ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4018/2012

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: La data de 15 ianuarie 2010, reclamanta G.D. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat la plata sumei de 300.000 euro echivalent în RON la cursul B.N.R. de la data efectuării plății cu titlul de despăgubiri pentru prejudicial moral suferit de mama sa G.S., ca urmare a persecuției politice la care a fost supusă de regimul comunist, timp de 4 ani, 4 luni și 15 zile. Prin sentința civilă nr. 1647 din 10 noiembrie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta G.D., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 4.000 euro (în echivalent lei la cursul B.N.R.

din ziua plății), daune morale. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut că mama reclamantei, G.S., în prezent decedată, a fost deportată în Bărăgan, fiind supusă unei măsuri administrative cu caracter politic, astfel încât se încadrează în dispozițiile art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009 și prin raportare la art. 5 alin. (1) lit. a) statuat asupra daunelor morale datorate de pârât în cuantumul stabilit prin dispozitivul sentinței. Instanța a avut în vedere și faptul că autoarea reclamantei a beneficiat și de Decretul-Lege nr. 118/1990. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanta, pârâtul și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București. Reclamanta a criticat cuantumul despăgubirilor morale acordate, considerându-l prea mic în raport de prejudiciul real suferit.

Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București au invocat în apel faptul că cererea reclamantei a rămas fără fundament juridic ca urmare a efectelor Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010. Pârâtul a criticat, în subsidiar, și cuantumul despăgubirilor acordate, considerat a fi prea mare în raport de prejudiciul suferit de autoarea reclamantei și de faptul că a beneficiat de drepturile acordate de Decretul-Lege nr. 118/1990. Prin decizia civilă nr. 515 A din 18 mai 2011, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a respins apelul reclamante G.D. ca nefondat; a admis apelurile formulate de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București; a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut ca motiv de ordine publică incidența în cauză a declarării ca neconstituționale a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, analiză efectuată sub dublu aspect, atât din punct de vedere al constituționalității acestui text de lege, cât și cel al compatibilității lui cu dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului. Curtea a reținut că la data soluționării apelului, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale fusese deja publicată în M. Of. și, prin urmare, reclamanta nu deținea un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta G.D.

în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea criticilor formulate, reclamanta a arătat următoarele: Principala critică a vizat faptul că instanța de apel nu putea să aplice retroactiv Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, iar autoritățile statului erau obligate să pună de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. A susținut că voința statului a fost de a despăgubi persoanele care întrunesc cerințele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând acest act normativ în acord cu Rezoluția nr. 1096/1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste” și Declarația asupra principiilor de bază ale justiției privind victimele infracțiunilor și ale abuzului de putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U.

prin Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985 și, prin urmare, reclamanta avea o bază suficientă în dreptul intern pentru a putea spera, în mod legitim, la acordarea de despăgubiri, ca urmare a epuizării unei proceduri echitabile. A susținut că s-a stabilit un drept subiectiv patrimonial în favoarea sa, care se subsumează noțiunii de bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Recurenta a susținut că aplicarea deciziei Curții Constituționale și cauzelor introduse anterior pronunțării sale ar însemna crearea unor situații diferite, discriminatorii, pentru persoanele care sunt îndreptățite la despăgubiri pentru condamnările politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, în temeiul unei legi care era constituțională la data cererii introductive, invocând dispozițiile art. 14 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și cauze ale contenciosului european. La termenul de dezbateri din data de 01 iunie 2012, Înalta Curte a pus în discuția părților incidența în speță a soluției pronunțate de Înalta Curte în recursul în interesul legii, privind efectele Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, respectiv decizia nr. 12/2011.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, care fac posibilă încadrarea recursului în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Criticile privind stabilirea greșită de către instanța de apel a efectelor, în cauză, ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu sunt fondate. Astfel, aspectul care interesează prioritar în speță, este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.

După cum a reținut și instanța de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al art. menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of., Partea I, nr. 789/07.11.2011, Înalta Curte a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a stabilit că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of. Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane.

Nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

În consecință, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) Iit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of. Potrivit art. 330 alin. (7) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept în soluționarea unui recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of. al României, Partea I. Cum decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011 a fost publicată în M. Of., Partea I nr. 789/07.11.2011, în baza textului de lege menționat anterior, ea a devenit obligatorie de la această dată și urmează a fi avută în vedere în soluționarea prezentului litigiu.

Înalta Curte constată că Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care instanța de control constituțional a admis excepția de neconstituționalitate și a statuat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale, a fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010. La acea dată, în prezentul litigiu nu se pronunțase o hotărâre judecătorească definitivă.

Prin urmare, în speță nu există un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său la despăgubiri. Astfel, în aplicarea deciziei în interesul Legii nr. 12/2011, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pe care reclamanta și-a întemeiat pretențiile deduse judecății, nu mai puteau constitui temei juridic pentru soluționarea cauzei de față.

Înalta Curte a mai arătat, în cuprinsul deciziei pronunțate în interesul legii enunțate mai sus, referitor la principiul nediscriminării reglementat de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, că dreptul la nediscriminare, așa cum rezultă el din conținutul art. 14, nu are o existență de sine-stătătoare, independentă, ci trebuie invocat în legătură cu drepturile și libertățile reglementate de Convenție, considerându-se că acest text face parte integrantă din fiecare dintre articolele Convenției. Chiar dacă dreptul la nediscriminare poate intra în discuție fără o încălcare a celorlalte drepturi garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prezentând astfel o anumită autonomie, nu s-ar putea susține că are a se aplica dacă faptele litigiului nu intră „sub imperiul” măcar al uneia dintre „clauzele ei normative”, adică ale textului care garantează celelalte drepturi și libertăți fundamentale.

Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la un bun decât în măsura în care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, care îi confirma dreptul la despăgubiri morale. În același timp, trebuie observat că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite. De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale, se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii. În situația analizată, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal a fost cauzată, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

În concluzie, față de dezlegarea cuprinsă în decizia în interesul legii nr. 12/2011 referitoare la efectele în timp al Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale și de prevederile art. 330 alin. (7) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge susținerile formulate prin motivele de recurs vizând nelegalitatea hotărârii recurate pentru neaplicarea legii în vigoare la momentul introducerii acțiunii și pe cele prin care, întemeindu-se pe aceleași argumente, reclamanta invocă principiul neretroactivității legii. De altfel, aplicarea dispozițiilor art. 329-330 alin. (7) C. proc. civ. nu înseamnă încălcarea principiului egalității părților în fața justiției deoarece, prin pronunțarea unei decizii în interesul legii, se asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești tocmai în scopul obținerii unui tratament juridic egal al părților.

Prin urmare, în mod legal Curtea de apel a făcut aplicarea, în cauză, a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, criticile în acest sens nefiind fondate. Nefondată este și critica referitoare la faptul că decizia recurată este contrară Rezoluției nr. 1096 a Consiliului Europei, întrucât instanța nu poate face aplicarea directă a Rezoluțiilor nr. 1096/1996 ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, aceste acte internaționale având valoare de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei și nu forță juridică directă în dreptul intern. Rezoluția nr. 1096/1996 a Consiliului Europei, privind măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste, invocată de recurentă și care ar justifica, în opinia acesteia, acordarea unei compensații sub forma daunelor morale, pentru prejudiciul cauzat, nu poate fi astfel aplicată, deoarece jurisprudența nu constituie izvor de drept.

Ea poate însă dobândi un statut semnificativ în explicitarea unor norme de drept neclare sau insuficiente și în evitarea dezvoltării unei practici neunitare, din perspectiva art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Or, aceste aspecte au fost avute în vedere de Curtea Constituțională în motivarea Deciziei nr. 1358/2010. De altfel, dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă. Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei, pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Or, continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează. Pentru aceste considerente, Înalta Curte reține că decizia recurată a fost dată cu aplicarea corectă a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 astfel că, nefiind întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta G.D. împotriva deciziei civile nr. 515 A din 18 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 iunie 2012.