ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2660/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

reclamanții I.M., ș.a., au chemat în judecată pe pârâtul Procurorul General al

Parchetului de pe Înalta Curte de Casație și Justiție, solicitând instanței ca,

prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună, în temeiul art. 14 alin. (1) din

Legea nr. 554/2004, suspendarea executării Ordinului nr. 1472 din 02 iulie 2009

și a Deciziei nr. 1471 din 02 iulie 2009 emise de pârât, până la pronunțarea

instanței de fond.

Prin sentința civilă nr. 4037 din 19

noiembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a hotărât următoarele:

- a respins excepția nulității,

invocată de pârât, reținând că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.

133 alin. (1) C. proc. civ.;

- a respins excepția lipsei de

interes, invocată de pârât, reținând că folosul practic urmărit de reclamanți

constă în obținerea sumelor reprezentând sporul pentru risc și suprasolicitare

neuropsihică, sume care nu le-au fost plătite;

- a admis cererea reclamanților și a

dispus suspendarea Ordinului nr. 1472/2009 și a Deciziei nr. 1471/2009 emise de

pârât până la pronunțarea instanței de fond.

Pentru a dispune suspendarea

executării celor două acte, Curtea de apel a reținut că sunt îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 referitoare la existența

unui caz bine justificate și iminența producerii unei pagube.

Sub aspectul cazului bine

justificat, instanța a reținu că prin actele atacate s-a dispus că, începând cu

data de 01 iunie 2009, drepturile salariale aferente lunii iunie 2009 se vor

plăti fără a include și sporul de 50% pentru risc și suprasolicitare

neuropsihică și că această modalitate de calcul se va păstra și pe viitor,

plata acestui spor urmând să se efectueze conform eșalonării prevăzute de

O.U.G. nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii

având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sistemul

bugetar.

Instanța a apreciat că există o

îndoială puternică asupra prezumției de legalitate a actelor contestate,

întrucât acestea se aplică retroactiv din data de 01 iunie 2009, deși au fost emise

la data de 02 iulie 2009.

Totodată, instanța a apreciat că

prevederile O.U.G. nr. 71/2009 nu sunt aplicabile în cauză deoarece plata

eșalonată a drepturilor salariale restante nu vizează salariile plătite în

prezent și în viitor, deoarece aceste sume ar deveni restante și nu vor mai

putea fi cuantificate și achitate.

În ceea ce privește condiția

existenței unei pagube iminente în sensul disp. art. 2 alin. (1) lit. ș) din

Legea nr. 554/204, instanța a reținut că prin neacordarea sporului de 50%

pentru risc și suprasolicitare neuropsihică au fost diminuate retroactiv

drepturile salariale ale reclamanților și prin se produce acestora un

prejudiciu, deși aveau o speranță legitimă cu privire la valoarea patrimonială

pe care urmau să o primească pentru activitatea prestată în luna iunie 2009.

Împotriva sentinței pronunțate de

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a

declarat recurs pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție, criticând-o pentru motivele de recurs prevăzute de art.

304 pct. 4, 8 și 9 C. proc. civ. cu aplicarea dispozițiilor art. 3041 C. proc. civ.

În temeiul art. 137 C. proc. civ., recurentul-pârât a reiterat excepția lipsei de interes în promovarea acțiunii,

motivat de faptul că prin mai multe hotărâri pronunțate în cauze cu același

obiect Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, a dispus deja suspendarea Ordinului nr. 1472/2009 și a Deciziei nr.

1471/2009 emise de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție, astfel că interesul reclamanților în promovarea

prezentei cereri de suspendare nu mai este actual, lipsind cererea de una

dintre condițiile necesare existenței sale.

Sub aspectul motivelor de recurs

prevăzute de art. 304 pct. 4, 8 și 9 C. proc. civ., recurentul-pârât susține că

instanța de fond a dispus în mod nelegal suspendarea executării actelor

administrative atacate, cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, prin

adăugarea la legea specială de salarizare a magistraților și schimbând

înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestui act normativ, hotărârea

pronunțată fiind dată cu aplicarea greșită a legii.

Recurentul-pârât susține că în mod

greșit instanța de fond a reținut că este îndeplinită condiția referitoare la

existența unui caz bine justificat și că actele atacate ar contraveni

prevederilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004. Susține recurentul-pârât

că nu a avut loc o diminuare a drepturilor salariate ale reclamanților, ci doar

o suspendare, o amânare a plății drepturilor salariale reprezentând sporul

pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, plata urmând să fie făcută în

condițiile și termenele stabilite de O.U.G nr. 71/2009 și că actele atacate au

fost emise în urma adresei nr. 293.378 din 18 iunie 2009 a Ministerului Finanțelor Publice, prin care s-a comunicat că plata sporului va fi suspendată la

data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 71/2009, iar, în lipsa fondurilor alocate

cu această destinație, Ministerul Public se află în imposibilitate obiectivă de

a plăti în continuare sporul respectiv.

De asemenea, recurentul-pârât

susține că instanța de fond în mod greșit a reținut că este îndeplinită

condiția referitoare la prevenirea producerii unei pagube iminente, întrucât nu

se poate vorbi despre existența unei pagube, de vreme ce reclamanții sunt

beneficiari ai unor hotărâri judecătorești având ca obiect plata sporului de

risc și suprasolicitare neuropsihică, hotărâri ce vor fi executate în condițiile

prevăzute de dispozițiile O.U.G. nr. 71/2009.

