ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 658/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 658/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința nr. 2221 din 11 mai 2010,

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a

respins excepțiile lipsei interesului și lipsei de obiect a acțiunii, a admis

acțiunea formulată de reclamanții M.O., C.I.M. și C.P. împotriva pârâților

Procurorul Șef al D.I.I.C.O.T. din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție și Ministerul Finanțelor Publice, a anulat Decizia nr.

95 din 2 iulie 2009 emisă de primul pârât, a obligat pârâtul Procurorul Șef al

D.I.I.C.O.T. din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție la plata către reclamanți a sporului de 50%, începând cu data de 1

iunie 2010 la zi, a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să aloce

sumele aferente plății acestui spor și a respins cererea de chemare în garanție

a Ministerului Finanțelor Publice, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța o

asemenea soluție, instanța de fond a reținut că Ordinul nr. 1472/2009 a fost

anulat prin Sentința nr. 196/2009 a Curții de Apel Oradea, însă, chiar dacă

actul administrativ are caracter normativ, în raport de principiul

relativității efectelor hotărârilor judecătorești, reclamanții au interes ca

drepturile lor să fie realizate printr-o sentință opozabilă părții adverse.

În plus, respectiva

hotărâre nu a fost publicată în M. Of., pentru a fi incident art. 23 din Legea

nr. 554/2004.

Pe de altă parte,

judecătorul de la prima instanță a constatat că, prin Decizia nr. 95 din 2

iulie 2009, sporul de risc și solicitare neuropsihică de 50% a fost suspendat,

începând cu data de 1 iunie 2009, iar prevederile art. 4 alin. (3) și (4) din

Legea nr. 330/2009 au intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2010.

Pe fond, curtea de

apel a reținut că, prin Decizia nr. 95 din 2 iulie 2009, s-a dispus suspendarea

aplicării Deciziei nr. 45 din 5 martie 2009, prin care s-a hotărât acordarea

sporului individualizat anterior, începând cu data de 1 martie 2009, spor

calculat la indemnizația de încadrare brută lunară.

Sub acest aspect,

prima instanță a considerat că actul administrativ atacat retroactivează,

întrucât acesta se referea la drepturile salariale cuvenite reclamanților

pentru luna iunie 2009, în condițiile în care data emiterii actului era 2 iulie

2009, plata drepturilor aferente lunii iunie se făcea pe 10 iulie, iar pe

durata lunii iunie, reclamanții beneficiau de drepturile salariale în vigoare

la data efectuării prestației.

Pe de altă parte,

instanța de fond a observat că temeiul juridic al deciziei criticate vizează

doar art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 71/2009, care nu sunt aplicabile în speță,

în raport de conținutul său normativ, dar și al actului administrativ aflat în

litigiu.

La pronunțarea

sentinței atacate, au fost avute în vedere dispozițiile art. 1 din O.U.G. nr.

22/2002, ale art. 3 alin. (1) pct. 2 din H.G. nr. 208/2005, dar și ale art. 19

din Legea nr. 500/2002.

Împotriva acestei

hotărâri judecătorești au fost promovate recursuri în termen legal de către

pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și de pârâta D.I.I.C.O.T. din cadrul

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

I. Recurentul

Ministerul Finanțelor Publice a solicitat, în principal, casarea sentinței și

trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, casarea sentinței,

admiterea excepțiilor și respingerea acțiunii, iar în cazul respingerii

acestora, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În dezvoltarea căii

extraordinare de atac, recurentul Ministerul Finanțelor Publice a dezvoltat

următoarele critici de nelegalitate:

cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori

străine de natura pricinii (caz prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

Mai precis, instanța

de fond a pronunțat o hotărâre, din a căror considerente rezultă că sentința

este lipsită de motivele de fapt și de drept.

În concepția

recurentului Ministerul Finanțelor Publice, nu au fost analizate și apărările

sale.

pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau

aplicarea greșită a legii (caz impus de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

A. Invocarea

excepției inadmisibilității acțiunii

În primul rând,

acțiunea este inadmisibilă datorită lipsei procedurii administrative prealabile

față de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.

