ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5613/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5613/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursurilor de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

instanțe

Prin sentința 1913 din 27

aprilie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a admis,

în parte

,

acțiunea formulată de reclamanții

S.C., B.C.I., B.C.,

în contradictoriu cu pârâții

Ministerul Public –

Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație și

Justiție și Ministerul Finanțelor Publice; a a

nulat O

rdinul

nr.

1472 din 02 iulie 2009 al Procurorului General al

Parchetului de pe lângă Înal

ta Curte de Casație și Justiție; a obligat

Procurorul General al Parchetului

de pe lângă Înalta Curte Casație și Justiție să solicite s

uplimentarea fondurilor

pentru c

heltuieli de

personal și deschiderea de credite bugetare pentru plata sporului de risc și suprasolicitare

neuropsihi

că

ulterior datei de 01 iunie 2009 și a respins

cererea față de

Ministerul Finanțelor

Publice

,

ca inadmisibilă.

Pentru a pronunța această

hotărâre, Curtea de apel, a

nalizând legalitatea ordinului

contestat a reținut

că acesta intră în contradicție cu prevederile art. 74

alin. (2) din Legea nr. 303/20

04, deoarece permite diminuare

a drepturilor salariale ale magistraților.

În plus,

în

cuprinsul

ordinului suspus discuției nu se

menționează data până la care este suspendat sporul de 50%, ceea ce echivalează

practic cu anularea acestui spor.

S-a mai reținut,

că în considerentele ordinului

contestat se face referire la O

.

U

.

G nr. 71/2009, însă

prin această ordonanță

s-a

reglementat procedura de plată a unor

drepturi restante, stabilite prin hotărâri judecătoreș

ti definitive și irevocabile și

nu conține nicio o prevedere cu privire

la modul de efectuare a plăților curente ci doar cu privire la datoriile restante.

Prima instanță a

înlăturat argumentele pârâtului privind incidența

Legii

nr. 330/2009

și a reținut că aceasta

a intrat în vigoare ulterior

emiterii ordinului contestat și nu poate dispune pentru trecut.

În ce privește cererea de chemare în

garanție a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, prima instanță a reținut că

pretențiile pârâtului nu au nicio legătură cu acțiunea reclamanților, care

vizează anularea unui act administrativ la emiterea căruia nu a contribuit

chematul în garanție.

pârât

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație, invocând motivele prevăzute de

art. 304 pct. 4, 8 și 9 C. proc. civ., precum și dispozițiile cu caracter

general prevăzute de

art. 304

1

C. proc. civ.

În raport cu art. 304

1

C. proc. civ., se solicită examinarea cauzei sub toate aspectele, reaprecierea

materialului probator și interpretarea corectă a stării de fapt și de drept.

În temeiul art. 137 C.

proc. civ., se invocă excepția lipsei de interes în promovarea cererii de

anulare a

Ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009 al Procurorului

General al

Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

,

motivat de faptul că s-a dispus deja

anularea ordinului prin sentința nr. 196 din 19 octombrie 2009 a Curții de Apel Oradea, secția contencios administrativ și fiscal, irevocabilă prin decizia

1412 din 11 martie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

contencios administrativ și fiscal, astfel că, în raport cu dispozițiile art. 1

alin. (1) și art. 8 din Legea nr. 554/2004, reclamanții nu mai justifică un

interes actual.

În opinia recurentului,

acțiunea este și lipsită de obiect în privința producerii efectelor juridice

pentru viitor, având în vedere prevederile art. 4 alin. (3) și (4) din anexa

nr.VI la Legea nr. 330/2009.

Sub aspectul motivelor de

recurs prevăzute de art. 304 pct. 4, 8 și 9 C. proc. civ., se susține că actele

contestate nu au caracter retroactiv, întrucât efectele lor trebuie raportate

la data scadenței drepturilor bănești, respectiv 13 iulie 2009, astfel că, în

mod eronat instanța a reținut încălcarea dispozițiilor art. 74 alin. (2) din

Legea nr. 303/2004, actul contestat nu dispune cu privire la existența sau

inexistența dreptului reclamanților, ci doar suspendă temporar plata sporului

în litigiu, astfel că nu a fost pus în discuție dreptul în sine al

reclamanților.

