ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3654/2010

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat

următoarele:

Prin sentința nr. 42

din 1 februarie 2010, Curtea de Apel Craiova a admis cererea reclamanților B.E.,

ș.a., formulată în contradictoriu cu Procurorul General al Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, și chematul în garanție Ministerul

Finanțelor Publice în sensul că a anulat ordinul nr. 1472 din 2 iulie 2009 și a

respins cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin Ordinul nr. 1472 din 02

iulie 2009 al Procurorului General al Parchetului I.C.C.J. s-a dispus, începând

cu data de 01 iunie 2009, suspendarea aplicării Ordinului nr. 526 din 3 martie 2009

al Procurorului General al Parchetului I.C.C.J., cu motivarea că plata sporului

de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% intră sub incidența O.U.G. nr. 71/2009

privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect

acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, precum și

având în vedere impactul măsurilor de rectificare bugetară asupra bugetului

Ministerului Public, prevăzute de O.U.G. nr. 34/2009 cu privire la rectificarea

bugetară pe anul 2009 și reglementarea unor măsuri financiar-fiscale.

Curtea de apel a

reținut că prin ordinul contestat se dispune implicit suspendarea efectelor

unei hotărâri judecătorești irevocabile, fapt de natură să atragă nelegalitatea

acestui act administrativ, întrucât „executarea unei hotărâri judecătorești

irevocabile constituie o obligație legală a statului", așa cum s-a reținut

în jurisprudența CEDO.

Instanța a reținut că

cererea de chemare în garanție este neîntemeiată, având în vedere atribuțiile

ce revin Ministerului Finanțelor Publice în raport de obiectul cererii -

anularea unui act administrativ la a cărui emitere sau avizare chematul în

garanție nu are nicio atribuție.

Împotriva sentinței a

declarat recurs pârâtul Ministerul Public - Parchetul I.C.C.J., criticând

hotărârea instanței de fond ca netemeinică și nelegală.

Prin motivele de

recurs pârâtul Ministerul Public - Parchetul I.C.C.J. critică sentința civilă

pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 4, 7, 8 și 9 cu aplicarea art. 304

1

C. proc. civ.

In raport cu art. 304

1

C. proc. civ., se solicită examinarea cauzei sub toate aspectele, reaprecierea

materialului probator și interpretarea corectă a stării de fapt și de drept.

Recurentul-pârât

reiterează excepția lipsei de interes, invocată prin întâmpinare și la fond, în

promovarea cererii de anulare a Ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009 al

Procurorului General al Parchetului I.C.C.J., motivat de faptul că actul a fost

anulat prin mai multe hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, astfel

că, în raport cu dispozițiile art. 8 din Legea nr. 554/2004, reclamanții nu mai

justifică o vătămare a drepturilor sau intereselor lor.

Pe fondul cauzei,

recurentul susține că hotărârea atacată este nelegală și netemeinică fiind dată

cu aplicarea greșită a legii,, întrucât plata sporului urmează a se face în

condițiile O.U.G. nr. 71/2009 și că în lipsa fondurilor alocate de Ministerul

Finanțelor Publice, cele două instituții se află în imposibilitate obiectivă de

a achita sporul respectiv.

Mai susțin recurenții

că cele două acte nu a fost emise cu exces de putere în sensul art. 2 alin. (1)

lit. n) din Legea nr. 554/2004, întrucât Ministerului Public - Parchetul I.C.C.J.

nu i se poate imputa lipsa fondurilor necesare atâta timp cât Ministerul

Finanțelor Publice nu a suplimentat și a refuzat alocarea sumelor necesare

plății sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică acordat prin hotărâri

judecătorești, astfel că se impunea introducerea în cauză a Ministerului

Finanțelor Publice și obligarea acestuia să vireze sumele aferente.

Înalta Curte analizând

motivele de recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator

și dispozițiile legale incidente în cauză va respinge recursul ca nefondat,

pentru considerentele ce urmează.

Instanța de recurs

reține că anularea ordinului prin hotărârea arătată nu înseamnă lipsirea de

interes a acțiunii reclamanților, întrucât aceștia justifică un interes legitim

actual prin prisma drepturilor și intereselor legitime a căror încălcare a fost

invocată, cel puțin pentru perioada cuprinsă între data emiterii și data

anulării ordinului și deciziei ce formează obiectul litigiului.

