ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4199/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4199/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de

față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București reclamanții A.M.Ș., B.M., B.O., C.N., etc. au chemat în judecată

pârâtul Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție solicitând instanței, ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză

să dispună, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, modificată, suspendarea

executării actului administrativ emis de pârât sub nr. 1472 din 2 iulie 2009.

În motivarea

acțiunii, reclamanții au arătat că, prin actul administrativ contestat în

cauză, pârâtul a dispus, achitarea drepturilor salariale aferente lunii iunie

2009 fără includerea sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare

neuropsihică, iar această modalitate de calcul a drepturilor salariale urma să se

păstreze și pentru viitor.

În concepția

reclamanților, actul administrativ solicitat a fi suspendat întrunește cerința

cazului bine justificat, întrucât refuzul plății sporului aflat în discuție, pe

o perioadă nedeterminată, încalcă prevederile art. 74 alin. (2) din Legea nr.

303/2004, ale art. 1 alin. (4) și ale art. 15 alin. (2) din Constituție.

În plus, reclamanții

consideră că este îndeplinită și condiția prevenirii unei pagube iminente, care

constă în diferența de salariu, de care sunt lipsiți în mod abuziv, ceea ce

contravine art. 44 din Legea fundamentală a țării și art. 1 din Protocolul 1

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Curtea de Apel

București prin Sentința nr. 3848 din 11 noiembrie 2009 a respins excepția

lipsei de interes și a lipsei de obiect invocate în cauză și a admis acțiunea

reclamanților, în sensul că a suspendat executarea Ordinului nr. 1472 din 2

iulie 2009 emisă de pârât până la pronunțarea instanței de fond.

Pentru a pronunța o

asemenea soluție, instanța a reținut faptul că excepțiile invocate sunt

neîntemeiate, întrucât interesul în promovarea cererii de chemare în judecată

subzistă, este legitim, născut și actual, personal și direct, așa cum rezultă

din actele dosarului, existând în continuare și obiectul vizat prin acțiunea

introductivă.

Pe fondul cauzei,

instanța a constatat că ordinul atacat pare a contraveni legalității deoarece a

consemnat o intervenție cu caracter retroactiv din partea pârâtului cu privire

la plata drepturilor bănești cuvenite reclamanților pentru luna iunie 2009, în

condițiile în care aceștia își desfășuraseră activitatea în acea lună.

În aceeași ordine de

idei, curtea arată că refuzul plății sporului de risc și suprasolicitare

neuropsihică pe o perioadă nedeterminată încalcă și dispozițiile art. 74 alin.

(2) din Legea nr. 303/2004.

Curtea reține că prin

ordinul atacat s-a dispus suspendarea efectelor unor hotărâri judecătorești

irevocabile, fapt ce este de natură a crea serioase îndoieli asupra legalității

actului administrativ atacat, în condițiile în care efectele unei hotărâri

judecătorești irevocabile nu pot fi suspendate nici chiar printr-un act cu

caracter normativ.

În concepția curții,

paguba materială suportată de reclamanți constă în privarea acestora de

primirea sporului de 50% din salariul de bază, odată cu achitarea salariului

lunar, încălcându-se principii de bază în materia salarizării magistraților.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție care a solicitat admiterea recursului,

respingerea acțiunii ca lipsită de interes, ca lipsită de obiect, în principal

și respingerea acțiunii ca neîntemeiată, în subsidiar.

În motivarea

recursului, încadrat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 4, 8 și 9 C. proc. civ.,

recurentul a formulat următoarele critici ale sentinței:

S-a precizat că

ordinul contestat constituie un act administrativ cu caracter normativ, în

sensul Legii nr. 554/2004, astfel încât suspendarea acestuia (prin Sentința nr.

2870 din 7 iulie 2009 a Curții de Apel București) lipsește actul de efecte

juridice în totalitatea sa, fiind evident că, sub acest aspect, reclamanții nu

mai justifică o vătămare a drepturilor sau intereselor lor, astfel încât

interesul reclamanților nu mai este actual. S-a arătat că acțiunea

reclamanților este, de asemenea și lipsită de obiect, întrucât Legea nr.

