ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5426/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5426/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel

București reclamanții

L.N., C.N., B.A.A.,

P.D., S.D. au chemat în judecată pârâtul Procurorul General al Parchetului de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție solicitând instanței, ca prin

hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună, în temeiul art. 14 din Legea

nr. 554/2004, modificată, suspendarea executării actului administrativ emis de

pârât sub nr. 1472 din 2 iulie 2009.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că, prin

actul administrativ contestat în cauză, pârâtul a dispus, achitarea drepturilor

salariale aferente lunii iunie 2009 fără includerea sporului de 50% pentru risc

și suprasolicitare neuropsihică, iar această modalitate de calcul a drepturilor

salariale urma să se păstreze și pentru viitor.

În concepția reclamanților, actul administrativ

solicitat a fi suspendat întrunește cerința cazului bine justificat, întrucât

refuzul plății sporului aflat în discuție, pe o perioadă nedeterminată, încalcă

prevederile art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, ale art. 1 alin. (4) și

ale art. 15 alin. (2) din Constituție.

În plus, reclamanții consideră

că este îndeplinită și condiția prevenirii unei

pagube iminente, care constă în diferența de salariu, de care sunt

lipsiți în mod abuziv, ceea ce contravine art. 44 din Legea fundamentală a

țării și art. 1 din Protocolul 1 din CEDO.

Curtea de Apel București prin sentința nr. 4394 din 9

decembrie 2009 a admis excepția lipsei de interes invocată în cauză în privința

reclamantelor P.D. și S.D., a respins aceeași excepție invocată în privința

celorlalți reclamanți și a admis acțiunea reclamanților

L.N., C.N., B.A.A., în sensul că a suspendat

executarea ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009 emisă de pârât până la

pronunțarea instanței de fond.

Pentru a pronunța o asemenea soluție, instanța a

reținut faptul că excepția lipsei de interes pentru reclamantele P.D. și S.D.

este întemeiată, întrucât reclamantele nu fac parte din categoria subiecților

pasivi cărora li se adresează ordinul atacat în cauză, iar în privința

celorlalți reclamanți instanța a reținut că excepția invocată este

neîntemeiată, întrucât interesul în promovarea cererii de chemare în judecată

subzistă, este legitim, născut și actual, personal și direct, așa cum rezultă

din actele dosarului.

Pe fondul cauzei, instanța a constatat că ordinul

atacat pare a contraveni legalității deoarece a consemnat o intervenție cu

caracter retroactiv din partea pârâtului cu privire la plata drepturilor

bănești cuvenite reclamanților pentru luna iunie 2009, în condițiile în care

aceștia își desfășuraseră activitatea în acea lună.

In aceeași ordine de idei, curtea arată că refuzul

plății sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică pe o perioadă

nedeterminată încalcă și dispozițiile art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004.

Curtea reține că prin ordinul atacat s-a dispus

suspendarea efectelor unor hotărâri judecătorești irevocabile, fapt ce este de

natură a crea serioase îndoieli asupra legalității actului administrativ

atacat, în condițiile în care efectele unei hotărâri judecătorești irevocabile

nu pot fi suspendate nici chiar printr-un act cu caracter normativ.

In concepția curții, paguba materială suportată de

reclamanți constă în privarea acestora de primirea sporului de 50% din salariul

de bază, odată cu achitarea salariului lunar, încălcându-se principii de bază

în materia salarizării magistraților.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs pârâtul Ministerul Public -

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție care a solicitat

admiterea recursului, respingerea acțiunii

ca lipsită de interes, ca lipsită de

obiect și respingerea acțiunii ca

neîntemeiată, în subsidiar.

In motivarea recursului, încadrat în drept pe

dispozițiile art. 304 pct. 4, 8 și

9, art. 304

1

C. proc. civ., recurentul a formulat următoarele critici ale sentinței:

S-a precizat că ordinul contestat constituie un act

administrativ cu

caracter normativ, în

sensul Legii nr. 554/2004, astfel încât suspendarea acestuia

(prin

sentința nr. 2870 din 7 iulie 2009 a Curții de Apel București) lipsește actul

de efecte juridice în totalitatea sa, fiind evident că, sub acest aspect,

reclamanții nu mai justifică o vătămare a drepturilor sau intereselor lor,

astfel încât interesul reclamanților nu mai este actual.