Cu alte cuvinte,

reclamanții nu au învederat în cuprinsul acțiunii îndeplinirea cerinței impuse

de art. 7 din Legea nr. 554/2004 și nici nu au comunicat, odată cu cererea de

chemare în judecată, dovezi în acest sens.

În al doilea rând, a

fost pronunțată o hotărâre cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești,

prin obligarea unei instituții publice la efectuarea unui demers, care,

potrivit legii, ar fi trebuit realizat pe cale administrativă, cerere cu care

instanța nici nu a fost învestită.

Recurentul Ministerul

Finanțelor Publice a invocat prevederile art. 2

2

pct. 36, art. 17

alin. (1), art. 18 alin. (2) lit. e), art. 19 alin. (1) lit. a), lit. g), h),

art. 28 din Legea nr. 500/2002.

Ministerul Finanțelor

Publice are doar anumite atribuții în derularea procesului legislativ, prin

întocmirea proiectului de lege a bugetului de stat sau de modificare a

acestuia, pe baza propunerilor ordonatorilor principali de credite.

În opinia aceleiași

recurente, Ministerul Finanțelor Publice, în exercitarea atribuțiilor sale

prevăzute de lege, este titularul unei obligații de diligență, aceea de a

întocmi proiectul de lege a bugetului de stat, pe baza propunerilor

ordonatorilor principali de credite, acesta urmând să fie supus dezbaterii în

Parlament.

Apoi, recurentul

Ministerul Finanțelor Publice a prezentat procedura administrativă privind

cererea care are ca obiect deschiderea de credite bugetare.

În esență, recurentul

Ministerul Finanțelor Publice consideră că o acțiune judecătorească prin care

se urmărește nu numai evitarea acestei proceduri, ci chiar soluționarea favorabilă

a cererii are caracter inadmisibil, iar hotărârea dată într-o astfel de cauză

(de admitere a acțiunii) a fost pronunțată cu depășirea atribuțiilor puterii

judecătorești și cu încălcarea atribuțiilor constituționale ale Parlamentului

și ale puterii executive.

B. A doua excepție

vizează lipsa calității procesuale active a reclamanților.

Ministerul Finanțelor

Publice consideră că între reclamanții - persoane fizice, angajați ai

instituției publice, ordonator principal de credite și Ministerul Finanțelor

Publice nu există niciun fel de raporturi juridice și, implicit, niciun fel de

drepturi și obligații reciproce.

Sunt invocate, în

acest sens, prevederile art. 320, art. 421 din Legea nr. 500/2002, ale art. 70

alin. (1), (4) din Legea nr. 304/2004.

Prin urmare,

reclamanții nu au calitatea de ordonator principal de credite.

C. În plus,

recurentul Ministerul Finanțelor Publice a invocat excepția lipsei calității

sale procesuale pasive.

Acest recurent și-a

motivat excepția față de cererea de anulare a unui act administrativ emis de

către o altă autoritate decât Ministerul Finanțelor Publice, prin învederarea

conținutului art. 21 alin. (1), art. 48 alin. (2) lit. b) din Legea nr.

500/2002.

În concepția

recurentului Ministerul Finanțelor Publice, ordonatorul principal de credite

este cel care solicită Ministerul Finanțelor Publice deschiderea de credite

bugetare, iar nu ordonatorii secundari sau angajați ai acestora.

Pe fondul cauzei,

recurentul Ministerul Finanțelor Publice a amintit art. 1 și art. 3 din O.U.G.

nr. 71/2009.

În optica aceluiași

recurent, ordonanța în discuție vizează modul de plată a sporurilor acordate

prin hotărâri judecătorești, care nu sunt reglementate prin lege, și în niciun

caz nu are în vedere salariul de încadrare sau alte sporuri stabilite potrivit

legii, la care este îndreptățită orice persoană încadrată în muncă.

De asemenea,

ordonanța nu reglementează reguli de plată a sumelor stabilite prin hotărâri

judecătorești irevocabile în funcție de data pronunțării acestora, ci doar

stabilește data la care urmează a fi făcută plata, nefiind astfel afectată în

niciun fel existența dreptului, ci doar realizarea lui, respectiv modul de

plată în anul 2009.

