ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1412/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1412/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursurilor de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar,

a constatat următoarele:

Prin sentința nr.

196/CA-PI din 19 octombrie 2009 a Curții de Apel Oradea a fost admisă cererea reclamanților M.M.N., ș.a.,

formulată în contradictoriu cu Ministerul Public, Parchetul de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția de

Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și

Terorism și chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice

în sensul că a fost anulat ordinul nr. 1472 din 2 iulie 2009 și

decizia nr. 95 din 2 iulie 2009 emise de pârâți.

Instanța a respins cererea de chemare în

garanție a Ministerului Finanțelor Publice.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de fond a reținut că prin Ordinul nr. 1472 din 02 iulie

2009 al Procurorului General al Parchetului Î.C.C.J.

s-a dispus, începând cu data de 01 iunie 2009,

suspendarea

aplicării Ordinului nr. 526 din 3 martie 2009 al Procurorului General al

Parchetului Î.C.C.J., cu motivarea că plata sporului de risc și

suprasolicitare neuropsihică de 50% intră sub incidența O.U.G.

nr. 71/2009

privind plata unor sume prevăzute în

titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului

din sectorul bugetar

, precum și având în vedere impactul

măsurilor de rectificare bugetară asupra bugetului Ministerului

Public, prevăzute de O.U.G. nr. 34/2009

cu

privire la rectificarea bugetară pe anul 2009 și reglementarea unor

măsuri financiar-fiscale

.

Prin Decizia nr. 95 din 02 iulie 2009 a Procurorului

Șef al D.I.I.C.O.T., s-a dispus că, începând cu data de 01 iunie 2009,

suspendarea aplicării Deciziei nr. 45 din 05 martie 2009 a Procurorului

Șef al D.I.I.C.O.T., cu motivarea că plata sporului de risc și

suprasolicitare neuropsihică de 50% intră sub incidența O.U.G.

nr. 71/2009 și având în vedere impactul măsurilor de rectificare

bugetară asupra bugetului Ministerului Public, conform O.U.G. nr. 34/2009.

Curtea de apel a reținut că

autoritățile nu pot invoca lipsa de fonduri sau a altor resurse

pentru a justifica neplata integrală a drepturilor salariale respectiv

neexecutarea unei hotărâri judecătorești, întrucât „executarea

unei hotărâri judecătorești irevocabile constituie o

obligație legală a statului”, așa cum s-a reținut în

jurisprudența CEDO.

Astfel fiind, a reținut instanța că

autoritățile publice implicate (Parchetul Î.C.C.J., M.F.P., etc.), cu

exces de putere si prin depășirea prerogativelor, au înlăturat

de la plată una dintre componentele salariului magistraților și

personalului auxiliar de specialitate, respectiv sporul de risc și

suprasolicitare neuropsihică, iar refuzul de plată integrală a

salariilor, în compunerea de mai sus, are caracterul unui act administrativ

asimilat, care are caracter vătămător și încalcă

prevederile art. 74 alin. (2) din Legea nr.3 03/2004 privind statutul

judecătorilor și procurorilor, conform cărora „Drepturile salariale

ale judecătorilor și procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate

decât în cazurile prevăzute de prezenta

lege”.

A mai reținut

instanța că actele contestate

dispun retroactiv pentru o perioadă

anterioară datei emiterii lor și că în mod nejustificat sunt

invocate, drept argument al emiterii celor două acte, O.U.G. nr. 71/2009,

care se referă la plata unor drepturi restante aferente titlurilor

executorii, pe când salariul lunar nu este un drept restant, ci unul actual,

astfel că nu este supus dispozițiilor respectivei ordonanțe de

urgență.

Instanța

a reținut că cererea de chemare în garanție este neîntemeiată,

având în vedere

atribuțiile ce revin

Ministerului Finanțelor Publice

conform art. 19 din Legea

nr. 500/2002

.

Împotriva sentinței au declarat

recurs pârâții Ministerul Public, Parchetul Î.C.C.J. și D.I.I.C.O.T.,

criticând hotărârea instanței de fond ca netemeinică și

nelegală.

Prin motivele de recurs, atât pârâta D.I.I.C.O.T.,

cât și pârâtul Ministerul Public, Parchetul Î.C.C.J. critică sentința

civilă pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 4, 7, 8 și 9

cu aplicarea art. 304

1

C. proc. civ.

În raport cu art. 304

1

C.

proc. civ., se solicită examinarea cauzei sub toate aspectele,

reaprecierea materialului probator și interpretarea corectă a

stării de fapt și de drept.

