ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 658/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința nr. 2221 din 11 mai 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepțiile lipsei interesului și lipsei de obiect a acțiunii, a admis acțiunea formulată de reclamanții M.O., C.I.M. și C.P. împotriva pârâților Procurorul Șef al D.I.I.C.O.T. din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Finanțelor Publice, a anulat Decizia nr. 95 din 2 iulie 2009 emisă de primul pârât, a obligat pârâtul Procurorul Șef al D.I.I.C.O.T. din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la plata către reclamanți a sporului de 50%, începând cu data de 1 iunie 2010 la zi, a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să aloce sumele aferente plății acestui spor și a respins cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța o asemenea soluție, instanța de fond a reținut că Ordinul nr. 1472/2009 a fost anulat prin Sentința nr. 196/2009 a Curții de Apel Oradea, însă, chiar dacă actul administrativ are caracter normativ, în raport de principiul relativității efectelor hotărârilor judecătorești, reclamanții au interes ca drepturile lor să fie realizate printr-o sentință opozabilă părții adverse. În plus, respectiva hotărâre nu a fost publicată în M. Of., pentru a fi incident art. 23 din Legea nr. 554/2004.

Pe de altă parte, judecătorul de la prima instanță a constatat că, prin Decizia nr. 95 din 2 iulie 2009, sporul de risc și solicitare neuropsihică de 50% a fost suspendat, începând cu data de 1 iunie 2009, iar prevederile art. 4 alin. (3) și (4) din Legea nr. 330/2009 au intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2010. Pe fond, curtea de apel a reținut că, prin Decizia nr. 95 din 2 iulie 2009, s-a dispus suspendarea aplicării Deciziei nr. 45 din 5 martie 2009, prin care s-a hotărât acordarea sporului individualizat anterior, începând cu data de 1 martie 2009, spor calculat la indemnizația de încadrare brută lunară.

Sub acest aspect, prima instanță a considerat că actul administrativ atacat retroactivează, întrucât acesta se referea la drepturile salariale cuvenite reclamanților pentru luna iunie 2009, în condițiile în care data emiterii actului era 2 iulie 2009, plata drepturilor aferente lunii iunie se făcea pe 10 iulie, iar pe durata lunii iunie, reclamanții beneficiau de drepturile salariale în vigoare la data efectuării prestației. Pe de altă parte, instanța de fond a observat că temeiul juridic al deciziei criticate vizează doar art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 71/2009, care nu sunt aplicabile în speță, în raport de conținutul său normativ, dar și al actului administrativ aflat în litigiu. La pronunțarea sentinței atacate, au fost avute în vedere dispozițiile art. 1 din O.U.G.

nr. 22/2002, ale art. 3 alin. (1) pct. 2 din H.G. nr. 208/2005, dar și ale art. 19 din Legea nr. 500/2002. Împotriva acestei hotărâri judecătorești au fost promovate recursuri în termen legal de către pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și de pârâta D.I.I.C.O.T. din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. I. Recurentul Ministerul Finanțelor Publice a solicitat, în principal, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, casarea sentinței, admiterea excepțiilor și respingerea acțiunii, iar în cazul respingerii acestora, respingerea acțiunii ca neîntemeiată. În dezvoltarea căii extraordinare de atac, recurentul Ministerul Finanțelor Publice a dezvoltat următoarele critici de nelegalitate: 1. Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii (caz prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ.). Mai precis, instanța de fond a pronunțat o hotărâre, din a căror considerente rezultă că sentința este lipsită de motivele de fapt și de drept. În concepția recurentului Ministerul Finanțelor Publice, nu au fost analizate și apărările sale. 2. Hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii (caz impus de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). A. Invocarea excepției inadmisibilității acțiunii În primul rând, acțiunea este inadmisibilă datorită lipsei procedurii administrative prealabile față de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice. Cu alte cuvinte, reclamanții nu au învederat în cuprinsul acțiunii îndeplinirea cerinței impuse de art. 7 din Legea nr. 554/2004 și nici nu au comunicat, odată cu cererea de chemare în judecată, dovezi în acest sens.

