ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1936/2010

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 4087 din 24

noiembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de

reclamanții I.I., ș.a., în contradictoriu cu pârâtul procurorul

general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție. Pe cale de consecință, a dispus suspendarea, până

la pronunțarea instanței de fond, a Ordinului nr. 1472 din 2 iulie

2009 emis de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, prin care pârâtul a dispus, cu începere de

la data de 01 iunie 2009, suspendarea plății sporului de 50% pentru

risc și suprasolicitare neuropsihică, iar această modalitate de

calcul a drepturilor salariale urma să se păstreze și pentru

viitor.

Instanța de judecată a

respins excepția lipsei de interes a acțiunii, invocată de pârât,

reținând că Legea nr. 554/2004, prin art. 23, nu conferă

caracter general obligatoriu decât hotărârilor judecătorești

irevocabile prin care s-a anulat un act administrativ cu caracter normativ, nu

și celor de suspendare a executării unor astfel de acte, așa

încât hotărârile judecătorești de suspendare a executării

ordinului contestat în speță, pronunțate în alte cauze, nu pot

produce efecte față de părțile din prezenta cauză.

Cu privire la cererea de suspendare,

instanța de judecată a reținut, în esență, că

aceasta întrunește condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr.

554/2004.

Împotriva acestei sentințe,

considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs pârâtul,

arătând, în esență, că hotărârea atacată este

nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât

instanța de judecată a apreciat greșit că dispozițiile

art. 14 din Legea nr. 554/2004 referitoare la existența cazului justificat

și a pagubei iminente ar fi îndeplinite în cauză; recurentul a reiterat,

de asemenea, excepția lipsei de interes în promovarea acțiunii,

față de împrejurarea că efectele actului contestat au fost,

deja, suspendate, ca urmare a pronunțării unor hotărâri

judecătorești anterioare, rămase irevocabile.

Examinând sentința atacată, în

raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de

recurent, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză,

inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Curtea constată

că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.

Referitor la excepția lipsei de

interes a reclamanților în promovarea acțiunii, se va reține

că nu este întemeiată, interesul fiind justificat de suspendarea

efectelor actului contestat, împrejurarea că această măsură

ar fi fost, deja, dispusă prin alte hotărâri judecătorești neavând

relevanță, întrucât aceste hotărâri își limitează

efectele la părțile procesului în care au fost pronunțate.

Cu privire la cererea de suspendare,

se va reține, de asemenea, că soluția atacată este

temeinică și legală.

Astfel, așa cum s-a

arătat, obiectul acțiunii deduse judecății îl constituie

suspendarea executării Ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009 emis de

procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție, prin care s-a dispus, cu începere de la data de 01 iunie

2009, suspendarea plății sporului de 50% pentru risc și

suprasolicitare neuropsihică, iar această modalitate de calcul a

drepturilor salariale urma să se păstreze și pentru viitor. În

plus, se arată că această modalitate de calcul a drepturilor

salariale se va păstra și pentru viitor, plata sporului anterior

individualizat urmând să se efectueze conform eșalonării

prevăzute de O.U.G. nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în

titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului

din sectorul bugetar.

În ceea ce privește

această măsură legală, trebuie precizat faptul că

suspendarea executării actelor administrative este un instrument

procedural eficient pus la dispoziția autorității emitente sau a

instanței de judecată în vederea respectării principiului

legalității: atâta timp cât autoritatea publică sau

judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere

legal, a actului contestat, este echitabil ca acesta din urmă să

nu-și producă efectele asupra celor vizați.

Suspendarea actelor juridice este

măsura de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca și cum

actul dispare din circuitul juridic, deși, formal-juridic, el există.

Actul administrativ se bucură

de prezumția de legalitate care, la rândul său, se bazează pe

prezumția de autenticitate (actul emană de la cine se afirmă

că emană) și pe prezumția de veridicitate (actul exprimă

ceea ce în mod real a decis autoritatea emitentă); de aici, rezultă

principiul executării din oficiu, întrucât actul administrativ unilateral

este, el însuși, titlu executoriu.

Așadar, a nu executa actele

administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa

legea, ceea ce este de neconceput în cadrul ordinii juridice, într-un stat de

drept și o democrație constituțională.

Din acest motiv, suspendarea

efectelor actelor administrative reprezintă, într-adevăr, o

situație de excepție, la care judecătorul de contencios

administrativ poate să recurgă atunci când sunt îndeplinite

condițiile impuse de Legea nr. 554/2004.

