ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2583/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2583/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la Tribunalul Timiș la data de 03 martie 2010 sub nr. dosar

1511/30/2009, reclamanta G.A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român

reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat instanței să constate

că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 1 alin. (3), art. 3 lit. e), art. 5

pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009; să dispună, în consecință, obligarea

pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 25.000 euro pentru reclamantă,

în nume propriu și, respectiv, a sumei de 45.000 euro, pentru defunctul său

soț, ori echivalentul în lei, la cursul B.N.R. lei/euro de la data efectuării

plății, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de ei cu

ocazia deportării; în subsidiar, în situația în care instanța va considera că

suma de 25.000 euro, respectiv 45.000 euro, este prea mare raportat la situația

sa și a soțului său, a solicitat acordarea cu titlu de daune morale a unei sume

de bani proporțională cu prejudiciul moral suferit.

Prin sentința civilă nr.

1556/PI din 14 iunie 2010, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. 1511/30/2010

a fost admis în parte demersul judiciar inițiat de către petiționara G.A., în

contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor

Publice.

Pârâtul a fost

obligat la plata către petiționară a sumei de 45.000 euro, cu titlu de

despăgubiri pecuniare pentru prejudiciul moral suferit de ea și defunctul său

soț prin dislocare și stabilirea domiciliului obligatoriu în Bărăgan - în

perioada comunistă, zis altfel, a puterii totalitare instalată la 6 martie 1945

- în condițiile Deciziei nr. 200/1951.

A fost respins în

rest demersul judiciar.

Din actele și

lucrările dosarului, tribunalul a reținut următoarele:

Reclamanta

a făcut dovada calității sale procesuale active de a pretinde compensații

pecuniare pentru prejudiciul moral suferit atât în nume propriu cât și în

calitate în calitate de soție supraviețuitoare după defunctul G.U.

Instanța

a constatat că măsura deportării în Bărăgan luată față de reclamantă și de

soțul său se circumscrie ipotezei particularizate de art. 3 lit. e) din Legea nr.

221/2009, care menționează expres decizia M.A.I. nr. 200/1951 printre actele

normative incriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter

politic.

Tribunalul

a reținut că în speță nu sunt incidente prevederile alin. (3) al art. 1 al

Legii nr. 221/2009 și nici cele ale art. 4 vizând necesitatea constatării în

prealabil a caracterului politic al deportării în Bărăgan, de vreme ce această

măsură administrativă cu caracter politic se numără printre cele expres

reglementate de lege.

Printre

criteriile generale pentru a cuantifica prejudiciul moral, instanța le-a avut

în vedere pe cele referitoare la importanța valorilor lezate și măsura lezării (în

speță îngrădirea libertății de mișcare prin deportarea obligatorie și fixarea

unei raze teritoriale în care aveau dreptul să circule), consecințele negative

suferite de autorul petiționarei pe plan fizic și psihic (rezultate din

atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu

consecința inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii

confortului, depărtării de casă, părăsirii într-un mediu de viață ostil, în

condiții aproape imposibile, la limita imaginației, fiind afectate totodată și

acele atribute care influențează relațiile sociale, onoare, demnitate,

reputație) intensitatea percepției consecințelor vătămării (prin raportare și

la nivelul de instruire, de educare al persoanelor în cauză), gradul în care

i-a fost afectată situația familială, profesională și socială (instanța având

în vedere toate acele atribute situate în domeniul afectiv al vieții umane, cum

ar fi relațiile familiale, cele cu prietenii, apropriații, imposibilitatea asigurării

unei pregătiri profesionale dorite, ori a continuării studiilor sau a reluării

vechilor ocupații, după întoarcerea acasă).

De

asemenea, la cuantificarea despăgubirilor, tribunalul s-a raportat și la

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauzele Rotariu contra

României, Sabău și Pîrcălab contra României), observând că aceasta s-a dovedit

a fi moderată în acordarea acestora.

Totodată,

instanța a avut în vedere și celelalte criterii stabilite de legiuitor în

corpul aceluiași art. 5 alin. (1) lit. a), respectiv dacă petiționarul și/sau

membrii familiei sale a beneficiat sau nu de drepturile conferite de Decretul-lege

nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999. În speță reclamanta și soțul său au

beneficiat de drepturile conferite de ambele acte normative.