În al doilea rând, a fost pronunțată o hotărâre cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, prin obligarea unei instituții publice la efectuarea unui demers, care, potrivit legii, ar fi trebuit realizat pe cale administrativă, cerere cu care instanța nici nu a fost învestită. Recurentul Ministerul Finanțelor Publice a invocat prevederile art. 2 2 pct. 36, art. 17 alin. (1), art. 18 alin. (2) lit. e), art. 19 alin. (1) lit. a), lit. g), h), art. 28 din Legea nr. 500/2002. Ministerul Finanțelor Publice are doar anumite atribuții în derularea procesului legislativ, prin întocmirea proiectului de lege a bugetului de stat sau de modificare a acestuia, pe baza propunerilor ordonatorilor principali de credite.

În opinia aceleiași recurente, Ministerul Finanțelor Publice, în exercitarea atribuțiilor sale prevăzute de lege, este titularul unei obligații de diligență, aceea de a întocmi proiectul de lege a bugetului de stat, pe baza propunerilor ordonatorilor principali de credite, acesta urmând să fie supus dezbaterii în Parlament. Apoi, recurentul Ministerul Finanțelor Publice a prezentat procedura administrativă privind cererea care are ca obiect deschiderea de credite bugetare. În esență, recurentul Ministerul Finanțelor Publice consideră că o acțiune judecătorească prin care se urmărește nu numai evitarea acestei proceduri, ci chiar soluționarea favorabilă a cererii are caracter inadmisibil, iar hotărârea dată într-o astfel de cauză (de admitere a acțiunii) a fost pronunțată cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești și cu încălcarea atribuțiilor constituționale ale Parlamentului și ale puterii executive.

B. A doua excepție vizează lipsa calității procesuale active a reclamanților. Ministerul Finanțelor Publice consideră că între reclamanții - persoane fizice, angajați ai instituției publice, ordonator principal de credite și Ministerul Finanțelor Publice nu există niciun fel de raporturi juridice și, implicit, niciun fel de drepturi și obligații reciproce. Sunt invocate, în acest sens, prevederile art. 320, art. 421 din Legea nr. 500/2002, ale art. 70 alin. (1), (4) din Legea nr. 304/2004. Prin urmare, reclamanții nu au calitatea de ordonator principal de credite. C. În plus, recurentul Ministerul Finanțelor Publice a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive. Acest recurent și-a motivat excepția față de cererea de anulare a unui act administrativ emis de către o altă autoritate decât Ministerul Finanțelor Publice, prin învederarea conținutului art. 21 alin. (1), art. 48 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 500/2002.

În concepția recurentului Ministerul Finanțelor Publice, ordonatorul principal de credite este cel care solicită Ministerul Finanțelor Publice deschiderea de credite bugetare, iar nu ordonatorii secundari sau angajați ai acestora. Pe fondul cauzei, recurentul Ministerul Finanțelor Publice a amintit art. 1 și art. 3 din O.U.G. nr. 71/2009. În optica aceluiași recurent, ordonanța în discuție vizează modul de plată a sporurilor acordate prin hotărâri judecătorești, care nu sunt reglementate prin lege, și în niciun caz nu are în vedere salariul de încadrare sau alte sporuri stabilite potrivit legii, la care este îndreptățită orice persoană încadrată în muncă.

De asemenea, ordonanța nu reglementează reguli de plată a sumelor stabilite prin hotărâri judecătorești irevocabile în funcție de data pronunțării acestora, ci doar stabilește data la care urmează a fi făcută plata, nefiind astfel afectată în niciun fel existența dreptului, ci doar realizarea lui, respectiv modul de plată în anul 2009. În același sens, ordonanța reglementează modalitatea de plată a unor sume prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, hotărâri care au devenit executorii până la data de 31 decembrie 2009, și în niciun caz nu face referire la modalitatea de executare silită a acestora.

Or, dacă textul de lege nu realizează vreo distincție, nici interpretul nu trebuie să distingă. De asemenea, nu poate fi vorba nici de aplicarea retroactivă a O.U.G. nr. 71/2009, întrucât sub incidența acesteia urmează să intre, începând cu 18 iunie 2009, data intrării în vigoare a ordonanței, doar operațiunile de plată a sumelor stabilite prin titluri care nu au fost valorificate până la acea dată. Totodată, recurentul Ministerul Finanțelor Publice a menționat expunerea de motive a O.U.G. nr. 71/2009 pentru a se înțelege cauza pentru care a fost aleasă varianta amânării plății acestor drepturi. II. Recurenta D.I.I.C.O.T. a solicitat casarea sentinței și respingerea acțiunii în anulare ca nefondată.

