ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4018/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4018/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

La data de 15 ianuarie 2010, reclamanta G.D. a chemat

în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru

ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat la plata sumei de 300.000 euro

echivalent în RON la cursul B.N.R. de la data efectuării plății cu titlul de despăgubiri

pentru prejudicial moral suferit de mama sa G.S., ca urmare a persecuției politice

la care a fost supusă de regimul comunist, timp de 4 ani, 4 luni și 15 zile.

Prin sentința civilă nr. 1647 din 10 noiembrie 2010, Tribunalul

București, secția a IV-a civilă,

a admis

în parte acțiunea formulată de reclamanta G.D., în contradictoriu cu pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și a obligat pârâtul la plata către reclamantă

a sumei de 4.000 euro (în echivalent lei la cursul B.N.R. din ziua plății), daune

morale.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut

că mama reclamantei, G.S., în prezent decedată, a fost deportată în Bărăgan, fiind

supusă unei măsuri administrative cu caracter politic, astfel încât se încadrează

în dispozițiile art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009 și prin raportare la art.

5 alin. (1) lit. a) statuat asupra daunelor morale datorate de pârât în cuantumul

stabilit prin dispozitivul sentinței. Instanța a avut în vedere și faptul că autoarea

reclamantei a beneficiat și de Decretul-Lege nr. 118/1990.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanta,

pârâtul și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București.

Reclamanta a criticat cuantumul despăgubirilor morale

acordate, considerându-l prea mic în raport de prejudiciul real suferit.

Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București au invocat în

apel faptul că cererea reclamantei a rămas fără fundament juridic ca urmare a efectelor

Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010. Pârâtul a criticat, în subsidiar,

și cuantumul despăgubirilor acordate, considerat a fi prea mare în raport de prejudiciul

suferit de autoarea reclamantei și de faptul că a beneficiat de drepturile acordate

de Decretul-Lege nr. 118/1990.

Prin decizia civilă nr. 515 A din 18 mai 2011, Curtea

de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și familie,

a respins apelul reclamante G.D. ca nefondat; a admis

apelurile formulate de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public

- Parchetul de pe lângă Tribunalul București; a schimbat în tot sentința apelată,

în sensul că a respins acțiunea ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut ca

motiv de ordine publică incidența în cauză a declarării ca neconstituționale a dispozițiilor

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, analiză efectuată sub dublu aspect,

atât din punct de vedere al constituționalității acestui text de lege, cât și cel

al compatibilității lui cu dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Curtea a reținut că la data soluționării apelului, Decizia

nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale fusese deja publicată în

M. Of. și, prin urmare, reclamanta nu deținea un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul

adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta

G.D. în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor formulate, reclamanta a arătat

următoarele:

Principala critică a vizat faptul că instanța de apel

nu putea să aplice retroactiv Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, iar autoritățile statului erau obligate să pună de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

A susținut că voința statului a fost de a despăgubi persoanele

care întrunesc cerințele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând acest act normativ

în acord cu Rezoluția nr. 1096/1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei

privind „Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste”

și Declarația asupra principiilor de bază ale justiției privind victimele infracțiunilor

și ale abuzului de putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluția

nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985 și, prin urmare, reclamanta avea o bază suficientă

în dreptul intern pentru a putea spera, în mod legitim, la acordarea de despăgubiri,

ca urmare a epuizării unei proceduri echitabile.

A susținut că s-a stabilit un drept subiectiv patrimonial

în favoarea sa, care se subsumează noțiunii de bun în sensul art. 1 din Protocolul

adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Recurenta a susținut că aplicarea deciziei Curții Constituționale

și cauzelor introduse anterior pronunțării sale ar însemna crearea unor situații

diferite, discriminatorii, pentru persoanele care sunt îndreptățite la despăgubiri

pentru condamnările politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată

a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, în temeiul unei legi care era

constituțională la data cererii introductive, invocând dispozițiile art. 14 al Convenției

Europene a Drepturilor Omului și cauze ale contenciosului european.

La termenul de dezbateri din data de 01 iunie 2012,

Înalta Curte a pus în discuția părților incidența în speță a soluției pronunțate

de Înalta Curte în recursul în interesul legii, privind efectele Deciziei nr. 1358/2010

a Curții Constituționale, respectiv decizia nr. 12/2011.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate,

care fac posibilă încadrarea recursului în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte reține următoarele:

Criticile privind stabilirea greșită de către instanța

de apel a efectelor, în cauză, ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010

nu sunt fondate.

Astfel, aspectul care interesează prioritar în speță,

este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat

cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional,

printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale

nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.

După cum a reținut și instanța de apel, potrivit art.

147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca

fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei

Curții Constituționale, dacă în acest interval Parlamentul nu pune de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile Legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele

dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al art. menționat se prevede că deciziile

Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general

obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și

în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și

funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și

legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege

prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga

omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat

încă o cerere în acest sens.

Prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în

M. Of., Partea I, nr. 789/07.11.2011, Înalta Curte a admis recursul în interesul

legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție și a stabilit că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale

nr. 1358/2010 și 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea

nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic

pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de

contencios constituțional în M. Of.

Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere

unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea

anumitor categorii de persoane. Nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul

legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță,

hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul

adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel

puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea

beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1358 din 21

octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot

fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice

aflate în curs de desfășurare.