În același sens,

ordonanța reglementează modalitatea de plată a unor sume prevăzute prin hotărâri

judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială

stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, hotărâri care au

devenit executorii până la data de 31 decembrie 2009, și în niciun caz nu face

referire la modalitatea de executare silită a acestora. Or, dacă textul de lege

nu realizează vreo distincție, nici interpretul nu trebuie să distingă.

De asemenea, nu poate

fi vorba nici de aplicarea retroactivă a O.U.G. nr. 71/2009, întrucât sub

incidența acesteia urmează să intre, începând cu 18 iunie 2009, data intrării

în vigoare a ordonanței, doar operațiunile de plată a sumelor stabilite prin

titluri care nu au fost valorificate până la acea dată.

Totodată, recurentul

Ministerul Finanțelor Publice a menționat expunerea de motive a O.U.G. nr.

71/2009 pentru a se înțelege cauza pentru care a fost aleasă varianta amânării

plății acestor drepturi.

II. Recurenta

D.I.I.C.O.T. a solicitat casarea sentinței și respingerea acțiunii în anulare

ca nefondată.

În dezvoltarea căii

extraordinare de atac, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 4,

pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ., recurenta D.I.I.C.O.T. a formulat

următoarele critici de nelegalitate:

materialului probator administrat în cauză și interpretarea corectă a stării de

fapt și de drept să se facă de Înalta Curte, întrucât sunt incidente

prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

excepției lipsei de interes în promovarea cererii de anulare a Deciziei nr. 95

din 2 iulie 2009 a Procurorului Șef al D.I.I.C.O.T.

În acest context,

recurenta este de părere că este vorba de un act administrativ normativ, care a

fost anulat prin Sentința nr. 196/CA/2009 din 19 octombrie 2009 a Curții de

Apel Oradea, astfel că acest act nu mai produce efecte juridice, iar

reclamanților le lipsește interesul în formularea prezentei cereri.

În plus, reclamanții

nu mai justifică o vătămare a drepturilor sau intereselor față de dispozițiile

art. 1 alin. (1) și art. 8 din Legea nr. 554/2004.

de apel a depășit atribuțiile puterii judecătorești prin adăugarea la legea

specială de salarizare a personalului auxiliar de specialitate și a

personalului conex, schimbând înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al

acestui act normativ, astfel că hotărârea pronunțată este dată cu aplicarea

greșită a legii.

A. Recurenta

D.I.I.C.O.T. nu este de acord cu retroactivitatea actului criticat, fiind

invocat art. 1 din Ordinul nr. 1772/2002 emis de Ministerul Finanțelor Publice,

astfel că drepturile aferente lunii iunie 2009 au devenit scadente la 13 iulie

2009, deci, ulterior emiterii deciziei atacate.

B. Recurenta

apreciază că prin acest act administrativ nu a fost încălcat vreun drept al

reclamanților, iar dreptul în sine nu a fost pus în discuție.

Mai precis, s-a

produs doar o amânare a plății sporului pentru risc și suprasolicitare

neuropsihică, fiind aplicabilă O.U.G. nr. 71/2009.

Recurenta

D.I.I.C.O.T. a amintit istoricul situației de fapt, care a condus la emiterea

deciziei aflate în litigiu.

C. Este invocată

jurisprudența instanțelor de contencios administrativ, în sensul că încasarea

unor sume de bani mai mici, indiferent cu ce titlu, nu reprezintă o pagubă

iminentă în sensul art. 14 din Legea nr. 554/2004, și nu poate justifica

suspendarea sau anularea unui act administrativ.

Prin urmare, în

condițiile în care reclamanții sunt beneficiari ai unor hotărâri judecătorești

având ca obiect plata sporului sus-menționat, ce au fost, până în prezent,

parțial executate, în termenele prevăzute prin O.U.G. nr. 71/2009, nu se poate

reține existența unei pagube.

D. Emiterea deciziei

atacate nu reprezintă un exces de putere din partea autorității, așa cum este

definit de art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004.

