubiri persoanelor interesate, care, la data pronunțării deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, declanșaseră procedura judiciară s-ar crea o discriminare între persoane care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, ar beneficia de un tratament juridic diferit.

Prin urmare, aplicarea deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale unui proces pendinte și suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanșaseră procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile și previzibile, poate fi asimilată intervenției legislativului în timpul procesului și ar crea premisele unei discriminări între persoane, care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, funcție de deținerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Curtea Europeană a atras atenția asupra pericolelor inerente în folosirea legislației cu efect retroactiv, care poate influența soluționarea judiciară a unui litigiu, în care statul este parte, inclusiv atunci când efectul noii legislații este acela de a transforma litigiul într-unui imposibil de câștigat (cauza Satka și alții c. Greciei, hotărârea din 27 martie 2003, cauza Crișan c. României, hotărârea din 27 mai 2003). Principiul preeminenței dreptului și noțiunea de proces echitabil se opun, cu excepția unor motive imperioase de interes general, ingerinței puterii legiuitoare în administrarea justiției, în scopul de a influența deznodământul judiciar al litigiului și impun ca motivele invocate pentru a justifica asemenea măsuri să fie analizate cu cea mai mare circumspecție (cauza Rafinăriile Grecești Stran și Stratis Andreadis c. Greciei, hotărârea din 9 decembrie 1994). Acest principiu se aplică și legilor interpretative, adică cele promulgate pentru a clarifica dispoziții legale anterioare (cauza Smokovitis și alții c. Greciei, hotărârea din 11 aprilie 2002), fiind avute în vedere toate regulile aplicabile ce influențează deznodământul judiciar al unui proces, de la cele care reglementează raporturile juridice pe fond, până la cele care influențează altfel soluția, spre exemplu, situația modificărilor criteriilor de evaluare a unui imobil expropriat,

cu consecința diminuării cuantumului despăgubirii (cauza Matteoni c. Italiei, hotărârea din 17 iulie 2008 și cauza Piscane c. Italiei, hotărârea din 27 mai 2008). În ceea ce privește garanția egalității armelor, în jurisprudența instanței europene, aceasta semnifică tratarea egală a părților pe toată desfășurarea procedurii în fața unui tribunal independent și imparțial, instituit de lege, în sensul menținerii unui just echilibru între interesele părților. Ori, câtă vreme, pe parcursul procesului, intervine o abrogare a însuși temeiului juridic ce a stat la baza declanșării unor litigii, în care pârât este statul, la inițiativa acestuia, pentru considerente ce nu se raportează exclusiv la neconformitatea cu dispozițiile constituționale, apreciem că această garanție poate fi afectată, cu consecința nerespectării dreptului reclamantului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 din C.E.D.O.

În același sens, în doctrină se consideră că intervenția inopinată a legiuitorului creează un obstacol în dreptul de acces efectiv la o instanță pentru una dintre părțile unui litigiu, putând fi văzut ca un element de imprevizibilitate ce poate aduce atingere chiar substanței acestui drept. Pentru considerentele menționate, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea și modificarea in parte a deciziei recurate in sensul respingerii apelurilor declarate de către pârât și de Ministerul Public, iar pe fondul cauzei, menținerea ca temeinica si legala a sentinței civile pronunțata de instanța de fond. Examinând decizia recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, dar si din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recursul în interesul legii, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care succed.

Criticile formulate de recurenta-reclamantă aduc în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, critici care nu sunt fondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare. Prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textului de lege menționat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru trecut (ex tunc). Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În acest context, nu se poate susține, în mod valid, că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecății, raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul Ia care acestea au luat naștere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voința părților).

Se va face, astfel, distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere. Rezultă că, în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intră sub incidența noului act normativ. Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic sau persoane care au suportat măsurile administrative enunțate de legea specială).

Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun sau cel puțin de o speranță legitimă, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamant norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Astfel, soluția pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun” al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care sa fi confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”; că „dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele sunt obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează. În sensul considerentelor anterior dezvoltate, Înalta Curte s-a pronunțat, în recursul în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, prin care s-a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.” Cum deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 24 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un tribunal al reclamantului si nici nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii s-a statuat, de asemenea, că prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice. Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la respectarea bunurilor, întrucât reclamantul nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să îi confirme dreptul la despăgubiri morale.

În acest context, trebuie reținut că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile. Or, în această materie, situația de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv, acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluționate, de o manieră definitivă, la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare, din cadrul normativ intern, a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă, a textului de lege, lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

Izvorul pretinsei "discriminării" constă, astfel, în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate, ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite. De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp nu poate fi decelată nici o încălcare a principiului nediscriminării, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație". În situația analizată în cauza dedusă judecății, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

Pentru considerentele expuse, constatând că, în cauză, este pe deplin incidentă Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, decizie obligatorie de la momentul publicării sale în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, conform art. 329 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta G.A. împotriva deciziei nr. 658/A din 24 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara - secția civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 05 aprilie 2012.