ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5773/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5773/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

instanței de fond

Prin

sentința civilă nr. 2380 din 18 mai 2010, Curtea de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția lipsei de interes

și a admis cererea formulată de reclamanții I.I., B.E., A.M., S.V., J.R., B.I.,

D.D., S.B., S.C., I.N., D.D.C., A.F., T.P., D.C., F.V., R.N.A., S.S., V.I., B.A.,

D.M., D.R., P.I., L.I., D.De., R.M., G.A., D.B., E.I., P.R., M.C., G.G., M.D.,

B.C., O.S., E.S., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel Alba-Iulia și în consecință, a dispus următoarele:

- anularea

Ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009 al Procurorului General al Parchetului de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție;

- obligarea

pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție  la plata

către reclamanți a despăgubirilor reprezentând diferența dintre indemnizația

lunară calculată cu aplicarea sporului de 50% pentru risc și solicitare

neuropsihică și indemnizația primită efectiv de la 01 iunie 2009 și până la 26

august 2009 pentru reclamantul D.D., respectiv până la intrarea în vigoare a

Legii nr. 330/2009 pentru ceilalți reclamanți, sume actualizate cu indicele de

inflație la data plății.

-

a admis

cererea de chemare în garanție și a obligat Ministerul Finanțelor publice să

elaboreze un proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public pentru anul

2010, cu includerea sumelor reprezentând despăgubiri cuvenite reclamanților.

Pentru a

pronunța această soluție, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:

Prin

Ordinul nr. 1472 din 02 iulie 2009 al Procurorului General al Parchetului de pe

l

ângă

Înalta Curte

de Casație și Justiție s-a dispus, începând cu data de 01 iunie 2009,

suspendarea aplicării Ordinului nr. 526 din 3 martie 2009 al Procurorului

General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu

motivarea că plata sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50%

intră sub incidența O.U.G. nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în

titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului

din sectorul bugetar, precum și având în vedere impactul măsurilor de

rectificare bugetară asupra bugetului Ministerului Public, prevăzute de O.U.G.

nr. 34/2009 cu privire la rectificarea bugetară pe anul 2009 și reglementarea

unor măsuri financiar-fiscale.

Curtea de apel

a reținut că autoritățile nu pot invoca lipsa de fonduri sau a altor resurse

pentru a justifica neplata integrală a drepturilor salariale respectiv

neexecutarea unei hotărâri judecătorești, întrucât „executarea unei hotărâri

judecătorești irevocabile constituie o obligație legală a statului", așa

cum s-a reținut în jurisprudența CEDO.

Astfel

fiind, a reținut instanța că autoritățile publice implicate (Parchetul Înalta Curte

de Casație și Justiție, Ministerul Finanțelor Publice, etc), cu exces de putere

și prin depășirea prerogativelor, au înlăturat de la plată una dintre

componentele salariului magistraților și personalului auxiliar de specialitate,

respectiv sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, iar refuzul de plată

integrală a salariilor, în compunerea de mai sus, are caracterul unui act

administrativ asimilat, care are caracter vătămător, care încalcă prevederile

art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și

procurorilor, conform cărora „Drepturile salariale ale judecătorilor și procurorilor

nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de prezenta lege".

A mai

reținut instanța că actele contestate dispun retroactiv pentru o perioadă

anterioară datei emiterii lor și că în mod nejustificat sunt invocate, drept

argument al emiterii celor două acte, O.U.G. nr. 71/2009, care se referă la

plata unor drepturi restante aferente titlurilor executorii, pe când salariul

lunar nu este un drept restant, ci

unul actual, astfel

că nu este supus dispozițiilor respectivei ordonanțe de urgență.

Curtea de apel

a mai reținut că este neconformă cu principiile de drept suspendarea sine die a

dreptului la plata sporului respectiv.

În

raport cu

dispozițiile art. 60 C. proc. civ., instanța a reținut că cererea de chemare în

garanție este întemeiată, având în vedere că, potrivit art. 131 pct. 1 din

Legea nr. 304/2004, activitatea Instanțelor și Parchetelor este finanțată de la

bugetul de stat, precum și atribuțiile ce revin Ministerului Finanțelor Publice

conform art. 19 din Legea nr. 500/2002 și art. 3 din O.G. nr. 22/2002, în

condițiile în care suspendarea acordării sporului de risc și suprasolicitare

neuropsihică a fost argumentată prin lipsa fondurilor bugetare.

2.

