ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5773/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 2380 din 18 mai 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția lipsei de interes și a admis cererea formulată de reclamanții I.I., B.E., A.M., S.V., J.R., B.I., D.D., S.B., S.C., I.N., D.D.C., A.F., T.P., D.C., F.V., R.N.A., S.S., V.I., B.A., D.M., D.R., P.I., L.I., D.De., R.M., G.A., D.B., E.I., P.R., M.C., G.G., M.D., B.C., O.S., E.S., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba-Iulia și în consecință, a dispus următoarele: - anularea Ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție; - obligarea pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la plata către reclamanți a despăgubirilor reprezentând diferența dintre indemnizația lunară calculată cu aplicarea sporului de 50% pentru risc și solicitare neuropsihică și indemnizația primită efectiv de la 01 iunie 2009 și până la 26 august 2009 pentru reclamantul D.D., respectiv până la intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009 pentru ceilalți reclamanți, sume actualizate cu indicele de inflație la data plății.

- a admis cererea de chemare în garanție și a obligat Ministerul Finanțelor publice să elaboreze un proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public pentru anul 2010, cu includerea sumelor reprezentând despăgubiri cuvenite reclamanților. Pentru a pronunța această soluție, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele: Prin Ordinul nr. 1472 din 02 iulie 2009 al Procurorului General al Parchetului de pe l ângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a dispus, începând cu data de 01 iunie 2009, suspendarea aplicării Ordinului nr. 526 din 3 martie 2009 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu motivarea că plata sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% intră sub incidența O.U.G.

nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, precum și având în vedere impactul măsurilor de rectificare bugetară asupra bugetului Ministerului Public, prevăzute de O.U.G. nr. 34/2009 cu privire la rectificarea bugetară pe anul 2009 și reglementarea unor măsuri financiar-fiscale. Curtea de apel a reținut că autoritățile nu pot invoca lipsa de fonduri sau a altor resurse pentru a justifica neplata integrală a drepturilor salariale respectiv neexecutarea unei hotărâri judecătorești, întrucât „executarea unei hotărâri judecătorești irevocabile constituie o obligație legală a statului", așa cum s-a reținut în jurisprudența CEDO.

Astfel fiind, a reținut instanța că autoritățile publice implicate (Parchetul Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Finanțelor Publice, etc), cu exces de putere și prin depășirea prerogativelor, au înlăturat de la plată una dintre componentele salariului magistraților și personalului auxiliar de specialitate, respectiv sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, iar refuzul de plată integrală a salariilor, în compunerea de mai sus, are caracterul unui act administrativ asimilat, care are caracter vătămător, care încalcă prevederile art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, conform cărora „Drepturile salariale ale judecătorilor și procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de prezenta lege". A mai reținut instanța că actele contestate dispun retroactiv pentru o perioadă anterioară datei emiterii lor și că în mod nejustificat sunt invocate, drept argument al emiterii celor două acte, O.U.G.

nr. 71/2009, care se referă la plata unor drepturi restante aferente titlurilor executorii, pe când salariul lunar nu este un drept restant, ci unul actual, astfel că nu este supus dispozițiilor respectivei ordonanțe de urgență. Curtea de apel a mai reținut că este neconformă cu principiile de drept suspendarea sine die a dreptului la plata sporului respectiv. În raport cu dispozițiile art. 60 C. proc. civ., instanța a reținut că cererea de chemare în garanție este întemeiată, având în vedere că, potrivit art. 131 pct. 1 din Legea nr. 304/2004, activitatea Instanțelor și Parchetelor este finanțată de la bugetul de stat, precum și atribuțiile ce revin Ministerului Finanțelor Publice conform art. 19 din Legea nr. 500/2002 și art. 3 din O.G.

nr. 22/2002, în condițiile în care suspendarea acordării sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică a fost argumentată prin lipsa fondurilor bugetare. 2. Cererile de recurs Împotriva sentinței civile nr. 2380 din 18 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a VlII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba-Iulia, precum și chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice. 2.1. Recursurile declarate de pârâții Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba-Iulia. Prin motivele de recurs, ambii pârâți critică sentința civilă pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 4, 7, 8 și 9 cu aplicarea art. 304 1 C. proc.