S-a arătat că acțiunea reclamanților este, de

asemenea, lipsită de obiect, întrucât Legea nr. 330/2009 a prevăzut, la art. 4

din Anexa

VI,

cuantumul sporurilor solicitate de reclamanți, care

sunt diminuate, astfel încât pentru viitor această acțiune a reclamanților nu mai

are obiect.

Recurentul a arătat că instanța de fond a dispus

nelegal suspendarea executării actelor administrative atacate, depășind

atribuțiile puterii judecătorești prin adăugarea la legea specială de

salarizare a magistraților, schimbând înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic

al acestor acte normative și pronunțând o hotărâre cu aplicarea greșită a

legii.

Recurentul a precizat că prin ordinul atacat nu a

avut loc o diminuare a drepturilor salariale, ci doar o suspendare a plății

drepturilor salariale arătate, plata urmând a fi făcută în condițiile și

termenele stabilite de O.U.G. nr. 71/2009.

Recurentul a arătat că instanța de fond a reținut în

mod greșit că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege privind cazul bine

justificat și paguba iminentă, întrucât nu s-a făcut dovada acestora.

Înalta Curte de Casație si Justiție analizând

motivele invocate în raport cu sentința atacată, materialul probator și

dispozițiile legale incidente în cauză, va respinge recursul declarat pentru

considerentele ce urmează:

Obiectul acțiunii deduse judecății îl reprezintă suspendarea

executării ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009 emis de recurentul Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin acest act, emitentul a dispus ca, drepturile

salariale aferente lunii iunie 2009 să se achite fără a include și sporul de

50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică. In plus, aceeași autoritate

publică a arătat că această modalitate de calcul a drepturilor salariale se va

păstra și pentru viitor, plata sporului anterior individualizat urmând să se

efectueze conform eșalonării prevăzute de O.U.G. nr. 71/2009 privind plata unor

sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi

salariale personalului din sectorul bugetar.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului

administrativ nr. 554/2004,

modificată, în

cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după

sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a

autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței

competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral

până la pronunțarea instanței de fond.

Din lecturarea textului legal anterior arătat rezultă

că o primă cerință pentru a interveni această măsură excepțională de

întrerupere a efectelor unui act administrativ este aceea de a fi în prezența

unui asemenea act.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din actul normativ

mai sus citat, prin noțiunea de act administrativ se înțelege actul unilateral

cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de

putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în

concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice.

Suspendarea executării actelor administrative este un

instrument procedural eficient pus la dispoziția autorității emitente sau a

instanței de judecată în vederea respectării principiului legalității: atâta

timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de

evaluare, din punct de vedere legal, a actului contestat, este echitabil ca

acesta din urmă să nu-și producă efectele asupra celor vizați.

După cum se cunoaște, actul administrativ se bucură

de prezumția de legalitate care, la rândul său, se bazează pe prezumția de

autenticitate (actul emană de la cine se afirmă că emană) și pe prezumția de

veridicitate (actul exprimă ceea ce în mod real a decis autoritatea emitentă).

De aici rezultă principiul executării din oficiu,

întrucât actul administrativ unilateral este el însuși titlu executoriu.

Cu alte cuvinte, a nu executa actele administrative,

care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce este

de neconceput într-o bună ordine juridică, într-un stat de drept și o

democrație constituțională.

Din acest motiv, suspendarea efectelor actelor

administrative reprezintă o situație de excepție, la care judecătorul de

contencios administrativ poate să recurgă atunci când sunt îndeplinite

condițiile impuse de Legea nr. 554/2004.

Așa cum am amintit mai sus, o condiție impusă de

legiuitor pentru a se dispune această măsură este aceea a existenței unui caz

bine justificat.

Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr.

554/2004, modificată, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de

starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă

în privința legalității actului administrativ.

Prin urmare, condiția existenței unui caz bine

justificat este îndeplinită în situația în care se regăsesc argumente juridice

aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în

litigiu.

Altfel spus, pentru a interveni suspendarea judiciară

a executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de

nelegalitate.

In acest context, trebuie subliniat faptul că, în

prezent, principiul legalității a devenit un principiu fundamental în toate

sistemele de drept, iar acesta constă în respectarea întocmai a legii.

În sistemul juridic românesc, acest principiu este

reglementat în art. 1 alin (5) și art. 16 alin. (2) din Constituție. Astfel,

primul text constituțional precizează faptul că, în România, respectarea

Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie. Pe de altă

parte, al doilea text cuprins în Legea fundamentală arată că nimeni nu este mai

presus de lege.

În cazul actelor administrative, legalitatea înseamnă

recunoașterea caracterului valabil al actelor și al efectelor lor până în

momentul anulării, în baza prezumției de legalitate. Chiar dacă beneficiază de

putere discreționară, autoritățile publice nu pot ignora legea, a cărei

organizare a executării și executare în concret trebuie să o realizeze.

Cu alte cuvinte, între actul administrativ și lege

există în mod necesar un raport de subordonare.

În cauza dedusă judecății, Înalta Curte constată că

suntem în prezența unui caz bine justificat în raport de următoarele argumente:

În primul rând, așa cum a reținut și prima instanță,

prin actul administrativ analizat, emis la data de 2 iulie 2009, recurentul a

intervenit în mod retroactiv în plata drepturilor bănești cuvenite intimaților

pe luna iunie 2009.

Prin această măsură, Înalta Curte poate aprecia că

există indicii în sensul că recurentul a încălcat principiul

neretroactivității, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituția României,

care prevede că legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau

contravenționale mai favorabile.

În acest sens, se cuvine a preciza faptul că securitatea

juridică impune neaplicarea regulilor de drept unor situații existente înainte

de momentul emiterii actului.

În jurisprudența dezvoltată de instanțele de

contencios administrativ, neretroactivitatea a fost recunoscută ca un principiu

general de drept, ceea ce i-a permis să se impună și actelor administrative.

Trebuie arătat faptul că interdicția retroactivității

actelor administrative nu este numai un principiu interpretativ, ci

condiționează însăși legalitatea acestor acte.

In cauza de față, Înalta Curte consideră că există un

argument juridic aparent valabil cu privire la nelegalitatea actului

administrativ aflat în litigiu, în sensul unei aplicări retroactive a

prevederilor art. 1 din O.U.G. nr. 71/2009, care este o normă cu putere de

lege.

În raport de dispozițiile normative referitoare la

stabilirea salariului reclamanților, plata salariilor nu poate fi diminuată de

nici o autoritate publică, în alte condiții decât cele prevăzute de

dispozițiile legale în vigoare.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr.

554/2004, modificată, prin noțiunea de pagubă iminentă se înțelege prejudiciul

material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a

funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

În concepția instanței de control judiciar, și

această condiție legală este îndeplinită în speță, fiind vorba de diminuarea

unor drepturi salariale; acest prejudiciu material este viitor și previzibil cu

evidență, în contextul derulării raporturilor de serviciu dintre magistrați și

stat.

Înalta Curte nu poate reține critica recurentului

privind lipsa de interes ori a lipsei de obiect întrucât reclamanții au făcut

dovada existenței unei vătămări, conform dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 554/2004,

astfel încât această vătămare, rezultată din încălcarea unui drept, justifică

pe deplin interesul reclamanților în promovarea unei acțiuni, rezultând

implicit și că cererea reclamanților de suspendare a actului atacat nu este

lipsită de obiect.

Pe cale de consecință, Înalta Curte, în temeiul art.

312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 și art. 28 din

Legea nr. 554/2004, modificată, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Ministerul Public, Parchetul

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, împotriva sentinței nr. 4394

din 9 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 decembrie

2010.