330/2009 a prevăzut, la art. 4 din Anexa VI, cuantumul sporurilor solicitate de

reclamanți, care sunt diminuate, astfel încât pentru viitor această acțiune a

reclamanților nu mai are obiect.

Recurentul a arătat

că instanța de fond a dispus nelegal suspendarea executării actelor

administrative atacate, depășind atribuțiile puterii judecătorești prin

adăugarea la legea specială de salarizare a magistraților, schimbând înțelesul

lămurit și vădit neîndoielnic al acestor acte normative și pronunțând o

hotărâre cu aplicarea greșită a legii.

Recurentul a precizat

că prin ordinul atacat nu a avut loc o diminuare a drepturilor salariale, ci

doar o suspendare a plății drepturilor salariale arătate, plata urmând a fi

făcută în condițiile și termenele stabilite de O.U.G. nr. 71/2009.

Recurentul a arătat

că instanța de fond a reținut în mod greșit că sunt îndeplinite condițiile

prevăzute de lege privind cazul bine justificat și paguba iminentă, întrucât nu

s-a făcut dovada acestora.

Înalta Curte de

Casație și Justiție analizând motivele invocate în raport cu sentința atacată,

materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză, va respinge

recursul declarat pentru considerentele ce urmează:

Obiectul acțiunii

deduse judecății îl reprezintă suspendarea executării Ordinului nr. 1472 din 2

iulie 2009 emis de recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție.

Prin acest act,

emitentul a dispus ca, drepturile salariale aferente lunii iunie 2009 să se

achite fără a include și sporul de 50% pentru risc și suprasolicitare

neuropsihică. În plus, aceeași autoritate publică a arătat că această

modalitate de calcul a drepturilor salariale se va păstra și pentru viitor,

plata sporului anterior individualizat urmând să se efectueze conform

eșalonării prevăzute de O.U.G. nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în

titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului

din sectorul bugetar.

Potrivit art. 14

alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, în

cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după

sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a

autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței

competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral

până la pronunțarea instanței de fond.

Din lecturarea

textului legal anterior arătat rezultă că o primă cerință pentru a interveni

această măsură excepțională de întrerupere a efectelor unui act administrativ

este aceea de a fi în prezența unui asemenea act.

Potrivit art. 2 alin.

(1) lit. c) din actul normativ mai sus citat, prin noțiunea de act administrativ

se înțelege actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o

autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării

executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică

sau stinge raporturi juridice.

Suspendarea

executării actelor administrative este un instrument procedural eficient pus la

dispoziția autorității emitente sau a instanței de judecată în vederea

respectării principiului legalității: atâta timp cât autoritatea publică sau

judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a

actului contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-și producă efectele

asupra celor vizați.

După cum se cunoaște,

actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate care, la rândul său,

se bazează pe prezumția de autenticitate (actul emană de la cine se afirmă că

emană) și pe prezumția de veridicitate (actul exprimă ceea ce în mod real a

decis autoritatea emitentă).

De aici rezultă

principiul executării din oficiu, întrucât actul administrativ unilateral este

el însuși titlu executoriu.

Cu alte cuvinte, a nu

executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a

nu executa legea, ceea ce este de neconceput într-o bună ordine juridică,

într-un stat de drept și o democrație constituțională.

Din acest motiv,

suspendarea efectelor actelor administrative reprezintă o situație de excepție,

la care judecătorul de contencios administrativ poate să recurgă atunci când

sunt îndeplinite condițiile impuse de Legea nr. 554/2004.

Așa cum am amintit

mai sus, o condiție impusă de legiuitor pentru a se dispune această măsură este

aceea a existenței unui caz bine justificat.

Conform art. 2 alin.

(1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată, cazurile bine justificate

presupun împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură

să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Prin urmare, condiția

existenței unui caz bine justificat este îndeplinită în situația în care se

regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea

actului administrativ aflat în litigiu.