În consecință, urmare a Deciziilor Curții Constituționale

nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) Iit. a) teza I din

Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic

pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de

contencios constituțional în M. Of.

Potrivit art. 330 alin. (7) C. proc. civ., dezlegarea

dată problemelor de drept în soluționarea unui recurs în interesul legii este obligatorie

pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of. al României, Partea I.

Cum decizia în interesul legii nr. 12 din 19

septembrie 2011 a fost publicată în M. Of., Partea I nr. 789/07.11.2011, în baza

textului de lege menționat anterior, ea a devenit obligatorie de la această dată

și urmează a fi avută în vedere în soluționarea prezentului litigiu.

Înalta Curte constată că Decizia Curții Constituționale

nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care instanța de control constituțional a admis

excepția de neconstituționalitate și a statuat că prevederile art. 5 alin. (1)

lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945-22

decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale,

a fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.

La acea dată, în prezentul litigiu nu se pronunțase o

hotărâre judecătorească definitivă.

Prin urmare, în speță nu există un drept definitiv câștigat,

iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecție în sensul art.

1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă

vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu exista

o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său la despăgubiri.

Astfel, în aplicarea deciziei în interesul Legii nr. 12/2011,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările

cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pe care reclamanta

și-a întemeiat pretențiile deduse judecății, nu mai puteau constitui temei juridic

pentru soluționarea cauzei de față.

Înalta Curte a mai arătat, în cuprinsul deciziei pronunțate

în interesul legii enunțate mai sus, referitor la principiul nediscriminării reglementat

de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, că dreptul la nediscriminare,

așa cum rezultă el din conținutul art. 14, nu are o existență de sine-stătătoare,

independentă, ci trebuie invocat în legătură cu drepturile și libertățile reglementate

de Convenție, considerându-se că acest text face parte integrantă din fiecare dintre

articolele Convenției.

Chiar dacă dreptul la nediscriminare poate intra în discuție

fără o încălcare a celorlalte drepturi garantate de Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, prezentând astfel o anumită autonomie, nu s-ar putea susține că are a se

aplica dacă faptele litigiului nu intră „sub imperiul” măcar al uneia dintre „clauzele

ei normative”, adică ale textului care garantează celelalte drepturi și libertăți

fundamentale.

Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunțarea deciziilor

Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate,

nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la un bun

decât în măsura în care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată

în puterea lucrului judecat, care îi confirma dreptul la despăgubiri morale.

În același timp, trebuie observat că principiul nediscriminării

cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar

găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră

definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare

obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă,

păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit

(acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare,

lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri

de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege

lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziei

Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul

vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea

ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își

are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale

deciziilor Curții Constituționale, se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței,

care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații

discriminatorii.

În situația analizată, drepturile pretinse nu mai au o

astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei

legal a fost cauzată, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive

a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

În concluzie, față de dezlegarea cuprinsă în decizia în

interesul legii nr. 12/2011 referitoare la efectele în timp al Deciziei nr.

1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale și de prevederile art. 330

alin. (7) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge susținerile formulate prin

motivele de recurs vizând nelegalitatea hotărârii recurate pentru neaplicarea legii

în vigoare la momentul introducerii acțiunii și pe cele prin care, întemeindu-se

pe aceleași argumente, reclamanta invocă principiul neretroactivității legii.

De altfel, aplicarea dispozițiilor art. 329-330 alin.

(7) C. proc. civ. nu înseamnă încălcarea principiului egalității părților în fața

justiției deoarece, prin pronunțarea unei decizii în interesul legii, se asigură

interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești

tocmai în scopul obținerii unui tratament juridic egal al părților.

Prin urmare, în mod legal Curtea de apel a făcut aplicarea,

în cauză, a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, criticile în acest sens

nefiind fondate.

Nefondată este și critica referitoare la faptul că decizia

recurată este contrară Rezoluției nr. 1096 a Consiliului Europei, întrucât instanța

nu poate face aplicarea directă a Rezoluțiilor nr. 1096/1996 ale Adunării Parlamentare

a Consiliului Europei, aceste acte internaționale având valoare de recomandare pentru

statele membre ale Consiliului Europei și nu forță juridică directă în dreptul intern.

Rezoluția nr. 1096/1996 a Consiliului Europei, privind

măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste, invocată

de recurentă și care ar justifica, în opinia acesteia, acordarea unei compensații

sub forma daunelor morale, pentru prejudiciul cauzat, nu poate fi astfel aplicată,

deoarece jurisprudența nu constituie izvor de drept. Ea poate însă dobândi un statut

semnificativ în explicitarea unor norme de drept neclare sau insuficiente și în

evitarea dezvoltării unei practici neunitare, din perspectiva art. 6 al Convenției

Europene a Drepturilor Omului.

Or, aceste aspecte au fost avute în vedere de Curtea Constituțională

în motivarea Deciziei nr. 1358/2010.

De altfel, dreptul de acces la tribunal și protecția oferită

de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea

unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine controlul de constituționalitate

declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată

acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei, pentru

că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea

controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic,

de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat.

Or, continuând să aplice o normă de drept inexistentă

din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este

cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care

nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte reține că decizia

recurată a fost dată cu aplicarea corectă a Deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010 astfel că, nefiind întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de

reclamantă, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta

G.D. împotriva deciziei civile nr. 515 A din 18 mai 2011 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 iunie 2012.