ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3654/2010

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele: Prin sentința nr. 42 din 1 februarie 2010, Curtea de Apel Craiova a admis cererea reclamanților B.E., ș.a., formulată în contradictoriu cu Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, și chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice în sensul că a anulat ordinul nr. 1472 din 2 iulie 2009 și a respins cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin Ordinul nr. 1472 din 02 iulie 2009 al Procurorului General al Parchetului I.C.C.J. s-a dispus, începând cu data de 01 iunie 2009, suspendarea aplicării Ordinului nr. 526 din 3 martie 2009 al Procurorului General al Parchetului I.C.C.J., cu motivarea că plata sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% intră sub incidența O.U.G.

nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, precum și având în vedere impactul măsurilor de rectificare bugetară asupra bugetului Ministerului Public, prevăzute de O.U.G. nr. 34/2009 cu privire la rectificarea bugetară pe anul 2009 și reglementarea unor măsuri financiar-fiscale. Curtea de apel a reținut că prin ordinul contestat se dispune implicit suspendarea efectelor unei hotărâri judecătorești irevocabile, fapt de natură să atragă nelegalitatea acestui act administrativ, întrucât „executarea unei hotărâri judecătorești irevocabile constituie o obligație legală a statului", așa cum s-a reținut în jurisprudența CEDO.

Instanța a reținut că cererea de chemare în garanție este neîntemeiată, având în vedere atribuțiile ce revin Ministerului Finanțelor Publice în raport de obiectul cererii - anularea unui act administrativ la a cărui emitere sau avizare chematul în garanție nu are nicio atribuție. Împotriva sentinței a declarat recurs pârâtul Ministerul Public - Parchetul I.C.C.J., criticând hotărârea instanței de fond ca netemeinică și nelegală. Prin motivele de recurs pârâtul Ministerul Public - Parchetul I.C.C.J. critică sentința civilă pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 4, 7, 8 și 9 cu aplicarea art. 304 1 C. proc. civ. In raport cu art. 304 1 C. proc. civ., se solicită examinarea cauzei sub toate aspectele, reaprecierea materialului probator și interpretarea corectă a stării de fapt și de drept.

Recurentul-pârât reiterează excepția lipsei de interes, invocată prin întâmpinare și la fond, în promovarea cererii de anulare a Ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009 al Procurorului General al Parchetului I.C.C.J., motivat de faptul că actul a fost anulat prin mai multe hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, astfel că, în raport cu dispozițiile art. 8 din Legea nr. 554/2004, reclamanții nu mai justifică o vătămare a drepturilor sau intereselor lor. Pe fondul cauzei, recurentul susține că hotărârea atacată este nelegală și netemeinică fiind dată cu aplicarea greșită a legii,, întrucât plata sporului urmează a se face în condițiile O.U.G. nr. 71/2009 și că în lipsa fondurilor alocate de Ministerul Finanțelor Publice, cele două instituții se află în imposibilitate obiectivă de a achita sporul respectiv.

Mai susțin recurenții că cele două acte nu a fost emise cu exces de putere în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, întrucât Ministerului Public - Parchetul I.C.C.J. nu i se poate imputa lipsa fondurilor necesare atâta timp cât Ministerul Finanțelor Publice nu a suplimentat și a refuzat alocarea sumelor necesare plății sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică acordat prin hotărâri judecătorești, astfel că se impunea introducerea în cauză a Ministerului Finanțelor Publice și obligarea acestuia să vireze sumele aferente. Înalta Curte analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză va respinge recursul ca nefondat, pentru considerentele ce urmează.

Instanța de recurs reține că anularea ordinului prin hotărârea arătată nu înseamnă lipsirea de interes a acțiunii reclamanților, întrucât aceștia justifică un interes legitim actual prin prisma drepturilor și intereselor legitime a căror încălcare a fost invocată, cel puțin pentru perioada cuprinsă între data emiterii și data anulării ordinului și deciziei ce formează obiectul litigiului. Înalta Curte reține că aprecierile instanței de fond sunt temeinice și legale, întrucât O.U.G.

nr. 71/2009 are ca obiect reglementarea procedurii de executare a sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, or este evident faptul că în speță hotărârile judecătorești de acordare a sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică nu stabilesc obligația de plată a unei anumite sume în favoarea reclamanților în sensul prevederilor ordonanței de urgență, ci un drept al reclamanților la acordarea sporului respectiv. Pentru aceleași considerente nu pot fi primite nici criticile din recurs referitoare la faptul că instanța de fond ar fi ignorat jurisprudența CEDO referitoare la obligația instanței de a realiza o examinare efectivă a motivelor, argumentelor și cererilor de probatoriu ale părților.

Este necontestat caracterul retroactiv al Ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009 al Procurorului General al Parchetului I.C.C.J., atât timp cât actul a fost emis în cursul lunii iulie și dispune suspendarea de la data de 01 iunie 2009 a plății sporului în litigiu, realizând, cu alte cuvinte, în luna iulie o diminuare a drepturilor salariale ale reclamanților aferente muncii prestate în perioada anterioară, respectiv în cursul lunii iunie.

În același sens, instanța reține că, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, aplicabile în temeiul art. 3 alin. (2) din aceeași lege și în privința actelor administrative cu caracter normativ ce formează obiectul cauzei, ordinul contestat trebuia să fie elaborat și emis cu respectarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituție, republicată, care consacră principiul neretroactivității, ceea ce însă nu s-a întâmplat în cauza dedusă judecății. Împrejurarea că plata drepturilor salariale aferente lunii iunie 2009 urma a se face la data de 13 iulie 2009, dată ulterioară emiterii actelor contestate, nu este de natură a înlătura caracterul retroactiv al celor două acte administrative.

Înalta Curte apreciază că prin emiterea actului administrativ cu nesocotirea principiului neretroactivității se aduce atingere principiului securității raporturilor juridice, care este implicit în toate articolele Convenției Europene a Drepturilor Omului și care a fost consacrat în jurisprudența CEDO, atâta timp cât certitudinea reclamanților cu privire la drepturile salariale ce li se cuveneau pentru munca deja prestată în cursul lunii iunie a fost înlăturată printr-o măsură dispusă în cursului lunii iulie, a cărei retroactivitate nu poate fi pusă la îndoială.

Pe cale de consecință, Înalta Curte reține că, prin emiterea actului administrativ cu încălcarea principiului retroactivității și a principiului securității raporturilor juridice, autoritatea emitentă, pârâtă în prezenta cauză, a manifestat un evident exces de putere în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, prin atingerea adusă dreptului cert al reclamanților de a primi drepturile salariale aferente lunii iunie 2009 în cuantumul previzionat la sfârșitul lunii iunie. Susținerea recurenților în sensul că anularea actului este lipsită de obiect în privința producerii efectelor juridice pentru viitor, având în vedere prevederile art. 4 alin. (3) și (4) din anexa nr. VI la Legea nr. 330/2009, este lipsită de relevanță, întrucât legalitatea actului administrativ contestat se verifică la momentul emiterii lor și nu poate fi validată de reglementări emise sau adoptate la un moment ulterior.

În ceea ce privește cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, Curtea reține că între recurentul-pârât și această instituție nu există raporturi de natura celor avute în vedere de dispozițiile art. 60 alin. (1) C. proc. civ., așa cum corect a apreciat instanța de fond. În consecință, în raport de cele mai sus reținute și față de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul I.C.C.J. ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței nr. 42 din 1 februarie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 septembrie 2010.