Sub acest aspect,

sunt invocate dispozițiile art. 131 pct. 1 din Legea nr. 304/2004, ale art. 19

din Legea nr. 500/2002, precum și faptul că sporul în discuție a fost dobândit

prin hotărâri judecătorești pronunțate în aplicarea Deciziei nr. 21 din 10

martie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite în

soluționarea recursului în interesul legii.

În esență, se reia

ideea că suspendarea executării acestei ultime decizii a fost impusă de lipsa

resurselor financiare.

E. Prin aprecierea

că, în cauză nu sunt incidente prevederile O.U.G. nr. 71/2009, Curtea de Apel

București a adăugat la lege prin schimbarea înțelesului lămurit și vădit

neîndoielnic al actelor normative incidente, iar hotărârea judecătorească a

fost dată cu aplicarea greșită a legii.

Sunt reamintite

prevederile art. 1 alin. (1), alin. (2), art. 2 din O.U.G. nr. 71/2009.

Prin urmare, orice

fel de măsură de executare nu mai putea fi exercitată.

Prin soluția

pronunțată, instanța de fond a adăugat la O.U.G. nr. 71/2009 și la O.G. nr.

8/2007, prin crearea unor noi norme de procedură execuțională, pe cale

judiciară, norme paralele celor instituite prin acte normative.

F. Prima instanță a

ignorat jurisprudența C.E.D.O. în materia interpretării dispozițiilor art. 6

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (respectiv, se impune o examinare

efectivă a motivelor, argumentelor și a cererilor de probatorii ale părților).

G. Anularea Deciziei

nr. 95/2009 este lipsită de obiect cel puțin în privința producerii efectelor

juridice ulterior datei de 12 noiembrie 2009.

Recurenta

D.I.I.C.O.T. a învederat prevederile art. 4 din Legea nr. 330/2009.

H. În concepția

aceleiași recurente, obligarea pârâtului la plata către reclamanți a sporului

pentru risc și suprasolicitare neuropsihică până la zi este nelegală,

creându-se astfel premisa unei duble plăți.

În argumentarea

acestui punct de vedere, au fost invocate dispozițiile art. 4 din Legea nr.

330/2009 și ale O.U.G. nr. 1/2010.

Potrivit Deciziei nr.

50 din 6 aprilie 2010 a Procurorului Șef al D.I.I.C.O.T., începând cu data de 1

ianuarie 2010, sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică s-a acordat

personalului conex din cadrul D.I.I.C.O.T. cu titlu de sumă compensatorie cu

caracter tranzitoriu.

Analizând sentința

atacată, în raport de criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că se impune, în temeiul art. 312 alin.

(1) teza I C. proc. civ., raportat la art. 20 și art. 28 din Legea nr.

554/2004, admiterea recursurilor pentru considerentele care vor fi expuse în

continuare.

În primul rând,

trebuie remarcat faptul că, în speță, nu sunt incidente prevederile art. 304

pct. 7 C. proc. civ., astfel cum susține recurentul Ministerul Finanțelor

Publice.

Așa cum s-a relevat

anterior, obiectul litigiului de față îl reprezintă anularea Deciziei nr. 95

din 2 iulie 2009 emisă de Procurorul Șef al D.I.I.C.O.T., obligarea acestui

pârât la plata sporului de 50% de risc și suprasolicitare neuropsihică,

începând cu 1 iunie 2009, precum și obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor

Publice la alocarea sumelor aferente plății acestui spor, începând cu aceeași

dată, din bugetul statului.

În acest context,

trebuie subliniat faptul că art. 304 pct. 7 C. proc. civ. consacră ipoteze

diferite ale aceluiași motiv de recurs - nemotivarea hotărârii -, deoarece

astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivată, cât și

una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

În speța de față, nu

lipsește motivarea soluției și aceasta nu este superficială, în plus, aceasta

nu cuprinde considerente care nu au legătură cu pricina în care a fost

pronunțată soluția respectivă.

Instanța de control

judiciar constată că judecătorul fondului și-a motivat hotărârea dată fiecărui

capăt de cerere: el nu trebuie să răspundă tuturor argumentelor invocate de

părți în cadrul procesului de contencios administrativ.