Dispozițiile legale care

reglementează măsura suspendării executării actelor

administrative sunt cele ale art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului

administrativ nr. 554/2004, modificată, potrivit cărora, în cazuri

bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după

sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a

emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana

vătămată poate să ceară instanței competente

să dispună suspendarea executării actului administrativ

unilateral până la pronunțarea instanței de fond.

Rezultă din textul legal

susmenționat că, pentru a interveni această măsură

excepțională de întrerupere a efectelor unui act administrativ, este

necesar să se constate, în primul rând, existența unui caz bine

justificat.

Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din

Legea nr. 554/2004, modificată, cazurile bine justificate presupun

împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de

natură să creeze o îndoială serioasă în privința

legalității actului administrativ.

Prin urmare, condiția

existenței unui caz bine justificat este îndeplinită în situația

în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la

nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.

Altfel spus, pentru a interveni

suspendarea judiciară a executării unui act administrativ, trebuie

să existe un indiciu temeinic de nelegalitate.

În acest context, este de subliniat

faptul că, în prezent, principiul legalității a devenit un

principiu fundamental în toate sistemele de drept, iar acesta constă în

respectarea întocmai a legii de către destinatarii ei:

cetățeanul și statul.

În sistemul juridic românesc, acest

principiu este reglementat de art. 1 alin. (5) și art. 16 alin. (2) din

Constituție. Astfel, primul text constituțional precizează

faptul că, în România, respectarea Constituției, a supremației

sale și a legilor este obligatorie. Pe de altă parte, al doilea text

cuprins în Legea fundamentală arată că nimeni nu este mai presus

de lege.

În cazul actelor administrative,

legalitatea înseamnă recunoașterea caracterului valabil al actelor

și al efectelor lor până în momentul anulării, în baza

prezumției de legalitate. Chiar dacă beneficiază de putere discreționară,

autoritățile publice nu pot ignora legea, a cărei organizare a

executării și executare în concret au obligația să o

realizeze; așadar, între actul administrativ și lege există în

mod necesar un raport de subordonare.

În speța de față,

Înalta Curte constată că există un caz bine justificat în raport

de următoarele argumente:

În primul rând, prin actul

administrativ analizat, emis la data de 2 iulie 2009, s-a intervenit în mod

retroactiv în plata drepturilor bănești cuvenite intimaților pe

luna iunie 2009.

Prin această măsură,

Înalta Curte poate aprecia că există indicii în sensul că a fot

încălcat principiul neretroactivității, consacrat de art. 15

alin. (2) din Constituția României, care prevede că legea dispune

numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale

mai favorabile.

În acest sens, se impune a preciza

că securitatea juridică impune neaplicarea regulilor de drept unor

situații existente înainte de momentul emiterii actului.

În jurisprudența

instanțelor de contencios administrativ, neretroactivitatea a fost

recunoscută ca un principiu general de drept, ceea ce i-a permis să

se impună și actelor administrative.

Trebuie precizat, de asemenea,

că interdicția retroactivității actelor administrative nu

este numai un principiu interpretativ, ci condiționează

însăși legalitatea acestor acte.

În cauza de față, Înalta

Curte consideră că există un argument juridic aparent valabil cu

privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu, în sensul unei

aplicări retroactive a prevederilor art. 1 din O.U.G. nr. 71/2009, care

este o normă cu putere de lege.

De asemenea, un alt aspect care

vădește aparența de nelegalitate a actului contestat îl

constituie încălcarea dispozițiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004,

potrivit cărora drepturile salariale ale judecătorilor și

procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile

prevăzute de acest act normativ, iar salarizarea judecătorilor

și procurorilor se stabilește prin lege specială.

În raport cu aceste prevederi

legale, plata salariilor nu poate fi, deci, diminuată de nici o autoritate

publică, în alte condiții decât cele prevăzute de

dispozițiile legale în vigoare.

În ceea ce privește

noțiunea de pagubă iminentă, art. 2 alin. (1) lit. ș) din

Legea nr. 554/2004, modificată, o definește ca fiind prejudiciul

material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea

previzibilă gravă a funcționării unei autorități

publice sau a unui serviciu public.

Această condiție

legală este, de asemenea, îndeplinită în speță, fiind vorba

de diminuarea unor drepturi salariale; acest prejudiciu material este viitor

și previzibil cu evidență, în contextul derulării

raporturilor de serviciu dintre magistrați și stat.

Față de cele arătate,

apreciind că în mod corect instanța de fond a reținut că,

în cauză, sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru

suspendarea actelor administrative, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1)

teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 și art. 28 din Legea nr. 554/2004,

modificată, va respinge recursul declarat, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție împotriva sentinței nr. 4087 din 24 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 16 aprilie 2010.