Cererile de recurs

Împotriva

sentinței civile nr. 2380 din 18 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a

VlII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs pârâții

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba-Iulia, precum și chematul în garanție

Ministerul Finanțelor Publice.

2.1.

Recursurile declarate de pârâții Ministerul Public

– Parchetul de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel Alba-Iulia.

Prin

motivele de recurs, ambii pârâți critică sentința civilă pentru motivele

prevăzute de art. 304 pct. 4, 7, 8 și 9 cu aplicarea art. 304

1

C.

proc. civ.

În

raport cu

art. 304 C. proc. civ., se solicită examinarea cauzei sub toate aspectele,

reaprecierea materialului probator și interpretarea corectă a stării de fapt și

de drept.

În

temeiul

art. 137 C. proc. civ., se invocă excepția lipsei de interes în promovarea

cererii de anulare a Ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009 al Procurorului

General al Parchetului Înalta Curte de Casație și Justiție, motivat de faptul

că cele două acte au fost anulate prin sentința nr. 444 din 6 octombrie 2009 a

Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal,

respectiv prin sentința nr. 196 din 19 octombrie 2009 a Curții de Apel Oradea,

secția contencios administrativ și fiscal, astfel că, în raport cu dispozițiile

art. 1 alin. (1) și art. 8 din Legea nr. 554/2004, reclamanții nu mai justifică

o vătămare a drepturilor sau intereselor lor.

Sub

aspectul motivelor de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4, 8 și 9 C. proc. civ.,

recurenții-pârâți susțin că instanța de fond în mod greșit a reținut că actele

contestate au caracter retroactiv, întrucât efectele

actelor

trebuie să fie raportate la data scadenței drepturilor bănești, 13 iulie 2009,

astfel că în mod eronat instanța a reținut încălcarea dispozițiilor art. 74

alin. (2) din Legea nr. 303/2004, întrucât actele contestate nu dispun cu

privire la existența sau inexistența dreptului reclamanților, ci doar suspendă

temporar plata sporului în litigiu, astfel că nu a fost pus în discuție dreptul

în sine al reclamanților.

Mai susțin

recurenții că nu se poate reține o vătămare a dreptului reclamanților, întrucât

plata sporului urmează a se face în condițiile O.U.G. nr. 71/2009 și că în

lipsa fondurilor alocate de Ministerul Finanțelor Publice, cele două instituții

se află în imposibilitate obiectivă de a achita sporul respectiv.

Mai susțin

recurenții că cele două acte nu au fost emise cu exces de putere în sensul art.

2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, întrucât Ministerului Public –

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și DIICOT nu li se

poate imputa lipsa fondurilor necesare atâta timp cât Ministerul Finanțelor

Publice nu a suplimentat și a refuzat alocarea sumelor necesare plății sporului

de risc și suprasolicitare neuropsihică acordat prin hotărâri judecătorești,

astfel că se impunea introducerea în cauză a Ministerului Finanțelor Publice și

obligarea acestuia să vireze sumele aferente.

Sub

aspectul motivului prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenții susțin

că în mod greșit instanța a reținut că nu sunt incidente dispozițiile O.U.G.

nr. 71/2009, astfel că, raportat la prevederile art. 1 alin. (1) și (2) și art.

2 din ordonanța de urgență, instanța de fond a adăugat la lege deoarece este de

netăgăduit faptul că potrivit acestui act normativ nu mai poate fi exercitată

niciun fel de măsură dispusă prin titluri executorii, cum sunt în cauză

hotărârile judecătorești de acordare a sporului.

Decizia

contestată nu are caracter retroactiv deoarece viza salariul pentru luna iunie

2009 care era scadent la 13 iulie 2009, iar ordinul este emis la 2 iulie 2009.

Mai susțin

recurenții că anularea celor două acte este lipsită de obiect în privința

producerii efectelor juridice pentru viitor, având în vedere prevederile art. 4

alin. (3) și (4) din anexa nr. VI la Legea nr. 330/2009.

2.2.

Recursul declarat de partea chemată în garanție - Ministerul Finanțelor Publice

Prin

motivele de recurs, Ministerul Finanțelor Publice critică sentința civilă

pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., solicitând

instanței de control judiciar să dispună modificarea sentinței atacate în

sensul respingerii cererii de chemare în garanție a ministerului, pentru lipsa

calității sale procesuale pasive.

Se susține

că drepturile salariale ce formează obiectul acțiunii exced competenței ce

revine ministerului de a efectua redistribuiri de credite bugetare între

ordonatorii principali de credite în cazul proiectelor de finanțare la care se

referă art. 14 alin. (5) din Legea nr. 18/2009.