În temeiul art. 137 C. proc. civ., se

invocă excepția lipsei de interes în promovarea cererii de anulare a

Ordinului

nr. 1472 din 2 iulie 2009 al Procurorului General al

Parchetului Î.C.C.J.,

motivat de faptul că

actul a fost anulat prin prin sentința nr. 444 din 6 octombrie 2009 a Curții de Apel Cluj, astfel că, în raport cu dispozițiile art. 1 alin. (1)

și art. 8 din Legea nr. 554/2004, reclamanții nu mai justifică o

vătămare a drepturilor sau intereselor lor.

Sub aspectul motivelor de recurs prevăzut de

art. 304 pct. 4, 8 și 9 C. proc. civ., recurenții-pârâți

susțin că instanța de fond în mod greșit a reținut

că actele contestate au caracter retroactiv, întrucât efectele actelor

trebuie să fie raportate la data scadenței drepturilor

bănești, 13 iulie 2009, astfel că în mod eronat instanța a

reținut încălcarea dispozițiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr.

303/2004, întrucât actele contestate nu dispun cu privire la existența sau

inexistența dreptului reclamanților, ci doar suspendă temporar

plata sporului în litigiu, astfel că nu a fost pus în discuție

dreptul în sine al reclamanților.

Mai susțin recurenții că nu se poate

reține o vătămare a dreptului reclamanților, întrucât plata

sporului urmează a se face în condițiile O.U.G. nr. 71/2009 și

că în lipsa fondurilor alocate de Ministerul Finanțelor Publice, cele

două instituții se află în imposibilitate obiectivă de a

achita sporul respectiv.

Mai susțin recurenții că cele

două acte nu a fost emise cu exces de putere în sensul art. 2 alin. (1)

lit. n) din Legea nr. 554/2004, întrucât Ministerului Public – Parchetul Î.C.C.J.

și D.I.I.C.O.T. nu li se poate imputa lipsa fondurilor necesare atâta timp

cât Ministerul Finanțelor Publice nu a suplimentat și a refuzat

alocarea sumelor necesare plății sporului de risc și

suprasolicitare neuropsihică acordat prin hotărâri

judecătorești, astfel că se impunea introducerea în cauză a

Ministerului Finanțelor Publice și obligarea acestuia să vireze

sumele aferente.

Sub aspectul motivului prevăzut de art. 304 pct.

8 C. proc. civ., recurenții susțin că în mod greșit

instanța a reținut că nu sunt incidente dispozițiile O.U.G.

nr. 71/2009, astfel că, raportat la prevederile art. 1 alin. (1) și

(2) și art. 2 din ordonanța de urgență, instanța de

fond a adăugat la lege deoarece este de netăgăduit faptul

că potrivit acestui act normativ nu mai poate fi exercitată niciun

fel de măsură dispusă prin titluri executorii, cum sunt în

cauză hotărârile judecătorești de acordare a sporului.

Mai susțin recurenții că

anularea celor două acte este lipsită de obiect în privința

producerii efectelor juridice pentru viitor, având în vedere prevederile art. 4

alin. (3) și (4) din anexa nr. VI la Legea nr. 330/2009.

Totodată, recurenții

susțin că instanța de fond a ignorat jurisprudența CEDO

(cauza Van den Hurk împotriva Olandei, 1994, și cauza Dulaurans împotriva

Franței, 2000) referitoare la obligația instanței de a realiza o

examinare efectivă a motivelor, argumentelor și cererilor de

probatoriu ale părților.

Analizând cu prioritate excepția

lipsei de obiect a acțiunii, invocată de recurenți în temeiul

art. 137 C. proc. civ., Înalta Curte reține că această

excepție este neîntemeiată.

Înalta Curte reține că

abrogarea actului administrativ cu caracter normativ, după

declanșarea controlului judecătoresc de legalitate a acestuia, nu

lipsește de obiect acțiunea în contencios administrativ, pentru

că legalitatea actului se cenzurează în raport cu prevederile legale

în vigoare la data emiterii sau adoptării lui.