În dezvoltarea căii extraordinare de atac, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 4, pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ., recurenta D.I.I.C.O.T. a formulat următoarele critici de nelegalitate: 1. Reaprecierea materialului probator administrat în cauză și interpretarea corectă a stării de fapt și de drept să se facă de Înalta Curte, întrucât sunt incidente prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 2. Reiterarea excepției lipsei de interes în promovarea cererii de anulare a Deciziei nr. 95 din 2 iulie 2009 a Procurorului Șef al D.I.I.C.O.T. În acest context, recurenta este de părere că este vorba de un act administrativ normativ, care a fost anulat prin Sentința nr. 196/CA/2009 din 19 octombrie 2009 a Curții de Apel Oradea, astfel că acest act nu mai produce efecte juridice, iar reclamanților le lipsește interesul în formularea prezentei cereri.

În plus, reclamanții nu mai justifică o vătămare a drepturilor sau intereselor față de dispozițiile art. 1 alin. (1) și art. 8 din Legea nr. 554/2004. 3. În cauză, Curtea de apel a depășit atribuțiile puterii judecătorești prin adăugarea la legea specială de salarizare a personalului auxiliar de specialitate și a personalului conex, schimbând înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestui act normativ, astfel că hotărârea pronunțată este dată cu aplicarea greșită a legii. A. Recurenta D.I.I.C.O.T. nu este de acord cu retroactivitatea actului criticat, fiind invocat art. 1 din Ordinul nr. 1772/2002 emis de Ministerul Finanțelor Publice, astfel că drepturile aferente lunii iunie 2009 au devenit scadente la 13 iulie 2009, deci, ulterior emiterii deciziei atacate.

B. Recurenta apreciază că prin acest act administrativ nu a fost încălcat vreun drept al reclamanților, iar dreptul în sine nu a fost pus în discuție. Mai precis, s-a produs doar o amânare a plății sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, fiind aplicabilă O.U.G. nr. 71/2009. Recurenta D.I.I.C.O.T. a amintit istoricul situației de fapt, care a condus la emiterea deciziei aflate în litigiu. C. Este invocată jurisprudența instanțelor de contencios administrativ, în sensul că încasarea unor sume de bani mai mici, indiferent cu ce titlu, nu reprezintă o pagubă iminentă în sensul art. 14 din Legea nr. 554/2004, și nu poate justifica suspendarea sau anularea unui act administrativ. Prin urmare, în condițiile în care reclamanții sunt beneficiari ai unor hotărâri judecătorești având ca obiect plata sporului sus-menționat, ce au fost, până în prezent, parțial executate, în termenele prevăzute prin O.U.G.

nr. 71/2009, nu se poate reține existența unei pagube. D. Emiterea deciziei atacate nu reprezintă un exces de putere din partea autorității, așa cum este definit de art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004. Sub acest aspect, sunt invocate dispozițiile art. 131 pct. 1 din Legea nr. 304/2004, ale art. 19 din Legea nr. 500/2002, precum și faptul că sporul în discuție a fost dobândit prin hotărâri judecătorești pronunțate în aplicarea Deciziei nr. 21 din 10 martie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite în soluționarea recursului în interesul legii. În esență, se reia ideea că suspendarea executării acestei ultime decizii a fost impusă de lipsa resurselor financiare. E. Prin aprecierea că, în cauză nu sunt incidente prevederile O.U.G.

nr. 71/2009, Curtea de Apel București a adăugat la lege prin schimbarea înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al actelor normative incidente, iar hotărârea judecătorească a fost dată cu aplicarea greșită a legii. Sunt reamintite prevederile art. 1 alin. (1), alin. (2), art. 2 din O.U.G. nr. 71/2009. Prin urmare, orice fel de măsură de executare nu mai putea fi exercitată. Prin soluția pronunțată, instanța de fond a adăugat la O.U.G. nr. 71/2009 și la O.G. nr. 8/2007, prin crearea unor noi norme de procedură execuțională, pe cale judiciară, norme paralele celor instituite prin acte normative. F. Prima instanță a ignorat jurisprudența C.E.D.O. în materia interpretării dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (respectiv, se impune o examinare efectivă a motivelor, argumentelor și a cererilor de probatorii ale părților).