Altfel spus, pentru a

interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să

existe un indiciu temeinic de nelegalitate.

În acest context,

trebuie subliniat faptul că, în prezent, principiul legalității a devenit un

principiu fundamental în toate sistemele de drept, iar acesta constă în

respectarea întocmai a legii.

În sistemul juridic

românesc, acest principiu este reglementat în art. 1 alin. (5) și art. 16 alin.

(2) din Constituție. Astfel, primul text constituțional precizează faptul că,

în România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este

obligatorie. Pe de altă parte, al doilea text cuprins în Legea fundamentală

arată că nimeni nu este mai presus de lege.

În cazul actelor

administrative, legalitatea înseamnă recunoașterea caracterului valabil al

actelor și al efectelor lor până în momentul anulării, în baza prezumției de

legalitate. Chiar dacă beneficiază de putere discreționară, autoritățile

publice nu pot ignora legea, a cărei organizare a executării și executare în

concret trebuie să o realizeze.

Cu alte cuvinte,

între actul administrativ și lege există în mod necesar un raport de

subordonare.

În cauza dedusă

judecății, Înalta Curte constată că suntem în prezența unui caz bine justificat

în raport de următoarele argumente:

În primul rând, așa

cum a reținut și prima instanță, prin actul administrativ analizat, emis la

data de 2 iulie 2009, recurentul a intervenit în mod retroactiv în plata

drepturilor bănești cuvenite intimaților pe luna iunie 2009.

Prin această măsură,

Înalta Curte poate aprecia că există indicii în sensul că recurentul a încălcat

principiul neretroactivității, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituția

României, care prevede că legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii

penale sau contravenționale mai favorabile.

În acest sens, se

cuvine a preciza faptul că securitatea juridică impune neaplicarea regulilor de

drept a unor situații existente înainte de momentul emiterii actului.

În jurisprudența

dezvoltată de instanțele de contencios administrativ, neretroactivitatea a fost

recunoscută ca un principiu general de drept, ceea ce i-a permis să se impună

și actelor administrative.

Trebuie arătat faptul

că interdicția retroactivității actelor administrative nu este numai un

principiu interpretativ, ci condiționează însăși legalitatea acestor acte.

În cauza de față,

Înalta Curte consideră că există un argument juridic aparent valabil cu privire

la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu, în sensul unei

aplicări retroactive a prevederilor art. 1 din O.U.G. nr. 71/2009, care este o

normă cu putere de lege.

În raport de

dispozițiile normative referitoare la stabilirea salariului reclamanților,

plata salariilor nu poate fi diminuată de nicio autoritate publică, în alte

condiții decât cele prevăzute de dispozițiile legale în vigoare.

Potrivit art. 2 alin.

(1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, modificată, prin noțiunea de pagubă iminentă

se înțelege prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz,

perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui

serviciu public.

În concepția

instanței de control judiciar, și această condiție legală este îndeplinită în

speță, fiind vorba de diminuarea unor drepturi salariale; acest prejudiciu

material este viitor și previzibil cu evidență, în contextul derulării

raporturilor de serviciu dintre magistrați și stat.

Înalta Curte nu poate

reține nici critica privind lipsa de interes ori a lipsei de obiect întrucât

reclamanții au făcut dovada existenței unei vătămări, conform dispozițiilor

art. 1 din Legea nr. 554/2004, astfel încât această vătămare, rezultată din

încălcarea unui drept, justifică pe deplin interesul reclamanților în

promovarea unei acțiuni, astfel încât cererea reclamanților de suspendare a

actului atacat nu este lipsită de obiect.

Pe cale de

consecință, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc.

civ., coroborat cu art. 20 și 28 din Legea nr. 554/2004, modificată, va

respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

formulat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție împotriva Sentinței nr. 3848 din 11 noiembrie 2009 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 octombrie 2010.

Procesat

de GGC - CL