4.1. Analizând cu prioritate

excepția lipsei de interes, invocată de recurentul-pârât în temeiul art. 137 C. proc. civ., Înalta Curte o va respinge ca neîntemeiată. În acest sens, se reține că

suspendarea executării actelor administrative prin alte hotărâri judecătorești

nu lipsește de interes cererea reclamanților, instanța având de analizat

îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004

în raport cu situația și argumentele reclamanților (Mutatis mutandis, a se

vedea decizia nr. 3324 din 29 iunie 2007, publicată în Jurisprudența Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pe

anul 2007 – Semestrul II, Ed. Hamangiu, București, 2008, p.106). Totodată,

instanța de recurs reține că reclamanții justifică un interes legitim actual

prin prisma drepturilor și intereselor legitime a căror încălcare o invocă, precum

și în considerarea faptului că hotărârea judecătorească pronunțată în temeiul

art. 14 din Legea nr. 554/2004 nu produce efecte erga omnes.

4.2. Analizând recursul prin prisma

motivelor invocate, Înalta Curte constată că este nefondat pentru următoarele considerente:

Suspendarea executării actelor

administrative este un instrument procedural eficient pus la dispoziția

autorității emitente sau a instanței de judecată în vederea respectării

principiului legalității, întrucât atâta timp cât autoritatea publică sau

judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a

actului contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-și producă efectele

asupra celor vizați.

Este adevărat că actul administrativ

se bucură de prezumția de legalitate care, la rândul său, se bazează pe

prezumția de autenticitate (actul emană de la cine se afirmă că emană) și pe

prezumția de veridicitate (actul exprimă ceea ce în mod real a decis

autoritatea emitentă) ceea ce presupune executarea din oficiu, întrucât actul

administrativ unilateral este el însuși titlu executoriu.

Din acest motiv, suspendarea

efectelor actelor administrative reprezintă o situație de excepție, la care

judecătorul de contencios administrativ poate să recurgă atunci când sunt

îndeplinite condițiile impuse de Legea nr. 554/2004.

Așa cum am arătat deja, o condiție

impusă de legiuitor pentru a se dispune această măsură este aceea a existenței

unui caz bine justificat.

Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din

Legea nr. 554/2004, modificată, cazurile bine justificate presupun împrejurări

legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială

serioasă în privința legalității actului administrativ.

Prin urmare, condiția existenței

unui caz bine justificat este îndeplinită în situația în care se regăsesc

argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului

administrativ aflat în litigiu.

Altfel spus, pentru a interveni

suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un

indiciu temeinic de nelegalitate.

În sistemul juridic românesc, acest

principiu este reglementat în art. 1 alin. (5) și art. 16 alin. (2) din

Constituție. Astfel, primul text constituțional precizează faptul că, în

România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este

obligatorie. Pe de altă parte, al doilea text cuprins în Legea fundamentală

arată că nimeni nu este mai presus de lege.

În cazul actelor administrative,

legalitatea înseamnă recunoașterea caracterului valabil al actelor și al

efectelor lor până în momentul anulării, în baza prezumției de legalitate.

Chiar dacă beneficiază de putere discreționară, autoritățile publice nu pot

ignora legea, a cărei organizare a executării și executare în concret trebuie

să o realizeze.

Cu alte cuvinte, între actul

administrativ și lege există în mod necesar un raport de subordonare.

În cauza de față, Înalta Curte

apreciază că este îndeplinită cerința cazului bine justificat în raport de

următoarele argumente.

În primul rând, așa cum a reținut și

prima instanță, prin actele administrative atacate, emise la data de 02 iulie

2009, recurentul a intervenit în mod retroactiv în plata drepturilor bănești

cuvenite intimaților pe luna iunie 2009.

Raportat la conținutul acestei

măsuri, Înalta Curte poate aprecia că există indicii în sensul că recurentul a

încălcat principiul neretroactivității, consacrat de art. 15 alin. (2) din

Constituția României, care prevede că legea dispune numai pentru viitor, cu

excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile.

În acest sens, se cuvine a preciza

faptul că securitatea juridică impune neaplicarea regulilor de drept unor

situații existente înainte de momentul emiterii actului.

În jurisprudența dezvoltată de

instanțele de contencios administrativ, neretroactivitatea a fost recunoscută

ca un principiu general de drept, ceea ce i-a permis să se impună și actelor

administrative.

Interdicția retroactivității actelor

administrative nu este numai un principiu interpretativ, ci condiționează

însăși legalitatea acestor acte.

În plus, în cauza de față, Înalta

Curte consideră că există un argument juridic aparent valabil cu privire la

nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu, în sensul unei aplicări

retroactive a prevederilor art. 1 din O.U.G. nr. 71/2009, care este o normă cu putere

de lege.

O altă aparență de nelegalitate o

constituie încălcarea dispozițiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004,

potrivit cărora drepturilor salariale ale judecătorilor și procurorilor nu pot

fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de acest act normativ,

iar salarizarea judecătorilor și procurorilor se stabilește prin lege specială.

Cu alte cuvinte, în raport de acest

text normativ, plata salariilor nu poate fi diminuată de nici o autoritate

publică, în alte condiții decât cele prevăzute de dispozițiile legale în

vigoare.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. ș)

din Legea nr. 554/2004, modificată, prin noțiunea de pagubă iminentă se

înțelege prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea

previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu

public.

În concepția instanței de control

judiciar, și această condiție legală este îndeplinită în speță, fiind vorba de

diminuarea unor drepturi salariale.

Acest prejudiciu material este

viitor și previzibil cu evidență, în contextul derulării raporturilor de

serviciu dintre magistrați și stat.

Pentru considerentele arătate, în

temeiul art.312 alin. (1) teza a doua C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din

Legea nr. 554/2004, urmează a fi respins, ca nefondat, recursul declarat de

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

împotriva sentinței civile nr. 4037 din 19 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 20 mai 2010.