G. Anularea Deciziei nr. 95/2009 este lipsită de obiect cel puțin în privința producerii efectelor juridice ulterior datei de 12 noiembrie 2009. Recurenta D.I.I.C.O.T. a învederat prevederile art. 4 din Legea nr. 330/2009. H. În concepția aceleiași recurente, obligarea pârâtului la plata către reclamanți a sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică până la zi este nelegală, creându-se astfel premisa unei duble plăți. În argumentarea acestui punct de vedere, au fost invocate dispozițiile art. 4 din Legea nr. 330/2009 și ale O.U.G. nr. 1/2010. Potrivit Deciziei nr. 50 din 6 aprilie 2010 a Procurorului Șef al D.I.I.C.O.T., începând cu data de 1 ianuarie 2010, sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică s-a acordat personalului conex din cadrul D.I.I.C.O.T.

cu titlu de sumă compensatorie cu caracter tranzitoriu. Analizând sentința atacată, în raport de criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că se impune, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I C. proc. civ., raportat la art. 20 și art. 28 din Legea nr. 554/2004, admiterea recursurilor pentru considerentele care vor fi expuse în continuare. În primul rând, trebuie remarcat faptul că, în speță, nu sunt incidente prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., astfel cum susține recurentul Ministerul Finanțelor Publice.

Așa cum s-a relevat anterior, obiectul litigiului de față îl reprezintă anularea Deciziei nr. 95 din 2 iulie 2009 emisă de Procurorul Șef al D.I.I.C.O.T., obligarea acestui pârât la plata sporului de 50% de risc și suprasolicitare neuropsihică, începând cu 1 iunie 2009, precum și obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la alocarea sumelor aferente plății acestui spor, începând cu aceeași dată, din bugetul statului. În acest context, trebuie subliniat faptul că art. 304 pct. 7 C. proc. civ. consacră ipoteze diferite ale aceluiași motiv de recurs - nemotivarea hotărârii -, deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivată, cât și una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

În speța de față, nu lipsește motivarea soluției și aceasta nu este superficială, în plus, aceasta nu cuprinde considerente care nu au legătură cu pricina în care a fost pronunțată soluția respectivă. Instanța de control judiciar constată că judecătorul fondului și-a motivat hotărârea dată fiecărui capăt de cerere: el nu trebuie să răspundă tuturor argumentelor invocate de părți în cadrul procesului de contencios administrativ. În alți termeni, Înalta Curte apreciază că nu poate primi critica recurentului Ministerul Finanțelor Publice în legătură cu neanalizarea apărărilor sale la prima instanță și cu nemotivarea în fapt și în drept a sentinței contestate. În altă ordine de idei, este nefondată și susținerea recurentului Ministerul Finanțelor Publice cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii datorită lipsei procedurii administrative prealabile față de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.

Sub acest aspect, trebuie remarcat că art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prevede că, înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia. În plus, art. 7 alin. (1 1 ) din aceeași reglementare precizează că, în cazul actului administrativ normativ, plângerea prealabilă poate fi formulată oricând.

În speța de față, este în discuție un act administrativ normativ (Decizia nr. 95 din 2 iulie 2009), pentru care reclamanții au depus procedura administrativă prealabilă față de pârâtul Procurorul Șef al D.I.I.C.O.T., din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, dar și răspunsul dat de această autoritate publică emitentă. De asemenea, trebuie avut în vedere faptul că pretențiile concrete ale reclamanților nu au vizat anularea unui act administrativ emis de Ministerul Finanțelor Publice, astfel că cei care au promovat acțiunea nu trebuiau să îndeplinească cerința plângerii administrative prealabile impuse de art. 7 din Legea nr. 554/2004. Pe cale de consecință, cererea față de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice referitoare la alocarea sumelor de bani aferente sporului de 50% în litigiu, din fondurile bugetare, este admisibilă.