În plus, nu se poate

reține o vătămare a dreptului reclamanților, întrucât plata sporului urmează a

se face în condițiile O.U.G. nr. 71/2009 și că în lipsa fondurilor alocate de

Ministerul Finanțelor Publice, cele două instituții se află în imposibilitate

obiectivă de a achita sporul respectiv.

Mai susțin recurenții că

actul administrativ atacat nu a fost emis cu exces de putere în sensul art. 2

alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, întrucât nu i se poate imputa recurentului

lipsa fondurilor necesare, atâta timp cât Ministerul Finanțelor Publice nu a

suplimentat și a refuzat alocarea sumelor necesare plății sporului de risc și

suprasolicitare neuropsihică acordat prin hotărâri judecătorești, astfel că se

impunea introducerea în cauză a Ministerului Finanțelor Publice și obligarea

acestuia să vireze sumele aferente.

Sub aspectul motivului

prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se susține că instanța de fond a

adăugat la textul de lege al O.U.G. nr. 71/2009, prin reținerea ca incidente în

speță a altor acte normative, având în vedere faptul că numai legiuitorul poate

stabili acordarea sau nu a unor drepturi.

Față de petitul 2 din

cerere, recurentul a apreciat cererea reclamanților ca nefondată, în condițiile

în care a fost deja îndeplinită.

În fine, consideră că

instanța de fond a respins în mod nelegal cererea de chemare în garanție a

Ministerului Finanțelor Publice, în condițiile în care, potrivit art. 19 din

Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, Ministerul Finanțelor Publice

coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la

sistemul bugetar.

II.Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate și a

prevederilor art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că

recursul nu este fondat.

1.Argumente relevante privind motivele de recurs

Analizând cu prioritate

excepțiile privind lipsa de obiect a acțiunii și a interesului reclamanților,

invocate de recurent, Înalta Curte urmează să le respingă, pentru

considerentele ce succed.

Susținerea recurenților

în sensul că anularea ordinului contestat este lipsită de obiect în privința

producerii efectelor juridice pentru viitor, în raport de prevederile art. 4

alin. (3) și (4) din anexa nr. VI la Legea nr. 330/2009, este lipsită de

relevanță, întrucât legalitatea actelor administrativ contestate se verifică la

momentul emiterii lor și nu poate fi validată de reglementări emise sau

adoptate la un moment ulterior.

De asemenea, se reține că

Legea nr. 554/2004 reglementează, prin art. 1 alin. (1), art. 8 și art. 18, un

contencios subiectiv de plină jurisdicție, în cadrul căruia instanța are de

analizat nu numai conformitatea actului administrativ cu legea, ci și existența

unei vătămări produse reclamantului, într-un drept ori într-un interes legitim,

în lipsa căreia nu poate fi aplicată sancțiunea anulării (decizia nr. 3324 din

29 iunie 2007, publicată în Jurisprudența

Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal,

pe anul 2007 – Semestrul II, Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 106), pe cale de

consecință, în pofida anulării O

rdinul

nr.

1472

din 02 iulie 2009

prin hotărâri judecătorești, reclamanții justifică un interes legitim

actual prin prisma drepturilor și intereselor legitime a căror încălcare a fost

invocată cel puțin pentru perioada cuprinsă între data emiterii și data

anulării ordinului și deciziei ce formează obiectul litigiului.

1.1. Motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ.

Hotărârea atacată nu a

fost pronunțată cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, astfel că este

neîntemeiată susținerea recurentului, în sensul că, instanța a adăugat la

prevederile O.U.G. nr. 71/2009.