Împotriva

sentinței civile nr. 1556 din 14 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș au

declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș și pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice București, reprezentat de Direcția Generală a

Finanțelor Publice Timiș.

Curtea de Apel Timișoara

– secția civilă, prin decizia nr. 658 din 24 martie 2011, a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș și pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice București reprezentat de Direcția Generală a

Finanțelor Publice Timiș împotriva sentinței civile nr. 1556 din 14 iunie 2010,

pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. 1511/30/2010 pe care a schimbat-o

în tot și a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta G.A., pentru daune

morale în condițiile Legii nr. 221/2009.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut următoarele.

Motivul pentru care

reclamanta nu are dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul

juridic al acțiunii, a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358 din

21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în M. Of. nr. 761

din 15 noiembrie 2010.

Curtea

Constituțională a reținut că reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009 nu a fost temeinic fundamentată și încalcă normele de

tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000, determinând incoerență și

instabilitate legislativă.

Din această cauză s-a

ajuns la existența unor reglementări paralele și care au aceeași finalitate în

domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate

din motive politice în perioada comunistă. Curtea Constituțională a ajuns la

această concluzie având în vedere faptul că art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009

are scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990,

diferența constând doar în modalitatea de plată a despăgubirilor morale, adică

prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr.

118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

În fine, Curtea

Constituțională a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție.

În conformitate cu art.

147 alin. (1) din Constituție și cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992,

dispozițiile legale constatate ca fiind neconstituționale își încetează

efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen,

prevederile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

Conform art. 147 alin.

(4) din Constituție și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data

publicării deciziile prin care se constată neconstituționalitatea unei

dispoziții legale sunt general obligatorii și au putere de lege numai pentru

viitor.

În cazul de față,

decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost

publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Termenul de 45 de zile a

expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate

neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Prin urmare, această

decizie a Curții Constituționale a devenit obligatorie pentru instanță.

Art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii

reclamantei, și-a încetat efectele juridice.

Inexistența temeiului

juridic atrage nelegalitatea acțiunii reclamantei sub aspectul despăgubirilor

morale.

Nu se poate reține

nici că reclamanta avea, anterior deciziei Curții Constituționale, un „bun” în

sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de

aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Aveau doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care

însă o puteau pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel.

În cazul de față nu

s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un

caracter devolutiv, instanța fiind îndreptățită să exercite un control complet

asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate.

Această interpretare

se impune cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus

prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv

posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea

Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocată în acea cauză,

declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau

o ordonanță.

Față de temeiurile

arătate, instanța de apel a reținut că nu mai prezintă nici o relevanță și nu

se mai impun a fi analizate criticile aduse de apelanți hotărârii primei

instanțe cu privire la cuantumul despăgubirilor, cu atât mai mult cu cât art. I

și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 au fost de asemenea declarate

neconstituționale prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, publicată în M.

Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Împotriva deciziei civile nr. 658/A

din 24 martie 2011 pronunțata de Curtea de Apel Timișoara reclamanta G.A. a

declarat recurs, solicitând admiterea acestuia, modificarea in totalitate a

deciziei civile recurate in sensul respingerii apelurilor declarate in cauza de

paratul-apelant, Statul Roman, reprezentat prin D.G.F.P. Timiș precum si de

către Parchetul de pe lingă Tribunalul Timiș si pe cale de consecința, pe

fondul cauzei, menținerea ca temeinica si legala a sentinței civile nr. 1556/PI

din 14 iunie 2010 pronunțată de instanța de fond.

În dezvoltarea motivelor

de recurs, întemeiate în drept pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta a

susținut următoarele:

În principal,

motivarea instanței de apel se bazează pe decizia Curții Constituționale nr. 1358

din 21 octombrie 2010, decizie prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate

a prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.

Aceasta decizie nu

poate fi aplicata însă retroactiv, respectiv dispozițiile sale nu sunt

incidente cauzelor aflate deja pe rol la data pronunțării acestei decizii, ci

ar putea fi aplicabila doar acțiunilor introduse după pronunțarea deciziei

Curții Constituționale.

Recurenta-reclamantă

a susținut că la data pronunțării deciziei Curții Constituționale avea deja

sentința civila nr. 1529/2010, prin care i se acorda o anumita suma de bani cu

titlu de despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a deportării familiei

sale, așa încât avea o speranța legitima si un bun in înțelesul art. l din

Protocolul nr. l din Convenția Europeana a Drepturilor Omului.