În altă ordine de idei, Înalta Curte apreciază că, în prezentul recurs declarat de Ministerul Finanțelor Publice, nu poate fi primită critica acestuia referitoare la aplicabilitatea cazului de casare impus de art. 304 pct. 4 C. proc. civ. Cu alte cuvinte, instanța de control judiciar constată că judecătorul fondului nu a depășit atribuțiile puterii judecătorești. De altfel, doctrina juridică a statuat în sensul că sintagma „depășirea atribuțiilor judecătorești” echivalează cu incursiunea autorității judecătorești în sfera activității autorității executive sau legislative, așa cum a fost consacrată de Constituție sau de o lege organică, astfel că instanța judecătorească săvârșește acte care intră în atribuțiile unor organe care aparțin unei alte autorități statale, decât cea judecătorească.

În acest context, trebuie remarcat că obligarea pârâtului la alocarea unor sume de bani din fondurile bugetare reprezintă o cerere distinctă cu care a fost învestită instanța de contencios administrativ, așa cum s-a relevat mai sus. Pe de altă parte, Înalta Curte își însușește raționamentele primei instanțe în legătură cu admiterea acestui capăt de cerere, pe care le găsește corecte. Prin urmare, recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice a realizat o serie de afirmații și a invocat o serie de prevederi legale care nu prezintă nicio relevanță juridică pentru corecta soluționare a litigiului. Totodată, Înalta Curte apreciază că prezentarea procedurii administrative privind cererea care are ca obiect deschiderea unor credite bugetare nu prezintă importanță, având în vedere considerentele expuse de curtea de apel.

În plus, menționarea atribuțiilor conferite de actele normative în materie autorității publice centrale Ministerul Finanțelor Publice nu conduce la dezlegarea problemei de drept deduse judecății (este vorba despre dispozițiile normative invocate de recurentul Ministerul Finanțelor Publice). Pentru argumentele prezentate de judecătorul fondului, Înalta Curte consideră că nu poate fi vorba despre existența unei obligații de diligență, așa cum susține recurentul Ministerul Finanțelor Publice. Prin urmare, apare ca admisibilă cererea de alocare a unor sume de bani din resursele bugetare de către autoritatea fiscală centrală, pe cale judiciară. Totodată, instanța de recurs consideră că nici critica recurentului Ministerul Finanțelor Publice referitoare la lipsa legitimării procesuale active a reclamanților nu este întemeiată.

Într-adevăr, intimații-reclamanți nu au calitatea de ordonatori principali de credite, iar Înalta Curte nu contestă veridicitatea textelor normative invocate de recurent în susținerea acestei excepții. Însă, nu trebuie ignorat faptul că prezenta cerere de chemare în judecată are ca temei juridic art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, că cererea de obligare a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la alocarea unor sume de bani din bugetul național este o cerere subsidiară. Or, în speță, s-a făcut dovada vătămării drepturilor reclamanților ca urmare a unui act administrativ nelegal, motiv pentru care, în mod corect, prima instanță a dispus anularea acestui act, dar și recunoașterea dreptului pretins, alături de repararea pagubei ce le-a fost cauzată (în această ultimă sintagmă intrând și obligarea Ministerului Finanțelor Publice la alocarea sumelor de bani din buget).

De asemenea, nici susținerea recurentului Ministerul Finanțelor Publice cu privire la lipsa calității sale procesuale pasive nu poate fi primită de Înalta Curte. În acest context, trebuie remarcat faptul că nu se contestă conținutul articolelor legale arătate de același recurent. Însă, față de pretenția concretă dedusă judecății de către reclamanți (obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la alocarea unor sume de bani din buget), nu se poate contesta legitimarea lui procesuală pasivă. În plus, motivarea excepției amintite mai sus nu se poate realiza față de o cerere de anulare a unui act administrativ emis de o altă autoritate publică, așa cum a susținut recurentul Ministerul Finanțelor Publice.

Într-adevăr, așa cum impune legea, cererea de deschidere a unor credite bugetare către Ministerul Finanțelor Publice nu se realizează de ordonatorii secundari de credite sau de angajați ai acestora. În plus, potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 22/2002, executarea obligațiilor publice în temeiul titlurilor executorii se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora la titlul cheltuielilor la care se încadrează obligația respectivă. Una din atribuțiile Ministerului Finanțelor Publice este cea reglementată de art. 3 alin. (1) pct. 2 din H.G. nr. 208/2005, potrivit căruia acesta elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetare anuale și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul de lege de rectificare a bugetului de stat operând rectificările corespunzătoare, astfel încât Ministerul Finanțelor Publice este obligat să aloce sumele necesare plății.