În alți termeni,

Înalta Curte apreciază că nu poate primi critica recurentului Ministerul

Finanțelor Publice în legătură cu neanalizarea apărărilor sale la prima

instanță și cu nemotivarea în fapt și în drept a sentinței contestate.

În altă ordine de

idei, este nefondată și susținerea recurentului Ministerul Finanțelor Publice

cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii datorită lipsei procedurii

administrative prealabile față de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.

Sub acest aspect,

trebuie remarcat că art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prevede că,

înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente,

persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes

legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorității

publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, în

termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în

parte, a acestuia.

În plus, art. 7 alin.

(1

1

) din aceeași reglementare precizează că, în cazul actului

administrativ normativ, plângerea prealabilă poate fi formulată oricând.

În speța de față,

este în discuție un act administrativ normativ (Decizia nr. 95 din 2 iulie

2009), pentru care reclamanții au depus procedura administrativă prealabilă

față de pârâtul Procurorul Șef al D.I.I.C.O.T., din cadrul Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, dar și răspunsul dat de această

autoritate publică emitentă.

De asemenea, trebuie

avut în vedere faptul că pretențiile concrete ale reclamanților nu au vizat

anularea unui act administrativ emis de Ministerul Finanțelor Publice, astfel

că cei care au promovat acțiunea nu trebuiau să îndeplinească cerința plângerii

administrative prealabile impuse de art. 7 din Legea nr. 554/2004.

Pe cale de

consecință, cererea față de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice referitoare

la alocarea sumelor de bani aferente sporului de 50% în litigiu, din fondurile

bugetare, este admisibilă.

În altă ordine de

idei, Înalta Curte apreciază că, în prezentul recurs declarat de Ministerul

Finanțelor Publice, nu poate fi primită critica acestuia referitoare la

aplicabilitatea cazului de casare impus de art. 304 pct. 4 C. proc. civ.

Cu alte cuvinte,

instanța de control judiciar constată că judecătorul fondului nu a depășit

atribuțiile puterii judecătorești.

De altfel, doctrina

juridică a statuat în sensul că sintagma „depășirea atribuțiilor judecătorești”

echivalează cu incursiunea autorității judecătorești în sfera activității

autorității executive sau legislative, așa cum a fost consacrată de Constituție

sau de o lege organică, astfel că instanța judecătorească săvârșește acte care

intră în atribuțiile unor organe care aparțin unei alte autorități statale, decât

cea judecătorească.

În acest context,

trebuie remarcat că obligarea pârâtului la alocarea unor sume de bani din

fondurile bugetare reprezintă o cerere distinctă cu care a fost învestită

instanța de contencios administrativ, așa cum s-a relevat mai sus.

Pe de altă parte,

Înalta Curte își însușește raționamentele primei instanțe în legătură cu

admiterea acestui capăt de cerere, pe care le găsește corecte.

Prin urmare,

recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice a realizat o serie de afirmații

și a invocat o serie de prevederi legale care nu prezintă nicio relevanță

juridică pentru corecta soluționare a litigiului.

Totodată, Înalta

Curte apreciază că prezentarea procedurii administrative privind cererea care

are ca obiect deschiderea unor credite bugetare nu prezintă importanță, având

în vedere considerentele expuse de curtea de apel.

În plus, menționarea

atribuțiilor conferite de actele normative în materie autorității publice

centrale Ministerul Finanțelor Publice nu conduce la dezlegarea problemei de drept

deduse judecății (este vorba despre dispozițiile normative invocate de

recurentul Ministerul Finanțelor Publice).

Pentru argumentele

prezentate de judecătorul fondului, Înalta Curte consideră că nu poate fi vorba

despre existența unei obligații de diligență, așa cum susține recurentul

Ministerul Finanțelor Publice.

Prin urmare, apare ca

admisibilă cererea de alocare a unor sume de bani din resursele bugetare de

către autoritatea fiscală centrală, pe cale judiciară.

Totodată, instanța de

recurs consideră că nici critica recurentului Ministerul Finanțelor Publice

referitoare la lipsa legitimării procesuale active a reclamanților nu este

întemeiată.

