ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1412/2010

Asupra recursurilor de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele: Prin sentința nr. 196/CA-PI din 19 octombrie 2009 a Curții de Apel Oradea a fost admisă cererea reclamanților M.M.N., ș.a., formulată în contradictoriu cu Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice în sensul că a fost anulat ordinul nr. 1472 din 2 iulie 2009 și decizia nr. 95 din 2 iulie 2009 emise de pârâți. Instanța a respins cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin Ordinul nr. 1472 din 02 iulie 2009 al Procurorului General al Parchetului Î.C.C.J.

s-a dispus, începând cu data de 01 iunie 2009, suspendarea aplicării Ordinului nr. 526 din 3 martie 2009 al Procurorului General al Parchetului Î.C.C.J., cu motivarea că plata sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% intră sub incidența O.U.G. nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar , precum și având în vedere impactul măsurilor de rectificare bugetară asupra bugetului Ministerului Public, prevăzute de O.U.G. nr. 34/2009 cu privire la rectificarea bugetară pe anul 2009 și reglementarea unor măsuri financiar-fiscale . Prin Decizia nr. 95 din 02 iulie 2009 a Procurorului Șef al D.I.I.C.O.T., s-a dispus că, începând cu data de 01 iunie 2009, suspendarea aplicării Deciziei nr. 45 din 05 martie 2009 a Procurorului Șef al D.I.I.C.O.T., cu motivarea că plata sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% intră sub incidența O.U.G.

nr. 71/2009 și având în vedere impactul măsurilor de rectificare bugetară asupra bugetului Ministerului Public, conform O.U.G. nr. 34/2009. Curtea de apel a reținut că autoritățile nu pot invoca lipsa de fonduri sau a altor resurse pentru a justifica neplata integrală a drepturilor salariale respectiv neexecutarea unei hotărâri judecătorești, întrucât „executarea unei hotărâri judecătorești irevocabile constituie o obligație legală a statului”, așa cum s-a reținut în jurisprudența CEDO.

Astfel fiind, a reținut instanța că autoritățile publice implicate (Parchetul Î.C.C.J., M.F.P., etc.), cu exces de putere si prin depășirea prerogativelor, au înlăturat de la plată una dintre componentele salariului magistraților și personalului auxiliar de specialitate, respectiv sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, iar refuzul de plată integrală a salariilor, în compunerea de mai sus, are caracterul unui act administrativ asimilat, care are caracter vătămător și încalcă prevederile art. 74 alin. (2) din Legea nr.3 03/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, conform cărora „Drepturile salariale ale judecătorilor și procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de prezenta lege”.

A mai reținut instanța că actele contestate dispun retroactiv pentru o perioadă anterioară datei emiterii lor și că în mod nejustificat sunt invocate, drept argument al emiterii celor două acte, O.U.G. nr. 71/2009, care se referă la plata unor drepturi restante aferente titlurilor executorii, pe când salariul lunar nu este un drept restant, ci unul actual, astfel că nu este supus dispozițiilor respectivei ordonanțe de urgență. Instanța a reținut că cererea de chemare în garanție este neîntemeiată, având în vedere atribuțiile ce revin Ministerului Finanțelor Publice conform art. 19 din Legea nr. 500/2002 . Împotriva sentinței au declarat recurs pârâții Ministerul Public, Parchetul Î.C.C.J. și D.I.I.C.O.T., criticând hotărârea instanței de fond ca netemeinică și nelegală.

Prin motivele de recurs, atât pârâta D.I.I.C.O.T., cât și pârâtul Ministerul Public, Parchetul Î.C.C.J. critică sentința civilă pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 4, 7, 8 și 9 cu aplicarea art. 304 1 C. proc. civ. În raport cu art. 304 1 C. proc. civ., se solicită examinarea cauzei sub toate aspectele, reaprecierea materialului probator și interpretarea corectă a stării de fapt și de drept. În temeiul art. 137 C. proc. civ., se invocă excepția lipsei de interes în promovarea cererii de anulare a Ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009 al Procurorului General al Parchetului Î.C.C.J., motivat de faptul că actul a fost anulat prin prin sentința nr. 444 din 6 octombrie 2009 a Curții de Apel Cluj, astfel că, în raport cu dispozițiile art. 1 alin. (1) și art. 8 din Legea nr. 554/2004, reclamanții nu mai justifică o vătămare a drepturilor sau intereselor lor.