Pe fondul cauzei, așa cum a reținut și prima instanță, la emiterea actului administrativ solicitat a fi anulat, au fost avute în vedere prevederile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar. În temeiul acestui articol, plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea bugetelor, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel: a) în anul 2010 se plătește 34% din valoarea titlului executoriu; b) în anul 2011 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu; c) în anul 2012 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu.

Așadar, O.U.G. nr. 71/2009, reglementează acordarea unor drepturi salariale restante, iar aceste prevederi cu putere de lege nu au fost incidente în cauză. În plus, Ordinul nr. 526 din 3 martie 2009 și Decizia nr. 45 din 5 martie 2009 vizau și plata pentru viitor a drepturilor salariale care, prin încasarea efectivă, au devenit drepturi salariale și nu puteau fi suspendate decât prin lege.

De altfel, plata salariului trebuie să se realizeze conform dreptului comun în materie, și anume: - art. 156 C. muncii care arată că salariile se plătesc înaintea oricăror alte obligații bănești ale angajatorilor; - art. 161 alin. (1) din același cod care arată că salariul se plătește în bani cel puțin o dată pe lună, la data stabilită în contractul individual de muncă, în contractul colectiv de muncă aplicabil sau în regulamentul intern, după caz; - art. 161 alin. (4) din aceeași reglementare stipulează că întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului; - art. 164 alin. (1) C. muncii care arată că nicio reținere din salariu nu poate fi operată, în afara cazurilor și condițiilor prevăzute de lege.

Cu alte cuvinte, plata salariilor nu poate fi eșalonată de nicio autoritate publică în alte condiții decât cele prevăzute de dispozițiile legale în vigoare. În cauză, așa cum rezultă din actele dosarului, recurentul-pârât Procurorul Șef al D.I.I.C.O.T. a acționat cu exces de putere, alături de celălalt recurent-pârât (Ministerul Finanțelor Publice), prin încălcarea dreptului intimaților-reclamanți la plata salariului cuvenit pe luna iunie 2009, cu toate componentele sale, care sunt individualizate în carnetele de muncă și în actele de stabilire a drepturilor. Prin urmare, Înalta Curte consideră că suntem în prezența unor drepturi dobândite - dreptul la salariu astfel cum a fost consfințit în carnetul de muncă, în condițiile în care autoritățile statale au obligația să protejeze drepturile dobândite, în contextul în care o asemenea obligație derivă din principiul securității juridice care, ca principiu obiectiv, impune menținerea unei situații juridice existente.

În altă ordine de idei, trebuie subliniat faptul că instanța de control judiciar își însușește concluziile judecătorului fondului, în sensul că, în speța de față, intervine retroactivitatea unei norme cu putere de lege cu ocazia emiterii actului administrativ aflat în discuție. Sub acest aspect în practica instanțelor de contencios administrativ, neretroactivitatea a fost recunoscută ca un principiu general de drept, ceea ce a determinat impunerea lui și actelor administrative. Interdicția retroactivității actelor administrative constituie atât un principiu interpretativ, cât și o regulă care condiționează însăși legalitatea acestor acte. În cauză, așa cum a reținut și curtea de apel, în Decizia nr. 95 din 2 iulie 2009 este vorba și de plata salariilor pe luna iunie 2009, deci și pentru o perioadă anterioară intrării în vigoare a O.U.G.

nr. 71/2009. Art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală a țării menționează că legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile. Așadar, textul constituțional de mai sus consacră principiul neretroactivității legii. De altfel, securitatea juridică presupune neaplicarea regulilor de drept unor situații existente înaintea momentului edictării actului. Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că suntem în prezența unei creanțe actuale, certe, și exigibile, fiind vorba în primul rând de salariul cuvenit pentru luna iunie 2009 și pentru lunile următoare cu toate componentele sale, astfel cum este individualizat în art. 155 C. muncii și O.U.G. nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției.