Pe de alta parte, la

data la care a promovat cererea de chemare in judecata, întemeiata pe

dispozițiile Legii nr. 221/2009, lege pe deplin constituționala la acel moment,

s-a născut in favoarea sa un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri in

temeiul dispozițiilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, dispoziții perfect

valabile la acea data, astfel ca legea aflata in vigoare la data formulării

cererii de chemare in judecata este legea care trebuie sa fie aplicata pe tot

parcursul procesului. De altfel in sensul aplicării principiului neretroactivității

legii este și jurisprudența C.E.D.O.

A considera ca

decizia Curții Constituționale este aplicabila si cauzelor introduse anterior

pronunțării sale ar însemna crearea unor situații diferite pentru persoanele

care sunt îndreptățite la despăgubiri pentru condamnările politice, in funcție

de momentul la care instanța de judecata a pronunțat o hotărâre definitiva sau

irevocabila, deși persoanele respective au depus cereri întemeiate pe dispozițiile

aceleiași legi, valabile la data introducerii acestor cereri.

Recurenta-reclamantă

a invocat existența unor decizii irevocabile ale Curții de Apel Oradea, prin

care se acorda despăgubiri morale in temeiul dispozițiilor art. 5 lit. a) din

Legea nr. 221/2009, a unor decizii pronunțate in apel - prin care se examinează

hotărâri nedefinitive pronunțate de instanța de fond - pronunțate de Tribunalul

București, precum și a unor decizii irevocabile ale Înaltei Curți de Casație si

Justiție, prin care se mențin deciziile pronunțate de Curtea de Apel Timișoara

și se acorda despăgubiri morale, motivate de Înalta Curte tocmai pe ideea

principala ca deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii si au

putere numai pentru viitor, dat fiind efectul ex nunc al acestora, ceea ce

presupune aplicarea acestora doar pentru viitor iar in aceasta situație daca Înalta

Curte nu ar admite recursul declarat in cauza, păstrând decizia civila

pronunțata de instanța de apel, s-ar încălca principiul egalității in drepturi

si s-ar crea situații juridice discriminatorii fata de persoane care au obținut

hotărâri judecătorești, ceea ce contravine principiului consacrat de art. 14

din Convenția Europeana a Drepturilor Omului si anume dreptul la

nediscriminare, care interzice discriminarea în legătură cu drepturile și

libertățile pe care Convenția le reglementează și impune să se cerceteze dacă

există discriminare, dacă tratamentele diferențiate sunt aplicate unor situații

analoage sau comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă și

rezonabilă, adică urmărește un scop legitim și respectă un raport rezonabil de

proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru

realizarea lui.

Astfel, Articolul 1

al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, potrivit căruia: "Exercitarea trebuie să fie asigurata fără nici o discriminare bazată, în special, pe

sex, pe rasă. culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii,

origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere,

naștere sau oricare altă situație", impune o sferă suplimentară de

protecție, în cazul în care o persoană este discriminată în exercitarea unui

drept specific acordat în temeiul legislației naționale, precum și în

exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligație clară a unei autorități

publice, în conformitate cu legislația națională, adică în cazul în care o

autoritate publică, în temeiul legislației naționale, are obligația de a se

comporta într-o anumită manieră (cauza Thorne c. Marii Britanii, hotărârea din

2009).

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a evidențiat că, pe baza art. 14 din Convenție, o distincție

este discriminatorie dacă „nu are o justificare obiectivă și rezonabilă",

adică dacă nu urmărește un „scop legitim" sau nu există un „raport

rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat"

( cauza Marckx împotriva Belgiei, hotărârea din 13 iunie 1979).

Tratamentul juridic

diferit aplicat persoanelor care solicita despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost

soluționată cererea de către instanțele de judecată, prin pronunțarea unei

hotărâri judecătorești definitive, durata procesului și finalizarea acestuia

depinzând adesea de o serie de factori precum gradul de operativitate a

organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare,

complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute

de lege și alte împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei.

Instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptățite la

despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul în care instanța

de judecată a pronunțat hotărârea definitivă, - după cum se motivează in

decizia recurată - respectiv în baza unui criteriu aleatoriu și exterior conduitei

persoanei, nu are o justificare obiectivă și rezonabilă. În acest sens este și

jurisprudența Curții Constituționale, care a statuat că "violarea

principiului egalității și nediscriminării există atunci când se aplică un

tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și

rezonabilă, sau dacă exista o disproporție între scopul urmărit prin

tratamentul inegal și mijloacele folosite".

Mai mult, chiar

Curtea Constituțională a constatat, în considerentele deciziei nr. 1354/2010,

că prin limitarea despăgubirilor, conform O.U.G. nr. 62/2010, se creează

premisele unei discriminări între persoane, care, deși se găsesc în situații

obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit. Rezultă, în

considerarea argumentului de interpretare a fortiori rationae (argumentul

justifică extinderea aplicării unei norme la un caz neprevăzut de ea, deoarece

motivele avute în vedere la stabilirea acelei norme se regăsesc cu și mai multă

tărie în cazul dat), că, prin neacordarea nici unei despăgubiri persoanelor

interesate, care, la data pronunțării deciziei nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale, declanșaseră procedura judiciară s-ar crea o discriminare

între persoane care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, ar beneficia

de un tratament juridic diferit.

Prin urmare,

aplicarea deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale unui proces pendinte

și suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele

prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanșaseră procedurile

judiciare, în temeiul unei legi accesibile și previzibile, poate fi asimilată

intervenției legislativului în timpul procesului și ar crea premisele unei

discriminări între persoane, care, deși se găsesc în situații obiectiv

identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, funcție de deținerea sau

nu a unei hotărâri definitive la data pronunțării Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010. Curtea Europeană a atras atenția asupra

pericolelor inerente în folosirea legislației cu efect retroactiv, care poate

influența soluționarea judiciară a unui litigiu, în care statul este parte,

inclusiv atunci când efectul noii legislații este acela de a transforma

litigiul într-unui imposibil de câștigat (cauza Satka și alții c. Greciei,

hotărârea din 27 martie 2003, cauza Crișan c. României, hotărârea din 27 mai

2003).

Principiul

preeminenței dreptului și noțiunea de proces echitabil se opun, cu excepția

unor motive imperioase de interes general, ingerinței puterii legiuitoare în

administrarea justiției, în scopul de a influența deznodământul judiciar al

litigiului și impun ca motivele invocate pentru a justifica asemenea măsuri să

fie analizate cu cea mai mare circumspecție (cauza Rafinăriile Grecești Stran

și Stratis Andreadis c. Greciei, hotărârea din 9 decembrie 1994). Acest

principiu se aplică și legilor interpretative, adică cele promulgate pentru a

clarifica dispoziții legale anterioare (cauza Smokovitis și alții c. Greciei,

hotărârea din 11 aprilie 2002), fiind avute în vedere toate regulile aplicabile

ce influențează deznodământul judiciar al unui proces, de la cele care

reglementează raporturile juridice pe fond, până la cele care influențează

altfel soluția, spre exemplu, situația modificărilor criteriilor de evaluare a

unui imobil expropriat, cu consecința diminuării cuantumului despăgubirii

(cauza Matteoni c. Italiei, hotărârea din 17 iulie 2008 și cauza Piscane c.

Italiei, hotărârea din 27 mai 2008).

În ceea ce privește

garanția egalității armelor, în jurisprudența instanței europene, aceasta

semnifică tratarea egală a părților pe toată desfășurarea procedurii în fața

unui tribunal independent și imparțial, instituit de lege, în sensul menținerii

unui just echilibru între interesele părților. Ori, câtă vreme, pe parcursul

procesului, intervine o abrogare a însuși temeiului juridic ce a stat la baza

declanșării unor litigii, în care pârât este statul, la inițiativa acestuia,

pentru considerente ce nu se raportează exclusiv la neconformitatea cu

dispozițiile constituționale, apreciem că această garanție poate fi afectată,

cu consecința nerespectării dreptului reclamantului la un proces echitabil,

astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 din C.E.D.O.

În același sens, în

doctrină se consideră că intervenția inopinată a legiuitorului creează un

obstacol în dreptul de acces efectiv la o instanță pentru una dintre părțile

unui litigiu, putând fi văzut ca un element de imprevizibilitate ce poate aduce

atingere chiar substanței acestui drept.