civ. În raport cu art. 304 C. proc. civ., se solicită examinarea cauzei sub toate aspectele, reaprecierea materialului probator și interpretarea corectă a stării de fapt și de drept. În temeiul art. 137 C. proc. civ., se invocă excepția lipsei de interes în promovarea cererii de anulare a Ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009 al Procurorului General al Parchetului Înalta Curte de Casație și Justiție, motivat de faptul că cele două acte au fost anulate prin sentința nr. 444 din 6 octombrie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, respectiv prin sentința nr. 196 din 19 octombrie 2009 a Curții de Apel Oradea, secția contencios administrativ și fiscal, astfel că, în raport cu dispozițiile art. 1 alin. (1) și art. 8 din Legea nr. 554/2004, reclamanții nu mai justifică o vătămare a drepturilor sau intereselor lor.

Sub aspectul motivelor de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4, 8 și 9 C. proc. civ., recurenții-pârâți susțin că instanța de fond în mod greșit a reținut că actele contestate au caracter retroactiv, întrucât efectele actelor trebuie să fie raportate la data scadenței drepturilor bănești, 13 iulie 2009, astfel că în mod eronat instanța a reținut încălcarea dispozițiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, întrucât actele contestate nu dispun cu privire la existența sau inexistența dreptului reclamanților, ci doar suspendă temporar plata sporului în litigiu, astfel că nu a fost pus în discuție dreptul în sine al reclamanților. Mai susțin recurenții că nu se poate reține o vătămare a dreptului reclamanților, întrucât plata sporului urmează a se face în condițiile O.U.G.

nr. 71/2009 și că în lipsa fondurilor alocate de Ministerul Finanțelor Publice, cele două instituții se află în imposibilitate obiectivă de a achita sporul respectiv. Mai susțin recurenții că cele două acte nu au fost emise cu exces de putere în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, întrucât Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și DIICOT nu li se poate imputa lipsa fondurilor necesare atâta timp cât Ministerul Finanțelor Publice nu a suplimentat și a refuzat alocarea sumelor necesare plății sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică acordat prin hotărâri judecătorești, astfel că se impunea introducerea în cauză a Ministerului Finanțelor Publice și obligarea acestuia să vireze sumele aferente.

Sub aspectul motivului prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenții susțin că în mod greșit instanța a reținut că nu sunt incidente dispozițiile O.U.G. nr. 71/2009, astfel că, raportat la prevederile art. 1 alin. (1) și (2) și art. 2 din ordonanța de urgență, instanța de fond a adăugat la lege deoarece este de netăgăduit faptul că potrivit acestui act normativ nu mai poate fi exercitată niciun fel de măsură dispusă prin titluri executorii, cum sunt în cauză hotărârile judecătorești de acordare a sporului. Decizia contestată nu are caracter retroactiv deoarece viza salariul pentru luna iunie 2009 care era scadent la 13 iulie 2009, iar ordinul este emis la 2 iulie 2009. Mai susțin recurenții că anularea celor două acte este lipsită de obiect în privința producerii efectelor juridice pentru viitor, având în vedere prevederile art. 4 alin. (3) și (4) din anexa nr. VI la Legea nr. 330/2009.

2.2. Recursul declarat de partea chemată în garanție - Ministerul Finanțelor Publice Prin motivele de recurs, Ministerul Finanțelor Publice critică sentința civilă pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., solicitând instanței de control judiciar să dispună modificarea sentinței atacate în sensul respingerii cererii de chemare în garanție a ministerului, pentru lipsa calității sale procesuale pasive. Se susține că drepturile salariale ce formează obiectul acțiunii exced competenței ce revine ministerului de a efectua redistribuiri de credite bugetare între ordonatorii principali de credite în cazul proiectelor de finanțare la care se referă art. 14 alin. (5) din Legea nr. 18/2009.