În altă ordine de idei, instanța de control judiciar nu poate primi critica recurentei D.I.I.C.O.T. referitoare la excepția lipsei de interes în promovarea cererii de anulare a Deciziei nr. 95 din 2 iulie 2009 a Procurorului Șef al D.I.I.C.O.T. Într-adevăr, acest act administrativ cu caracter normativ a fost anulat prin Sentința nr. 196/CA din 19 octombrie 2009 a Curții de Apel Oradea. Însă, așa cum a reținut și curtea de apel, nu s-a probat faptul că această hotărâre judecătorească amintită anterior a fost publicată în M. Of. al României și că ea ar fi devenit general obligatorie, motiv pentru care autoritatea emitentă ar fi trebuit să se conformeze acesteia și să acționeze în consecință.

De asemenea, reclamanții și-au dovedit interesul în declanșarea prezentei proceduri judiciare, având în vedere principiul relativității efectelor hotărârilor judecătorești și împrejurarea că drepturile lor trebuie să fie realizate printr-o sentință opozabilă pârâtului Procurorul Șef al D.I.I.C.O.T. În plus, Înalta Curte apreciază că nici critica recurentei D.I.I.C.O.T. privind depășirea atribuțiilor puterii judecătorești nu poate fi întemeiată, având în vedere cele anterior expuse. În speță, nu sunt întrunite cazurile de recurs prevăzute de art. 304 pct. 4 și pct. 8 C. proc. civ. Instanța de control judiciar a analizat retroactivitatea actului litigios, motiv pentru care va respinge celelalte susțineri ale recurentei D.I.I.C.O.T.

pe acest aspect. Nu trebuie ignorat faptul că Ordinul nr. 1772/2002 emis de Ministerul Finanțelor Publice nu a fost depus la dosar. Totodată, Înalta Curte constată că nu sunt fondate afirmațiile recurentei D.I.I.C.O.T. în legătură cu amânarea plății sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și cu aplicabilitatea O.U.G. nr. 71/2009, pentru considerentele mai sus expuse. Pe de altă parte, criticile recurentei D.I.I.C.O.T. privind existența unei pagube nu prezintă relevanță juridică în speță, deoarece această parte pornește în raționamentul său de la prevederile O.U.G. nr. 71/2009, care nu sunt aplicabile în cauză. În opinia instanței de control judiciar, este evident excesul de putere din partea autorităților pârâte.

Din acest punct de vedere, nu prezintă importanță textele normative invocate de recurenta D.I.I.C.O.T., alături de Decizia nr. 21/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite, care a fost suspendată în executarea sa ca urmare a lipsei resurselor financiare. De asemenea, critica recurentei D.I.I.C.O.T. cu privire la adăugarea la O.U.G. nr. 71/2009 și la O.G. nr. 8/2007 prin crearea unor noi norme de procedură execuțională, pe cale judiciară, nu este întemeiată, în raport de cele amintite mai sus. În altă ordine de idei, nu se justifică nici critica privind neexaminarea efectivă a motivelor, argumentelor și a cererilor de probatoriu ale părților. În plus, nici excepția lipsei de obiect nu este fondată.

Înalta Curte își însușește considerentele expuse de prima instanță în legătură cu această excepție procesuală, pe care le apreciază ca fiind corecte. În esență, datorită art. 4 alin. (3) și (4) din Legea-cadru nr. 330/2009, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2010, nu se putea retroactiva pentru perioada 1 iunie 2009 - 1 ianuarie 2010. Pe de altă parte, în concepția Înaltei Curți, apare ca fondată critica recurentei D.I.I.C.O.T. privitoare la premisa dublei plăți atunci când este obligată să plătească părților adverse sporul de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică până la zi. În acest context, trebuie avute în vedere prevederile art. 4 din Legea nr. 330/2009 și O.U.G. nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar.

În consecință, sub acest aspect, hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, ceea ce determină modificarea sentinței, în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Așadar, în raport de considerentele anterior arătate, Înalta Curte va admite cele două recursuri, va modifica în parte sentința atacată, în sensul că va obliga pârâtul Procurorul Șef al D.I.I.C.O.T. din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la plata către reclamanți a sporului de 50% începând cu data de 1 iunie 2009 până la 31 decembrie 2009 și va menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Procurorul Șef al D.I.I.C.O.T. din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, împotriva Sentinței nr. 2221 din 11 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Modifică, în parte, sentința atacată, în sensul că obligă pârâtul Procurorul Șef al D.I.I.C.O.T. din cadrul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la plata către reclamanți a sporului de 50%, începând cu data de 1 iunie 2009, până la 31 decembrie 2009. Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 4 februarie 2011.