Într-adevăr,

intimații-reclamanți nu au calitatea de ordonatori principali de credite, iar

Înalta Curte nu contestă veridicitatea textelor normative invocate de recurent

în susținerea acestei excepții.

Însă, nu trebuie

ignorat faptul că prezenta cerere de chemare în judecată are ca temei juridic

art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, că cererea de obligare a pârâtului

Ministerul Finanțelor Publice la alocarea unor sume de bani din bugetul

național este o cerere subsidiară.

Or, în speță, s-a

făcut dovada vătămării drepturilor reclamanților ca urmare a unui act

administrativ nelegal, motiv pentru care, în mod corect, prima instanță a

dispus anularea acestui act, dar și recunoașterea dreptului pretins, alături de

repararea pagubei ce le-a fost cauzată (în această ultimă sintagmă intrând și

obligarea Ministerului Finanțelor Publice la alocarea sumelor de bani din buget).

De asemenea, nici

susținerea recurentului Ministerul Finanțelor Publice cu privire la lipsa

calității sale procesuale pasive nu poate fi primită de Înalta Curte.

În acest context,

trebuie remarcat faptul că nu se contestă conținutul articolelor legale arătate

de același recurent.

Însă, față de

pretenția concretă dedusă judecății de către reclamanți (obligarea pârâtului

Ministerul Finanțelor Publice la alocarea unor sume de bani din buget), nu se

poate contesta legitimarea lui procesuală pasivă. În plus, motivarea excepției

amintite mai sus nu se poate realiza față de o cerere de anulare a unui act

administrativ emis de o altă autoritate publică, așa cum a susținut recurentul

Ministerul Finanțelor Publice.

Într-adevăr, așa cum

impune legea, cererea de deschidere a unor credite bugetare către Ministerul

Finanțelor Publice nu se realizează de ordonatorii secundari de credite sau de

angajați ai acestora.

În plus, potrivit

art. 1 din O.U.G. nr. 22/2002, executarea obligațiilor publice în temeiul

titlurilor executorii se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora

la titlul cheltuielilor la care se încadrează obligația respectivă.

Una din atribuțiile

Ministerului Finanțelor Publice este cea reglementată de art. 3 alin. (1) pct.

2 din H.G. nr. 208/2005, potrivit căruia acesta elaborează proiectul bugetului

de stat, al legii bugetare anuale și raportul asupra proiectului bugetului de

stat, precum și proiectul de lege de rectificare a bugetului de stat operând

rectificările corespunzătoare, astfel încât Ministerul Finanțelor Publice este

obligat să aloce sumele necesare plății.

Pe fondul cauzei, așa

cum a reținut și prima instanță, la emiterea actului administrativ solicitat a

fi anulat, au fost avute în vedere prevederile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr.

71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect

acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar.

În temeiul acestui

articol, plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect

acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea bugetelor,

devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, se va realiza după o

procedură de executare care începe astfel:

a) în anul 2010 se

plătește 34% din valoarea titlului executoriu;

b) în anul 2011 se

plătește 33% din valoarea titlului executoriu;

c) în anul 2012 se

plătește 33% din valoarea titlului executoriu.

Așadar, O.U.G. nr.

71/2009, reglementează acordarea unor drepturi salariale restante, iar aceste

prevederi cu putere de lege nu au fost incidente în cauză.

În plus, Ordinul nr.

526 din 3 martie 2009 și Decizia nr. 45 din 5 martie 2009 vizau și plata pentru

viitor a drepturilor salariale care, prin încasarea efectivă, au devenit

drepturi salariale și nu puteau fi suspendate decât prin lege.

De altfel, plata

salariului trebuie să se realizeze conform dreptului comun în materie, și

anume:

- art. 156 C. muncii

care arată că salariile se plătesc înaintea oricăror alte obligații bănești ale

angajatorilor;

- art. 161 alin. (1)

din același cod care arată că salariul se plătește în bani cel puțin o dată pe

lună, la data stabilită în contractul individual de muncă, în contractul

colectiv de muncă aplicabil sau în regulamentul intern, după caz;

- art. 161 alin. (4)

din aceeași reglementare stipulează că întârzierea nejustificată a plății

salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la

plata de daune interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului;

- art. 164 alin. (1)

C. muncii care arată că nicio reținere din salariu nu poate fi operată, în

afara cazurilor și condițiilor prevăzute de lege.