Înalta Curte reține că

O.U.G. nr. 71/2009 reglementează procedura de executare a sumelor

prevăzute prin hotărâri judecătorești, având ca obiect acordarea

unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din

sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, or

este evident faptul că, în speță, hotărârile judecătorești de acordare a

sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică nu stabilesc obligația de

plată a unei anumite sume în favoarea reclamanților, în sensul prevederilor

ordonanței de urgență, ci un drept al reclamanților la acordarea sporului

respectiv.

1.2. Motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct .8 C. proc. civ.

Pentru argumentele expuse

cu ocazia respingerii motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304

pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite criticile

recurenților în sensul că în prezența dispozițiilor O.U.G. nr. 71/2009 nu pot

fi puse în executare hotărârile judecătorești de acordare a sporului de risc și

suprasolicitare neuropsihică.

Reieterând argumentele

reținute anterior, instanța de control judiciar apreciază că dreptul

reclamanților la acordarea sporului, stabilit prin hotărâri judecătorești, nu

se circumscrie cadrului instituit prin O.U.G. nr. 71/2009 care reglementează

plata unor sume prevăzute prin hotărâri judecătorești devenite executorii.

Astfel fiind, rezultă că

intră sub incidența ordonanței de urgență numai hotărârile judecătorești prin

care s-a prevăzut expres plata în concret a unei sume de bani expres

determinată.

1.3. Motivul de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Este necontestat

caracterul retroactiv al

Ordinului nr. 1472

din 2 iulie 2009 al Procurorului General al

Parchetului

de pe lângă

Înalta Curte de

Casație și Justiție

, de vreme ce a

fost emis în cursul lunii iulie și dispune suspendarea plății sporului în

litigiu, de la data de 01 iunie, realizând, cu alte cuvinte, în luna iulie o

diminuare a drepturilor salariale ale reclamanților aferente muncii prestate în

perioada anterioară, respectiv în cursul lunii iunie.

Împrejurarea

că plata drepturilor salariale aferente lunii iunie 2009 urma a se face la data

de 13 iulie 2009, dată ulterioară emiterii actelor contestate, nu este de

natură a înlătura caracterul retroactiv al celor două acte administrative.

Înalta

Curte apreciază că emiterea

O

rdinul

nr.

1472 din 02 iulie 2009

cu

nesocotirea principiului neretroactivității aduce

atingere principiului securității raporturilor juridice, care este cuprins în

toate articolele Convenției Europene a Drepturilor Omului și care a fost consacrat

în jurisprudența C.E.D.O, atâta timp cât certitudinea reclamanților cu privire

la drepturile salariale ce li se cuveneau pentru munca deja prestată în cursul

lunii iunie a fost înlăturată printr-o măsură dispusă în cursului lunii iulie,

a cărei retroactivitate nu poate fi pusă la îndoială.

Pe

cale de consecință, Înalta Curte reține că emiterea actului administrativ

contestat s

-a făcut

cu încălcarea principiului retroactivității și a

principiului securității raporturilor juridice, autoritatea emitentă a

manifestat un evident exces de putere în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din

Legea nr. 554/2004, prin atingerea adusă dreptului cert al reclamanților de a

primi drepturile salariale aferente lunii iunie 2009 în cuantumul previzionat

la sfârșitul lunii iunie.

1.4. Cererea de chemare

în garanție a Ministerului Finanțelor Publice se vădește a fi neîntemeiată, în

raport cu obiectul acțiunii și atribuțiile ce revin ministerului chemat în

garanție, conform art. 19 din Legea nr. 500/2002, nefiind îndeplinite condițiile

art. 60 C. proc. civ.

Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1)

C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, constatând că nu

există motive de reformare a sentinței, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea

nr. 554/2004 și art. 304 pct. 4, 8 și 9 sau art. 304

1

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă

Înalta

Curte de Casație și Justiție

împotriva sentinței nr. 1913 din 27 aprilie

2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 15 decembrie 2010.