Totodată,

recurentul Ministerul Finanțelor Publice susține că în procesul bugetar și în

execuția de casă bugetară, precum și în privința rectificărilor bugetare,

competența aparține Guvernului și Parlamentului, potrivit dispozițiilor art. 17

alin. (1) și art. 18 din Legea nr. 500/2002 și ale art. 1-3 și art. 20-21 din

Legea nr. 90/2001.

3.

Hotărârea instanței de recurs

3.1.

Recursurile declarate de pârâții Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție  și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Alba-Iulia sunt nefondate.

Analizând

cu prioritate excepția lipsei de obiect a acțiunii, invocată de recurenți în

temeiul art. 137 C. proc. civ., Înalta Curte reține că această excepție este

neîntemeiată. În acest sens, Înalta Curte reține că abrogarea actului

administrativ cu caracter normativ, după declanșarea controlului judecătoresc

de legalitate a acestuia, nu lipsește de obiect acțiunea în contencios

administrativ, pentru că legalitatea actului se cenzurează în raport cu

prevederile legale în vigoare la data emiterii sau adoptării lui. De asemenea,

se reține că Legea nr. 554/2004 reglementează, prin art. 1 alin. (1), art. 8 și

art. 18, un contencios subiectiv de plină jurisdicție, în cadrul căruia

instanța are de analizat nu numai conformitatea actului administrativ cu legea,

ci și existența vătămării produse reclamantului, într-un drept ori într-un

interes legitim, prin efectele juridice produse în perioada în care actul s-a

aflat în vigoare (a se vedea decizia nr. 3324 din 29 iunie 2007, publicată în

Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, pe anul 2007 - Semestrul II, Ed. Hamangiu, București,

2008, p. 106). Pe cale de consecință, instanța de recurs reține că în pofida

anulării celor două acte prin hotărâri judecătorești, reclamanții justifică un

interes legitim actual prin prisma drepturilor și intereselor legitime a căror

încălcare a fost

invocată pentru perioada cuprinsă între data

emiterii și data anulării actelor ce formează obiectul litigiului.

Sub

aspectul motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 4 C.

proc. civ., instanța de control judiciar constată că instanța de fond nu a

pronunțat hotărârea atacată cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești,

astfel că este neîntemeiată susținerea din recurs în sensul că instanța a

adăugat la prevederile O.U.G. nr. 71/2009.

Înalta

Curte reține că aprecierile instanței de fond sunt temeinice și legale,

întrucât O.U.G. nr. 71/2009 are ca obiect reglementarea procedurii de executare

a sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor

drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul

bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, or este evident

faptul că în speță hotărârile judecătorești de acordare a sporului de risc și

suprasolicitare neuropsihică nu stabilesc obligația de plată a unei anumite

sume în favoarea reclamanților în sensul prevederilor ordonanței de urgență, ci

un drept al reclamanților la acordarea sporului de risc și suprasolicitare

neuropsihică.

Este

neîntemeiat motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C.

proc. civ.

În

conformitate

cu dispozițiile art. 261 (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să

cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum

și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivele

de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului

judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea

soluției din dispozitiv, o hotărâre care nu evocă reținerile ei constituind o

dispoziție arbitrară, care anulează aproape toate principiile care guvernează

procesul civil, aceasta fiind și rațiunea pentru care a fost reglementat

motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Aceasta nu

înseamnă însă că instanța este obligată să răspundă punctual tuturor

susținerilor părților care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor

logică, întrucât dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cu referire la

art. 261 pct. 5 C. proc. civ., impun doar cerința ca hotărârea să cuprindă

motivele pe care se sprijină soluția adoptată și ca aceasta să nu fie

contradictorie sau străină de natura pricinii, precum și cele pentru care au

fost respinse cererile părților (nu susținerile

acestora),

cerință îndeplinită în speță de hotărârea pronunțată de Curtea de apel, care a

expus motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței în

sensul anulării celor două acte administrative.

Pentru

aceleași considerente nu pot fi primite nici criticile din recurs referitoare

la faptul că instanța de fond ar fi ignorat jurisprudența CEDO referitoare la

obligația instanței de a realiza o examinare efectivă a motivelor, argumentelor

și cererilor de probatoriu ale părților.