Totodată, recurentul Ministerul Finanțelor Publice susține că în procesul bugetar și în execuția de casă bugetară, precum și în privința rectificărilor bugetare, competența aparține Guvernului și Parlamentului, potrivit dispozițiilor art. 17 alin. (1) și art. 18 din Legea nr. 500/2002 și ale art. 1-3 și art. 20-21 din Legea nr. 90/2001. 3. Hotărârea instanței de recurs 3.1. Recursurile declarate de pârâții Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba-Iulia sunt nefondate. Analizând cu prioritate excepția lipsei de obiect a acțiunii, invocată de recurenți în temeiul art. 137 C. proc. civ., Înalta Curte reține că această excepție este neîntemeiată.

În acest sens, Înalta Curte reține că abrogarea actului administrativ cu caracter normativ, după declanșarea controlului judecătoresc de legalitate a acestuia, nu lipsește de obiect acțiunea în contencios administrativ, pentru că legalitatea actului se cenzurează în raport cu prevederile legale în vigoare la data emiterii sau adoptării lui.

De asemenea, se reține că Legea nr. 554/2004 reglementează, prin art. 1 alin. (1), art. 8 și art. 18, un contencios subiectiv de plină jurisdicție, în cadrul căruia instanța are de analizat nu numai conformitatea actului administrativ cu legea, ci și existența vătămării produse reclamantului, într-un drept ori într-un interes legitim, prin efectele juridice produse în perioada în care actul s-a aflat în vigoare (a se vedea decizia nr. 3324 din 29 iunie 2007, publicată în Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pe anul 2007 - Semestrul II, Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 106). Pe cale de consecință, instanța de recurs reține că în pofida anulării celor două acte prin hotărâri judecătorești, reclamanții justifică un interes legitim actual prin prisma drepturilor și intereselor legitime a căror încălcare a fost invocată pentru perioada cuprinsă între data emiterii și data anulării actelor ce formează obiectul litigiului.

Sub aspectul motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., instanța de control judiciar constată că instanța de fond nu a pronunțat hotărârea atacată cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, astfel că este neîntemeiată susținerea din recurs în sensul că instanța a adăugat la prevederile O.U.G. nr. 71/2009. Înalta Curte reține că aprecierile instanței de fond sunt temeinice și legale, întrucât O.U.G.

nr. 71/2009 are ca obiect reglementarea procedurii de executare a sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, or este evident faptul că în speță hotărârile judecătorești de acordare a sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică nu stabilesc obligația de plată a unei anumite sume în favoarea reclamanților în sensul prevederilor ordonanței de urgență, ci un drept al reclamanților la acordarea sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică. Este neîntemeiat motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. În conformitate cu dispozițiile art. 261 (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv, o hotărâre care nu evocă reținerile ei constituind o dispoziție arbitrară, care anulează aproape toate principiile care guvernează procesul civil, aceasta fiind și rațiunea pentru care a fost reglementat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Aceasta nu înseamnă însă că instanța este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor părților care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, întrucât dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., cu referire la art. 261 pct. 5 C. proc. civ., impun doar cerința ca hotărârea să cuprindă motivele pe care se sprijină soluția adoptată și ca aceasta să nu fie contradictorie sau străină de natura pricinii, precum și cele pentru care au fost respinse cererile părților (nu susținerile acestora), cerință îndeplinită în speță de hotărârea pronunțată de Curtea de apel, care a expus motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței în sensul anulării celor două acte administrative. Pentru aceleași considerente nu pot fi primite nici criticile din recurs referitoare la faptul că instanța de fond ar fi ignorat jurisprudența CEDO referitoare la obligația instanței de a realiza o examinare efectivă a motivelor, argumentelor și cererilor de probatoriu ale părților.