Sub aspectul motivelor de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4, 8 și 9 C. proc. civ., recurenții-pârâți susțin că instanța de fond în mod greșit a reținut că actele contestate au caracter retroactiv, întrucât efectele actelor trebuie să fie raportate la data scadenței drepturilor bănești, 13 iulie 2009, astfel că în mod eronat instanța a reținut încălcarea dispozițiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, întrucât actele contestate nu dispun cu privire la existența sau inexistența dreptului reclamanților, ci doar suspendă temporar plata sporului în litigiu, astfel că nu a fost pus în discuție dreptul în sine al reclamanților. Mai susțin recurenții că nu se poate reține o vătămare a dreptului reclamanților, întrucât plata sporului urmează a se face în condițiile O.U.G.

nr. 71/2009 și că în lipsa fondurilor alocate de Ministerul Finanțelor Publice, cele două instituții se află în imposibilitate obiectivă de a achita sporul respectiv. Mai susțin recurenții că cele două acte nu a fost emise cu exces de putere în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, întrucât Ministerului Public – Parchetul Î.C.C.J. și D.I.I.C.O.T. nu li se poate imputa lipsa fondurilor necesare atâta timp cât Ministerul Finanțelor Publice nu a suplimentat și a refuzat alocarea sumelor necesare plății sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică acordat prin hotărâri judecătorești, astfel că se impunea introducerea în cauză a Ministerului Finanțelor Publice și obligarea acestuia să vireze sumele aferente.

Sub aspectul motivului prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenții susțin că în mod greșit instanța a reținut că nu sunt incidente dispozițiile O.U.G. nr. 71/2009, astfel că, raportat la prevederile art. 1 alin. (1) și (2) și art. 2 din ordonanța de urgență, instanța de fond a adăugat la lege deoarece este de netăgăduit faptul că potrivit acestui act normativ nu mai poate fi exercitată niciun fel de măsură dispusă prin titluri executorii, cum sunt în cauză hotărârile judecătorești de acordare a sporului. Mai susțin recurenții că anularea celor două acte este lipsită de obiect în privința producerii efectelor juridice pentru viitor, având în vedere prevederile art. 4 alin. (3) și (4) din anexa nr. VI la Legea nr. 330/2009.

Totodată, recurenții susțin că instanța de fond a ignorat jurisprudența CEDO (cauza Van den Hurk împotriva Olandei, 1994, și cauza Dulaurans împotriva Franței, 2000) referitoare la obligația instanței de a realiza o examinare efectivă a motivelor, argumentelor și cererilor de probatoriu ale părților. Analizând cu prioritate excepția lipsei de obiect a acțiunii, invocată de recurenți în temeiul art. 137 C. proc. civ., Înalta Curte reține că această excepție este neîntemeiată. Înalta Curte reține că abrogarea actului administrativ cu caracter normativ, după declanșarea controlului judecătoresc de legalitate a acestuia, nu lipsește de obiect acțiunea în contencios administrativ, pentru că legalitatea actului se cenzurează în raport cu prevederile legale în vigoare la data emiterii sau adoptării lui.

De asemenea, se reține că Legea nr. 554/2004 reglementează, prin art. 1 alin. (1), art. 8 și art. 18, un contencios subiectiv de plină jurisdicție, în cadrul căruia instanța are de analizat nu numai conformitatea actului administrativ cu legea, ci și existența unei vătămări produse reclamantului, într-un drept ori într-un interes legitim, în lipsa căreia nu poate fi aplicată sancțiunea anulării (decizia nr. 3324 din 29 iunie 2007, publicată în Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pe anul 2007 – Semestrul II, Ed. Hamangiu, București, 2008, p.106).

Instanța de recurs reține că anularea ordinului prin hotărârea arătată nu înseamnă lipsirea de interes a acțiunii reclamanților, întrucât aceștia justifică un interes legitim actual prin prisma drepturilor și intereselor legitime a căror încălcare a fost invocată, cel puțin pentru perioada cuprinsă între data emiterii și data anulării ordinului și deciziei ce formează obiectul litigiului. Înalta Curte analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză va respinge recursurile ca nefondate, pentru considerentele ce urmează. Sub aspectul motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., instanța de control judiciar constată că instanța de fond nu a pronunțat hotărârea atacată cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, astfel că este neîntemeiată susținerea din recurs în sensul că instanța a adăugat la prevederile O.U.G.

nr. 71/2009. Înalta Curte reține că aprecierile instanței de fond sunt temeinice și legale, întrucât O.U.G. nr. 71/2009 are ca obiect reglementarea procedurii de executare a sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, or este evident faptul că în speță hotărârile judecătorești de acordare a sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică nu stabilesc obligația de plată a unei anumite sume în favoarea reclamanților în sensul prevederilor ordonanței de urgență, ci un drept al reclamanților la acordarea sporului respectiv.

Este neîntemeiat motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. În conformitate cu dispozițiile art. 261 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv, o hotărâre care nu evocă reținerile ei constituind o dispoziție arbitrară, care anulează aproape toate principiile care guvernează procesul civil, aceasta fiind și rațiunea pentru care a fost reglementat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. Aceasta nu înseamnă însă că instanța este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor părților care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, întrucât dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cu referire la art. 261 pct. 5 C. proc. civ., impun doar cerința ca hotărârea să cuprindă motivele pe care se sprijină soluția adoptată și ca aceasta să nu fie contradictorie sau străină de natura pricinii, precum și cele pentru care au fost respinse cererile părților (nu susținerile acestora), cerință îndeplinită în speță de hotărârea pronunțată de Curtea de apel, care a expus motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței în sensul anulării celor două acte administrative.