Sub

aspectul motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., instanța de recurs constată că sunt neîntemeiate criticile recurenților

în sensul că în mod greșit Curtea de apel a apreciat că nu sunt incidente

dispozițiile O.U.G. nr. 71/2009, și că instanța de fond a schimbat natura ori

înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecății și a

adăugat la dispozițiile art. 1 alin. (1) și (2) și art. 2 din respectiva

ordonanță de urgență.

Pentru

argumentele expuse cu ocazia respingerii motivului de recurs întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu pot fi

primite criticile recurenților în sensul că în prezența dispozițiilor O.U.G.

nr. 71/2009 nu pot fi puse în executare hotărârile judecătorești de acordare a

sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică. Reieterând argumentele

reținute anterior, instanța de control judiciar apreciază că dreptul

reclamanților la acordarea sporului, stabilit prin hotărâri judecătorești, nu

se circumscrie cadrului instituit prin O.U.G. nr. 71/2009, aplicabil numai în

privința hotărârilor judecătorești devenite executorii prin care s-a dispus

plata în concret a unei sume de bani determinată.

Sub

aspectul motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte reține că întemeiat a apreciat instanța de fond că actele

contestate au caracter retroactiv și contravin dispozițiilor art. 74 alin. (2)

din Legea nr. 303/2004, iar reclamanții au fost vătămați în dreptul lor la

plata salariului.

Este

necontestat caracterul retroactiv al Ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009 al

Procurorului General al Parchetului Înalta Curte de Casație și Justiție  și al deciziei

nr. 95 din 02 iulie 2009 a Procurorului șef al DIICOT, atât timp cât ambele

acte au fost emise în cursul lunii iulie și dispun suspendarea de la data de 01

iunie 2009 a plății sporului în litigiu, realizând, cu alte cuvinte, în luna

iulie o

diminuare a drepturilor salariale ale reclamanților aferente muncii deja

prestate în perioada anterioară, respectiv în cursul lunii iunie.

În

același

sens, instanța reține că, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr.

24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor

normative, aplicabile în temeiul art. 3 alin. (2) din aceeași lege și în

privința actelor administrative cu caracter normativ ce formează obiectul

cauzei, ordinul și decizia contestate trebuia să fie elaborate și emise cu

respectarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituție, republicată, care

consacră principiul neretroactivității, ceea ce însă nu s-a întâmplat în cauza

dedusă judecății.

Împrejurarea

că

plata drepturilor salariale aferente lunii iunie 2009 urma a se face la data de

13 iulie 2009, dată ulterioară emiterii actelor contestate, nu este de natură a

înlătura caracterul retroactiv al celor două acte administrative.

Înalta

Curte apreciază că prin emiterea celor două acte administrative se aduce

atingere principiului securității raporturilor juridice, care este implicit în

toate articolele Convenției Europene a Drepturilor Omului, întrucât certitudinea

reclamanților cu privire la drepturile salariale ce li se cuveneau pentru munca

deja prestată în cursul lunii iunie a fost înlăturată printr-o măsură cu

caracter retroactiv dispusă în cursului lunii iulie.

Pe cale de

consecință, Înalta Curte reține că, prin emiterea celor două acte

administrative cu încălcarea principiului neretroactivității și a principiului

securității raporturilor juridice, autoritățile emitente, pârâte în prezenta

cauză, au manifestat un evident exces de putere în sensul art. 2 alin. (1) lit.

n) din Legea nr. 554/2004, prin atingerea adusă dreptului cert al reclamanților

de a primi drepturile salariale aferente lunii iunie 2009 în cuantumul

previzionat la sfârșitul lunii iunie.

Susținerea

recurenților în sensul că anularea celor două acte este lipsită de obiect în

privința producerii efectelor juridice pentru viitor, având în vedere

prevederile art. 4 alin. (3) și (4) din anexa nr. VI la Legea nr. 330/2009,

este lipsită de relevanță, întrucât legalitatea actelor administrative contestate

se verifică la momentul emiterii lor și nu poate fi validată de reglementări

emise sau adoptate la un moment ulterior.

Astfel

fiind, în mod corect a reținut instanța de fond că cele două acte

administrative au fost emise și cu încălcarea dispozițiilor art. 74 alin. (2)

din Legea nr. 303/2004, atâta timp cât motivele invocate de

autoritățile

emitente nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate de acest

text de lege.

În

consecință,

în raport de cele mai sus reținute și față de dispozițiile art. 312 alin. (1)

C. proc. civ., vor fi respinse recursurile declarate de Ministerul Public -

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și de DIICOT.

3.2.