De asemenea, se reține că Legea

nr. 554/2004 reglementează, prin art. 1 alin. (1), art. 8 și art. 18,

un contencios subiectiv de plină jurisdicție, în cadrul căruia

instanța are de analizat nu numai conformitatea actului administrativ cu

legea, ci și existența unei vătămări produse

reclamantului, într-un drept ori într-un interes legitim, în lipsa căreia

nu poate fi aplicată sancțiunea anulării (decizia nr. 3324 din

29 iunie 2007, publicată în Jurisprudența

Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal,

pe anul 2007 – Semestrul II, Ed. Hamangiu,

București, 2008, p.106).

Instanța de recurs reține

că anularea ordinului prin hotărârea arătată nu

înseamnă lipsirea de interes a acțiunii reclamanților, întrucât

aceștia justifică un interes legitim actual prin prisma drepturilor

și intereselor legitime a căror încălcare a fost invocată,

cel puțin pentru perioada cuprinsă între data emiterii și data

anulării ordinului și deciziei ce formează obiectul litigiului.

Înalta Curte analizând motivele de recurs

formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator și

dispozițiile legale incidente în cauză va respinge recursurile ca

nefondate, pentru considerentele ce urmează.

Sub aspectul motivelor de recurs

întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., instanța de

control judiciar constată că instanța de fond nu a

pronunțat hotărârea atacată cu depășirea

atribuțiilor puterii judecătorești, astfel că este

neîntemeiată susținerea din recurs în sensul că instanța a

adăugat la prevederile O.U.G. nr. 71/2009.

Înalta Curte reține că

aprecierile instanței de fond sunt temeinice și legale, întrucât

O.U.G. nr. 71/2009 are ca obiect reglementarea procedurii de executare a

sumelor

prevăzute prin

hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi

de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul

bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, or este

evident faptul că în speță hotărârile judecătorești

de acordare a sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică nu

stabilesc obligația de plată a unei anumite sume în favoarea

reclamanților în sensul prevederilor ordonanței de urgență,

ci un drept al reclamanților la acordarea sporului respectiv.

Este neîntemeiat motivul de recurs întemeiat

pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În conformitate cu dispozițiile art.

261 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie

să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format

convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat

cererile părților.

Motivele de fapt și de drept la care

se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar,

premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea

soluției din dispozitiv, o hotărâre care nu evocă reținerile

ei constituind o dispoziție arbitrară, care anulează aproape

toate principiile care guvernează procesul civil, aceasta fiind și

rațiunea pentru care a fost reglementat motivul de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Aceasta nu înseamnă însă

că instanța este obligată să răspundă punctual

tuturor susținerilor părților care pot fi sistematizate în

funcție de legătura lor logică, întrucât dispozițiile art. 304

pct. 7 C. proc. civ., cu referire la art. 261 pct. 5 C. proc. civ., impun doar

cerința ca hotărârea să cuprindă motivele pe care se

sprijină soluția adoptată și ca aceasta să nu fie

contradictorie sau străină de natura pricinii, precum și cele

pentru care au fost respinse cererile părților (nu susținerile

acestora), cerință îndeplinită în speță de

hotărârea pronunțată de Curtea de apel, care a expus motivele de

fapt și de drept care au format convingerea instanței în sensul

anulării celor două acte administrative.

Pentru aceleași considerente nu pot

fi primite nici criticile din recurs referitoare la faptul că

instanța de fond ar fi ignorat jurisprudența CEDO referitoare la

obligația instanței de a realiza o examinare efectivă a

motivelor, argumentelor și cererilor de probatoriu ale părților.

Sub aspectul motivului de recurs întemeiat

pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., instanța de recurs

constată că sunt neîntemeiate criticile recurenților în sensul

că în mod greșit Curtea de apel a apreciat că nu sunt incidente

dispozițiile O.U.G. nr. 71/2009, și că instanța de fond a schimbat

natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al

actului juridic dedus judecății și a adăugat la

dispozițiile art. 1 alin. (1) și (2) și art. 2 din respectiva

ordonanță de urgență.

Pentru argumentele expuse cu ocazia

respingerii motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 4 C.

proc. civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite criticile

recurenților în sensul că în prezența dispozițiilor O.U.G.

nr. 71/2009 nu pot fi puse în executare hotărârile judecătorești

de acordare a sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică.