Sub aspectul motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., instanța de recurs constată că sunt neîntemeiate criticile recurenților în sensul că în mod greșit Curtea de apel a apreciat că nu sunt incidente dispozițiile O.U.G. nr. 71/2009, și că instanța de fond a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecății și a adăugat la dispozițiile art. 1 alin. (1) și (2) și art. 2 din respectiva ordonanță de urgență. Pentru argumentele expuse cu ocazia respingerii motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite criticile recurenților în sensul că în prezența dispozițiilor O.U.G.

nr. 71/2009 nu pot fi puse în executare hotărârile judecătorești de acordare a sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică. Reieterând argumentele reținute anterior, instanța de control judiciar apreciază că dreptul reclamanților la acordarea sporului, stabilit prin hotărâri judecătorești, nu se circumscrie cadrului instituit prin O.U.G. nr. 71/2009, aplicabil numai în privința hotărârilor judecătorești devenite executorii prin care s-a dispus plata în concret a unei sume de bani determinată. Sub aspectul motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că întemeiat a apreciat instanța de fond că actele contestate au caracter retroactiv și contravin dispozițiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, iar reclamanții au fost vătămați în dreptul lor la plata salariului.

Este necontestat caracterul retroactiv al Ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009 al Procurorului General al Parchetului Înalta Curte de Casație și Justiție și al deciziei nr. 95 din 02 iulie 2009 a Procurorului șef al DIICOT, atât timp cât ambele acte au fost emise în cursul lunii iulie și dispun suspendarea de la data de 01 iunie 2009 a plății sporului în litigiu, realizând, cu alte cuvinte, în luna iulie o diminuare a drepturilor salariale ale reclamanților aferente muncii deja prestate în perioada anterioară, respectiv în cursul lunii iunie.

În același sens, instanța reține că, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, aplicabile în temeiul art. 3 alin. (2) din aceeași lege și în privința actelor administrative cu caracter normativ ce formează obiectul cauzei, ordinul și decizia contestate trebuia să fie elaborate și emise cu respectarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituție, republicată, care consacră principiul neretroactivității, ceea ce însă nu s-a întâmplat în cauza dedusă judecății. Împrejurarea că plata drepturilor salariale aferente lunii iunie 2009 urma a se face la data de 13 iulie 2009, dată ulterioară emiterii actelor contestate, nu este de natură a înlătura caracterul retroactiv al celor două acte administrative.

Înalta Curte apreciază că prin emiterea celor două acte administrative se aduce atingere principiului securității raporturilor juridice, care este implicit în toate articolele Convenției Europene a Drepturilor Omului, întrucât certitudinea reclamanților cu privire la drepturile salariale ce li se cuveneau pentru munca deja prestată în cursul lunii iunie a fost înlăturată printr-o măsură cu caracter retroactiv dispusă în cursului lunii iulie. Pe cale de consecință, Înalta Curte reține că, prin emiterea celor două acte administrative cu încălcarea principiului neretroactivității și a principiului securității raporturilor juridice, autoritățile emitente, pârâte în prezenta cauză, au manifestat un evident exces de putere în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, prin atingerea adusă dreptului cert al reclamanților de a primi drepturile salariale aferente lunii iunie 2009 în cuantumul previzionat la sfârșitul lunii iunie.

Susținerea recurenților în sensul că anularea celor două acte este lipsită de obiect în privința producerii efectelor juridice pentru viitor, având în vedere prevederile art. 4 alin. (3) și (4) din anexa nr. VI la Legea nr. 330/2009, este lipsită de relevanță, întrucât legalitatea actelor administrative contestate se verifică la momentul emiterii lor și nu poate fi validată de reglementări emise sau adoptate la un moment ulterior. Astfel fiind, în mod corect a reținut instanța de fond că cele două acte administrative au fost emise și cu încălcarea dispozițiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, atâta timp cât motivele invocate de autoritățile emitente nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate de acest text de lege.