Cu alte cuvinte,

plata salariilor nu poate fi eșalonată de nicio autoritate publică în alte

condiții decât cele prevăzute de dispozițiile legale în vigoare.

În cauză, așa cum

rezultă din actele dosarului, recurentul-pârât Procurorul Șef al D.I.I.C.O.T. a

acționat cu exces de putere, alături de celălalt recurent-pârât (Ministerul

Finanțelor Publice), prin încălcarea dreptului intimaților-reclamanți la plata

salariului cuvenit pe luna iunie 2009, cu toate componentele sale, care sunt

individualizate în carnetele de muncă și în actele de stabilire a drepturilor.

Prin urmare, Înalta

Curte consideră că suntem în prezența unor drepturi dobândite - dreptul la

salariu astfel cum a fost consfințit în carnetul de muncă, în condițiile în

care autoritățile statale au obligația să protejeze drepturile dobândite, în

contextul în care o asemenea obligație derivă din principiul securității

juridice care, ca principiu obiectiv, impune menținerea unei situații juridice

existente.

În altă ordine de

idei, trebuie subliniat faptul că instanța de control judiciar își însușește

concluziile judecătorului fondului, în sensul că, în speța de față, intervine

retroactivitatea unei norme cu putere de lege cu ocazia emiterii actului

administrativ aflat în discuție.

Sub acest aspect în

practica instanțelor de contencios administrativ, neretroactivitatea a fost

recunoscută ca un principiu general de drept, ceea ce a determinat impunerea

lui și actelor administrative.

Interdicția

retroactivității actelor administrative constituie atât un principiu

interpretativ, cât și o regulă care condiționează însăși legalitatea acestor

acte.

În cauză, așa cum a

reținut și curtea de apel, în Decizia nr. 95 din 2 iulie 2009 este vorba și de

plata salariilor pe luna iunie 2009, deci și pentru o perioadă anterioară

intrării în vigoare a O.U.G. nr. 71/2009.

Art. 15 alin. (2) din

Legea fundamentală a țării menționează că legea dispune numai pentru viitor, cu

excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile.

Așadar, textul

constituțional de mai sus consacră principiul neretroactivității legii.

De altfel,

securitatea juridică presupune neaplicarea regulilor de drept unor situații

existente înaintea momentului edictării actului.

Pe de altă parte,

Înalta Curte apreciază că suntem în prezența unei creanțe actuale, certe, și

exigibile, fiind vorba în primul rând de salariul cuvenit pentru luna iunie

2009 și pentru lunile următoare cu toate componentele sale, astfel cum este

individualizat în art. 155 C. muncii și O.U.G. nr. 27/2006 privind salarizarea

și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal

din sistemul justiției.

În altă ordine de

idei, instanța de control judiciar nu poate primi critica recurentei

D.I.I.C.O.T. referitoare la excepția lipsei de interes în promovarea cererii de

anulare a Deciziei nr. 95 din 2 iulie 2009 a Procurorului Șef al D.I.I.C.O.T.

Într-adevăr, acest

act administrativ cu caracter normativ a fost anulat prin Sentința nr. 196/CA

din 19 octombrie 2009 a Curții de Apel Oradea.

Însă, așa cum a

reținut și curtea de apel, nu s-a probat faptul că această hotărâre

judecătorească amintită anterior a fost publicată în M. Of. al României și că

ea ar fi devenit general obligatorie, motiv pentru care autoritatea emitentă ar

fi trebuit să se conformeze acesteia și să acționeze în consecință.

De asemenea,

reclamanții și-au dovedit interesul în declanșarea prezentei proceduri

judiciare, având în vedere principiul relativității efectelor hotărârilor

judecătorești și împrejurarea că drepturile lor trebuie să fie realizate

printr-o sentință opozabilă pârâtului Procurorul Șef al D.I.I.C.O.T.