Reieterând argumentele reținute

anterior, instanța de control judiciar apreciază că dreptul

reclamanților la acordarea sporului, stabilit prin hotărâri

judecătorești, nu se circumscrie cadrului instituit prin O.U.G. nr. 71/2009

care reglementează plata unor sume prevăzute prin hotărâri

judecătorești devenite executorii. Astfel fiind, rezultă că

intră sub incidența ordonanței de urgență numai

hotărârile judecătorești prin care s-a prevăzut expres

plata în concret a unei sume de bani expres determinată.

Sub aspectul motivului de recurs

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.., Înalta Curte

reține că întemeiat a apreciat instanța de fond că actele

contestate au caracter retroactiv și contravin dispozițiilor art. 74

alin. (2) din Legea nr. 303/2004, iar reclamanții au fost

vătămați în dreptul lor la plata salariului.

Este necontestat caracterul retroactiv al

Ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009 al

Procurorului General al

Parchetului Î.C.C.J.

și al Deciziei nr. 95 din 02 iulie 2009 a Procurorului șef al D.I.I.C.O.T.,

atât timp cât ambele acte au fost emise în cursul lunii iulie și dispun

suspendarea de la data de 01 iunie 2009 a plății sporului în litigiu,

realizând, cu alte cuvinte, în luna iulie o diminuare a drepturilor salariale

ale reclamanților aferente muncii prestate în perioada anterioară,

respectiv în cursul lunii iunie.

În

același sens, instanța reține că, potrivit

dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 24/2000

privind normele de tehnică legislativă pentru

elaborarea actelor normative,

aplicabile

în temeiul art. 3 alin. (2) din aceeași lege și în privința

actelor administrative cu caracter normativ ce formează obiectul cauzei,

ordinul și decizia contestate trebuia să fie elaborate și emise

cu respectarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituție,

republicată, care consacră principiul neretroactivității,

ceea ce însă nu s-a întâmplat în cauza dedusă judecății.

Împrejurarea

că plata drepturilor salariale aferente lunii iunie 2009 urma a se face la

data de 13 iulie 2009, dată ulterioară emiterii actelor contestate,

nu este de natură a înlătura caracterul retroactiv al celor două

acte administrative.

Înalta

Curte apreciază că emiterea celor două acte administrative cu

nesocotirea principiului neretroactivității se aduce atingere

principiului securității raporturilor juridice, care este implicit în

toate articolele Convenției Europene a Drepturilor Omului și care a

fost consacrat în jurisprudența CEDO, atâta timp cât certitudinea reclamanților

cu privire la drepturile salariale ce li se cuveneau pentru munca deja

prestată în cursul lunii iunie a fost înlăturată printr-o

măsură dispusă în cursului lunii iulie, a cărei

retroactivitate nu poate fi pusă la îndoială.

Pe

cale de consecință, Înalta Curte reține că, prin emiterea

celor două acte administrative cu încălcarea principiului

retroactivității și a principiului securității

raporturilor juridice, autoritățile emitente, pârâte în prezenta

cauză, au manifestat un evident exces de putere în sensul art. 2 alin. (1)

lit. n) din Legea nr. 554/2004, prin atingerea adusă dreptului cert al

reclamanților de a primi drepturile salariale aferente lunii iunie 2009 în

cuantumul previzionat la sfârșitul lunii iunie.

Susținerea recurenților în sensul

că anularea celor două acte este lipsită de obiect în

privința producerii efectelor juridice pentru viitor, având în vedere

prevederile art. 4 alin. (3) și (4) din anexa nr. VI la Legea nr. 330/2009, este lipsită de relevanță, întrucât legalitatea actelor

administrativ contestate se verifică la momentul emiterii lor și nu

poate fi validată de reglementări emise sau adoptate la un moment

ulterior.

Astfel fiind, în mod corect a

reținut instața de fond că cele două acte administrative au

fost emise și cu încălcarea dispozițiilor art. 74 alin. (2) din

Legea nr. 303/2004, atâta timp cât motivele invocate de autoritățile

emitente nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate de

această lege.

În consecință, în raport de

cele mai sus reținute și față de dispozițiile art. 312

alin. (1) C. proc. civ., vor fi respinse recursurile declarate de Ministerul

Public, Parchetul Î.C.C.J. și de D.I.I.C.O.T. ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursurile formulate de Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție și Direcția de Investigare a Infracțiunilor de

Criminalitate Organizată și Terorism împotriva sentinței nr. 196/CA-PI

din 19 octombrie 2009 a Curții de Apel Oradea, secția comercială,

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 11 martie 2010.