Pentru considerentele

menționate, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea și modificarea in parte

a deciziei recurate in sensul respingerii apelurilor declarate de către pârât

și de Ministerul Public, iar pe fondul cauzei, menținerea ca temeinica si

legala a sentinței civile pronunțata de instanța de fond.

Examinând decizia

recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, dar si din perspectiva

Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție

pronunțată în recursul în interesul legii, Înalta Curte constată că recursul

este nefondat, pentru considerentele care succed.

Criticile

formulate de recurenta-reclamantă aduc în discuție o singură chestiune, aceea a

efectelor, în cauză, ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, critici

care nu sunt fondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.

Prin

deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat

neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Declararea neconstituționalității

textului de lege menționat este producătoare de efecte juridice asupra

proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența

temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege

declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general

obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru

trecut (ex tunc).

Fiind incidentă o

normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional

să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun

element de noutate, în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

În acest

context, nu se poate susține, în mod valid, că, fiind promovată acțiunea la un

moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata

desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic

convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecății, raporturi juridice

determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se

aprecia asupra legii incidente la momentul Ia care acestea au luat naștere

(lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi

întrucât aceasta a fost voința părților).

Se va face, astfel,

distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea

nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și

situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului

juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în

justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009,

întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare,

surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intră sub

incidența noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în

ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub

aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Astfel,

intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare

în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în

conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite,

jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați

politic sau persoane care au suportat măsurile administrative enunțate de legea

specială).

Nu este

însă vorba, astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul

legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de

instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel

încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista

o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată,

nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun sau cel puțin de o

speranță legitimă, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

Or, la momentul la

care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate

de reclamant norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca

ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Astfel,

soluția pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la

un „bun” al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care sa fi

confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta

Curte de Casație si Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a

statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce

înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește

dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”; că „dacă

aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și

declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată” și, prin urmare, „instanțele sunt obligate să se conformeze deciziilor

Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate

neconstituționale”.

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul

intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, Înalta Curte s-a pronunțat, în recursul în

interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M.

Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, prin care s-a

statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358

și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de

contencios constituțional în M. Of.”

Cum deciziile nr. 1358

și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la

data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost

pronunțată la data de 24 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată

definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele

legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste

dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului,

instanța consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un tribunal al

reclamantului si nici nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil,

întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii s-a statuat, de

asemenea, că

prin intervenția instanței de contencios

constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de

neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat

democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea,

nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de

lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul

echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul

normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai

în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul

de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția

europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu

mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel,

chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că

intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții

intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că

nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de

efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ

jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii

și de a da coerență ordinii juridice.

Astfel

cum s-a arătat anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca

urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus

atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la respectarea

bunurilor, întrucât reclamantul nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să

îi confirme dreptul la despăgubiri morale.

În acest

context, trebuie reținut că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse

din existența unor motive obiective și rezonabile.

Or, în

această materie, situația de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane,

respectiv, acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluționate, de o

manieră definitivă, la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale,

are o justificare obiectivă,

întrucât

rezultă din controlul

de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate

dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare, din cadrul

normativ intern, a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate,

care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro,

într-o aplicare excesivă și nerezonabilă, a textului de lege, lipsit de

criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții

Constituționale).

Izvorul

pretinsei "discriminării" constă, astfel, în pronunțarea deciziei

Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși

mecanismul vizând controlul de constituționalitate, ulterior adoptării actului

normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare

organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De

asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții

Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în

aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații

discriminatorii.

În

același timp nu poate fi decelată nici o încălcare a principiului

nediscriminării, din perspectiva art. 1

din Protocolul nr.

12

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează, într-o

sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, "exercitarea

oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special,

pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte

opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională,

avere, naștere sau oricare altă situație".

În

situația analizată în cauza dedusă judecății, drepturile pretinse nu mai au o

astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de

temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției

intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

Pentru

considerentele expuse, constatând că, în cauză, este pe deplin incidentă

Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție în recursul în interesul legii, decizie obligatorie de la momentul

publicării sale în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011,

conform art. 329 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în aplicarea

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanta G.A. împotriva deciziei nr. 658/A din 24 martie 2011 a

Curții de Apel Timișoara - secția civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 05 aprilie 2012.