Înalta Curte reține că

aprecierile instanței de fond sunt temeinice și legale, întrucât O.U.G. nr. 71/2009

are ca obiect reglementarea procedurii de executare a sumelor prevăzute prin

hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură

salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite

executorii până la data de 31 decembrie 2009, or este evident faptul că în

speță hotărârile judecătorești de acordare a sporului de risc și

suprasolicitare neuropsihică nu stabilesc obligația de plată a unei anumite

sume în favoarea reclamanților în sensul prevederilor ordonanței de urgență, ci

un drept al reclamanților la acordarea sporului respectiv.

Pentru aceleași

considerente nu pot fi primite nici criticile din recurs referitoare la faptul

că instanța de fond ar fi ignorat jurisprudența CEDO referitoare la obligația

instanței de a realiza o examinare efectivă a motivelor, argumentelor și

cererilor de probatoriu ale părților.

Este necontestat

caracterul retroactiv al Ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009 al Procurorului

General al Parchetului I.C.C.J., atât timp cât actul a fost emis în cursul

lunii iulie și dispune suspendarea de la data de 01 iunie 2009 a plății

sporului în litigiu, realizând, cu alte cuvinte, în luna iulie o diminuare a

drepturilor salariale ale reclamanților aferente muncii prestate în perioada

anterioară, respectiv în cursul lunii iunie.

În același sens,

instanța reține că, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 24/2000

privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative,

aplicabile în temeiul art. 3 alin. (2) din aceeași lege și în privința actelor

administrative cu caracter normativ ce formează obiectul cauzei, ordinul

contestat trebuia să fie elaborat și emis cu respectarea dispozițiilor art. 15

alin. (2) din Constituție, republicată, care consacră principiul

neretroactivității, ceea ce însă nu s-a întâmplat în cauza dedusă judecății.

Împrejurarea că plata

drepturilor salariale aferente lunii iunie 2009 urma a se face la data de 13

iulie 2009, dată ulterioară emiterii actelor contestate, nu este de natură a

înlătura caracterul retroactiv al celor două acte administrative.

Înalta Curte apreciază

că prin emiterea actului administrativ cu nesocotirea principiului

neretroactivității se aduce atingere principiului securității raporturilor

juridice, care este implicit în toate articolele Convenției Europene a

Drepturilor Omului și care a fost consacrat în jurisprudența CEDO, atâta timp

cât certitudinea reclamanților cu privire la drepturile salariale ce li se

cuveneau pentru munca deja prestată în cursul lunii iunie a fost înlăturată

printr-o măsură dispusă în cursului lunii iulie, a cărei retroactivitate nu

poate fi pusă la îndoială.

Pe cale de consecință,

Înalta Curte reține că, prin emiterea actului administrativ cu încălcarea

principiului retroactivității și a principiului securității raporturilor

juridice, autoritatea emitentă, pârâtă în prezenta cauză, a manifestat un

evident exces de putere în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004,

prin atingerea adusă dreptului cert al reclamanților de a primi drepturile

salariale aferente lunii iunie 2009 în cuantumul previzionat la sfârșitul lunii

iunie.

Susținerea

recurenților în sensul că anularea actului este lipsită de obiect în privința

producerii efectelor juridice pentru viitor, având în vedere prevederile art. 4

alin. (3) și (4) din anexa nr. VI la Legea nr. 330/2009, este lipsită de

relevanță, întrucât legalitatea actului administrativ contestat se verifică la

momentul emiterii lor și nu poate fi validată de reglementări emise sau

adoptate la un moment ulterior.

În ceea ce privește

cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, Curtea reține

că între recurentul-pârât și această instituție nu există raporturi de natura

celor avute în vedere de dispozițiile art. 60 alin. (1) C. proc. civ., așa cum

corect a apreciat instanța de fond.

În consecință, în

raport de cele mai sus reținute și față de dispozițiile art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., va fi respins recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul I.C.C.J.

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție împotriva sentinței nr. 42 din 1 februarie 2010 a Curții de Apel

Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 16 septembrie 2010.