Pentru aceleași considerente nu pot fi primite nici criticile din recurs referitoare la faptul că instanța de fond ar fi ignorat jurisprudența CEDO referitoare la obligația instanței de a realiza o examinare efectivă a motivelor, argumentelor și cererilor de probatoriu ale părților. Sub aspectul motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., instanța de recurs constată că sunt neîntemeiate criticile recurenților în sensul că în mod greșit Curtea de apel a apreciat că nu sunt incidente dispozițiile O.U.G. nr. 71/2009, și că instanța de fond a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecății și a adăugat la dispozițiile art. 1 alin. (1) și (2) și art. 2 din respectiva ordonanță de urgență.

Pentru argumentele expuse cu ocazia respingerii motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite criticile recurenților în sensul că în prezența dispozițiilor O.U.G. nr. 71/2009 nu pot fi puse în executare hotărârile judecătorești de acordare a sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică. Reieterând argumentele reținute anterior, instanța de control judiciar apreciază că dreptul reclamanților la acordarea sporului, stabilit prin hotărâri judecătorești, nu se circumscrie cadrului instituit prin O.U.G. nr. 71/2009 care reglementează plata unor sume prevăzute prin hotărâri judecătorești devenite executorii. Astfel fiind, rezultă că intră sub incidența ordonanței de urgență numai hotărârile judecătorești prin care s-a prevăzut expres plata în concret a unei sume de bani expres determinată.

Sub aspectul motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.., Înalta Curte reține că întemeiat a apreciat instanța de fond că actele contestate au caracter retroactiv și contravin dispozițiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, iar reclamanții au fost vătămați în dreptul lor la plata salariului. Este necontestat caracterul retroactiv al Ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009 al Procurorului General al Parchetului Î.C.C.J. și al Deciziei nr. 95 din 02 iulie 2009 a Procurorului șef al D.I.I.C.O.T., atât timp cât ambele acte au fost emise în cursul lunii iulie și dispun suspendarea de la data de 01 iunie 2009 a plății sporului în litigiu, realizând, cu alte cuvinte, în luna iulie o diminuare a drepturilor salariale ale reclamanților aferente muncii prestate în perioada anterioară, respectiv în cursul lunii iunie.

În același sens, instanța reține că, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, aplicabile în temeiul art. 3 alin. (2) din aceeași lege și în privința actelor administrative cu caracter normativ ce formează obiectul cauzei, ordinul și decizia contestate trebuia să fie elaborate și emise cu respectarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituție, republicată, care consacră principiul neretroactivității, ceea ce însă nu s-a întâmplat în cauza dedusă judecății. Împrejurarea că plata drepturilor salariale aferente lunii iunie 2009 urma a se face la data de 13 iulie 2009, dată ulterioară emiterii actelor contestate, nu este de natură a înlătura caracterul retroactiv al celor două acte administrative.

Înalta Curte apreciază că emiterea celor două acte administrative cu nesocotirea principiului neretroactivității se aduce atingere principiului securității raporturilor juridice, care este implicit în toate articolele Convenției Europene a Drepturilor Omului și care a fost consacrat în jurisprudența CEDO, atâta timp cât certitudinea reclamanților cu privire la drepturile salariale ce li se cuveneau pentru munca deja prestată în cursul lunii iunie a fost înlăturată printr-o măsură dispusă în cursului lunii iulie, a cărei retroactivitate nu poate fi pusă la îndoială.

Pe cale de consecință, Înalta Curte reține că, prin emiterea celor două acte administrative cu încălcarea principiului retroactivității și a principiului securității raporturilor juridice, autoritățile emitente, pârâte în prezenta cauză, au manifestat un evident exces de putere în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, prin atingerea adusă dreptului cert al reclamanților de a primi drepturile salariale aferente lunii iunie 2009 în cuantumul previzionat la sfârșitul lunii iunie. Susținerea recurenților în sensul că anularea celor două acte este lipsită de obiect în privința producerii efectelor juridice pentru viitor, având în vedere prevederile art. 4 alin. (3) și (4) din anexa nr. VI la Legea nr. 330/2009, este lipsită de relevanță, întrucât legalitatea actelor administrativ contestate se verifică la momentul emiterii lor și nu poate fi validată de reglementări emise sau adoptate la un moment ulterior.

Astfel fiind, în mod corect a reținut instața de fond că cele două acte administrative au fost emise și cu încălcarea dispozițiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, atâta timp cât motivele invocate de autoritățile emitente nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate de această lege. În consecință, în raport de cele mai sus reținute și față de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., vor fi respinse recursurile declarate de Ministerul Public, Parchetul Î.C.C.J. și de D.I.I.C.O.T. ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile formulate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism împotriva sentinței nr. 196/CA-PI din 19 octombrie 2009 a Curții de Apel Oradea, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 martie 2010.