Recursul declarat de partea chemată în garanție - Ministerul Finanțelor Publice

este fondat

În

esență,

prin motivele de recurs, Ministerul Finanțelor Publice susține că ministerul nu

are calitate procesuală pasivă în litigiul dedus judecății, întrucât Guvernului

și Parlamentului le revin atribuții în ceea ce privește rectificarea bugetară

în sensul alocării în bugetul instituțiilor pârâte a sumelor necesare plății

sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică suspendate prin actele

administrative contestate, recurentul prevalându-se de dispozițiile art. 1-3 și

art. 20-21 din Legea nr. 90/2001, ale art. 17 alin. (1) și art. 18 din Legea

nr. 500/2002 și ale art. 14 alin. (5) din Legea nr. 18/2009.

Pentru

aceste argumente, ministerul susține că în mod greșit, în raport cu

dispozițiile art. 60 C. proc. civ., instanța de fond a dispus admiterea cererii

de chemare în garanție.

Sub

aspectul calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, chemat

în garanție pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție și pârâta DIICOT, Înalta Curte reține că existența acestei calități

presupune identitate între persoana celui chemat în judecată și cel obligat în

raportul juridic dedus judecății. Or, în prezenta cauză obiectul cererii îl

reprezintă anularea a două acte administrative emise de pârâți, iar reclamanții

nu au raporturi de serviciu cu Ministerul Finanțelor Publice, astfel că este

lipsit de orice echivoc faptul că o instituție publică nu poate fi obligată la

anularea unor acte administrative emise de o altă instituție publică.

Urmează a

fi primită critica din recurs referitoare la neîndeplinirea condițiilor

prevăzute de art. 60 C. proc. civ., întrucât nu se poate reține existența în

sarcina Ministerului Finanțelor Publice a unei obligații de garanție sau

despăgubire, în ipoteza admiterii acțiunii.

În

jurisprudență

s-a reținut în mod constant că „instituția chemării în garanție se întemeiază

pe existența unei obligații de garanție sau despăgubire și revine, în

principiu, tuturor acelora care transmit altora un drept subiectiv, dacă o

atare transmisiune se face cu

titlu oneros" și că obligația de

garanție este condiționată de existența unei transmisiuni anterioare, cu titlu

oneros, a unui bun sau a unui drept subiectiv.

Potrivit

art. 16 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice,

bugetul de stat se aprobă prin lege, rectificarea urmând aceeași procedură,

conform principiului simetriei actelor juridice, fiind evident faptul că

Ministerul Economiei și Finanțelor nu are atribuția de a adopta legi.

Tot Legea

nr. 500/2002 prevede, în art. 28, că Ministerul Finanțelor Publice are

atribuții în elaborarea proiectului legii bugetului și a proiectului bugetului

de stat pe baza propunerilor prezentate de ordonatorii principali de credite.

Atribuțiile ce revin ministerului în privința elaborării bugetului de stat sunt

detaliate și în actele normative de organizare și funcționare a ministerului

(H.G. nr. 34/2009).

În

consecință,

Ministerul Finanțelor Publice are rolul de administrator al bugetului statului,

iar, în baza legii bugetului de stat, repartizează sumele către ordonatorii

principali de credite, astfel cum acestea sunt prevăzute în buget.

În

aceste

condiții, Ministerul Finanțelor Publice nu are atribuția de a vira

ordonatorilor principali de credite alte sume decât cele prevăzute de legea

bugetului de stat și nici posibilitatea de a proceda la modificarea bugetelor

ordonatorilor principali de credite cuprinse în bugetul de stat.

De altfel,

prin O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale

instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii sunt reglementate

modalitățile prin care instituțiile publice vor proceda la punerea în executare

a titlurilor executorii.

În

consecință,

cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice se vădește a

fi neîntemeiată în raport cu obiectul acțiunii și atribuțiile ce revin

ministerului chemat în garanție, nefiind îndeplinite condițiile art. 60 C.

proc. civ.

Față de

cele reținute, în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., va fi admis

recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice și va fi modificată, în

parte, sentința atacată, în sensul respingerii cererii formulate de Ministerul

Internelor și Reformei Administrative de chemare în garanție a ministerului și

vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba-Iulia,

împotriva sentinței civile nr. 2380 din 18 mai 2010 a Curții de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Admite

recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice împotriva aceleiași

sentințe.

Modifică

sentința atacată în sensul că respinge cererea de chemare în garanție a

Ministerului Finanțelor Publice, ca neîntemeiată.

Menține

celelalte dispoziții ale sentinței civile atacate.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică astăzi, 22 decembrie 2010.