În consecință, în raport de cele mai sus reținute și față de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., vor fi respinse recursurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și de DIICOT. 3.2. Recursul declarat de partea chemată în garanție - Ministerul Finanțelor Publice este fondat În esență, prin motivele de recurs, Ministerul Finanțelor Publice susține că ministerul nu are calitate procesuală pasivă în litigiul dedus judecății, întrucât Guvernului și Parlamentului le revin atribuții în ceea ce privește rectificarea bugetară în sensul alocării în bugetul instituțiilor pârâte a sumelor necesare plății sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică suspendate prin actele administrative contestate, recurentul prevalându-se de dispozițiile art. 1-3 și art. 20-21 din Legea nr. 90/2001, ale art. 17 alin. (1) și art. 18 din Legea nr. 500/2002 și ale art. 14 alin. (5) din Legea nr. 18/2009.

Pentru aceste argumente, ministerul susține că în mod greșit, în raport cu dispozițiile art. 60 C. proc. civ., instanța de fond a dispus admiterea cererii de chemare în garanție. Sub aspectul calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, chemat în garanție pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și pârâta DIICOT, Înalta Curte reține că existența acestei calități presupune identitate între persoana celui chemat în judecată și cel obligat în raportul juridic dedus judecății. Or, în prezenta cauză obiectul cererii îl reprezintă anularea a două acte administrative emise de pârâți, iar reclamanții nu au raporturi de serviciu cu Ministerul Finanțelor Publice, astfel că este lipsit de orice echivoc faptul că o instituție publică nu poate fi obligată la anularea unor acte administrative emise de o altă instituție publică.

Urmează a fi primită critica din recurs referitoare la neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 60 C. proc. civ., întrucât nu se poate reține existența în sarcina Ministerului Finanțelor Publice a unei obligații de garanție sau despăgubire, în ipoteza admiterii acțiunii. În jurisprudență s-a reținut în mod constant că „instituția chemării în garanție se întemeiază pe existența unei obligații de garanție sau despăgubire și revine, în principiu, tuturor acelora care transmit altora un drept subiectiv, dacă o atare transmisiune se face cu titlu oneros" și că obligația de garanție este condiționată de existența unei transmisiuni anterioare, cu titlu oneros, a unui bun sau a unui drept subiectiv.

Potrivit art. 16 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, bugetul de stat se aprobă prin lege, rectificarea urmând aceeași procedură, conform principiului simetriei actelor juridice, fiind evident faptul că Ministerul Economiei și Finanțelor nu are atribuția de a adopta legi. Tot Legea nr. 500/2002 prevede, în art. 28, că Ministerul Finanțelor Publice are atribuții în elaborarea proiectului legii bugetului și a proiectului bugetului de stat pe baza propunerilor prezentate de ordonatorii principali de credite. Atribuțiile ce revin ministerului în privința elaborării bugetului de stat sunt detaliate și în actele normative de organizare și funcționare a ministerului (H.G.

nr. 34/2009). În consecință, Ministerul Finanțelor Publice are rolul de administrator al bugetului statului, iar, în baza legii bugetului de stat, repartizează sumele către ordonatorii principali de credite, astfel cum acestea sunt prevăzute în buget. În aceste condiții, Ministerul Finanțelor Publice nu are atribuția de a vira ordonatorilor principali de credite alte sume decât cele prevăzute de legea bugetului de stat și nici posibilitatea de a proceda la modificarea bugetelor ordonatorilor principali de credite cuprinse în bugetul de stat. De altfel, prin O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii sunt reglementate modalitățile prin care instituțiile publice vor proceda la punerea în executare a titlurilor executorii.

În consecință, cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice se vădește a fi neîntemeiată în raport cu obiectul acțiunii și atribuțiile ce revin ministerului chemat în garanție, nefiind îndeplinite condițiile art. 60 C. proc. civ. Față de cele reținute, în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., va fi admis recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice și va fi modificată, în parte, sentința atacată, în sensul respingerii cererii formulate de Ministerul Internelor și Reformei Administrative de chemare în garanție a ministerului și vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba-Iulia, împotriva sentinței civile nr. 2380 din 18 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Admite recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice împotriva aceleiași sentințe. Modifică sentința atacată în sensul că respinge cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, ca neîntemeiată. Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile atacate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 decembrie 2010.