În plus, Înalta Curte

apreciază că nici critica recurentei D.I.I.C.O.T. privind depășirea

atribuțiilor puterii judecătorești nu poate fi întemeiată, având în vedere cele

anterior expuse.

În speță, nu sunt

întrunite cazurile de recurs prevăzute de art. 304 pct. 4 și pct. 8 C. proc.

civ.

Instanța de control

judiciar a analizat retroactivitatea actului litigios, motiv pentru care va

respinge celelalte susțineri ale recurentei D.I.I.C.O.T. pe acest aspect. Nu

trebuie ignorat faptul că Ordinul nr. 1772/2002 emis de Ministerul Finanțelor

Publice nu a fost depus la dosar.

Totodată, Înalta

Curte constată că nu sunt fondate afirmațiile recurentei D.I.I.C.O.T. în

legătură cu amânarea plății sporului pentru risc și suprasolicitare

neuropsihică și cu aplicabilitatea O.U.G. nr. 71/2009, pentru considerentele

mai sus expuse.

Pe de altă parte,

criticile recurentei D.I.I.C.O.T. privind existența unei pagube nu prezintă

relevanță juridică în speță, deoarece această parte pornește în raționamentul

său de la prevederile O.U.G. nr. 71/2009, care nu sunt aplicabile în cauză.

În opinia instanței

de control judiciar, este evident excesul de putere din partea autorităților

pârâte.

Din acest punct de

vedere, nu prezintă importanță textele normative invocate de recurenta

D.I.I.C.O.T., alături de Decizia nr. 21/2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție - Secțiile Unite, care a fost suspendată în executarea sa ca urmare a

lipsei resurselor financiare.

De asemenea, critica

recurentei D.I.I.C.O.T. cu privire la adăugarea la O.U.G. nr. 71/2009 și la

O.G. nr. 8/2007 prin crearea unor noi norme de procedură execuțională, pe cale

judiciară, nu este întemeiată, în raport de cele amintite mai sus.

În altă ordine de

idei, nu se justifică nici critica privind neexaminarea efectivă a motivelor,

argumentelor și a cererilor de probatoriu ale părților.

În plus, nici

excepția lipsei de obiect nu este fondată.

Înalta Curte își

însușește considerentele expuse de prima instanță în legătură cu această

excepție procesuală, pe care le apreciază ca fiind corecte.

În esență, datorită

art. 4 alin. (3) și (4) din Legea-cadru nr. 330/2009, care a intrat în vigoare

la 1 ianuarie 2010, nu se putea retroactiva pentru perioada 1 iunie 2009 - 1

ianuarie 2010.

Pe de altă parte, în

concepția Înaltei Curți, apare ca fondată critica recurentei D.I.I.C.O.T.

privitoare la premisa dublei plăți atunci când este obligată să plătească

părților adverse sporul de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică până

la zi.

În acest context,

trebuie avute în vedere prevederile art. 4 din Legea nr. 330/2009 și O.U.G. nr.

1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de

personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte

măsuri în domeniul bugetar.

În consecință, sub

acest aspect, hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a legii,

ceea ce determină modificarea sentinței, în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Așadar, în raport de

considerentele anterior arătate, Înalta Curte va admite cele două recursuri, va

modifica în parte sentința atacată, în sensul că va obliga pârâtul Procurorul

Șef al D.I.I.C.O.T. din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție la plata către reclamanți a sporului de 50% începând cu data de 1

iunie 2009 până la 31 decembrie 2009 și va menține celelalte dispoziții ale

sentinței atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Procurorul Șef al

D.I.I.C.O.T. din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, împotriva Sentinței nr. 2221 din 11 mai 2010 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică, în parte,

sentința atacată, în sensul că obligă pârâtul Procurorul Șef al D.I.I.C.O.T.

din cadrul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la plata

către reclamanți a sporului de 50%, începând cu data de 1 iunie 2009, până la

31 decembrie 2009.

Menține celelalte

dispoziții ale sentinței atacate.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 4 februarie 2011.