ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4799/2010

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința nr. 3855 din 11 noiembrie 2009, Curtea

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis

cererea formulată de reclamanții V.R., P.E., ș.a., în contradictoriu cu pârâtul

procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție. Pe cale de consecință, a dispus suspendarea executării Ordinului nr. 1472

din 2 iulie 2009 emis de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, prin care pârâtul a dispus, cu începere de la

data de 01 iunie 2009, suspendarea plății sporului de 50% pentru risc și

suprasolicitare neuropsihică, iar această modalitate de calcul a drepturilor

salariale urma să se păstreze și pentru viitor.

Instanța de judecată a respins excepția lipsei de

interes a acțiunii, invocată de pârât, reținând că, potrivit Legii nr. 554/2004,

era necesară publicarea hotărârii judecătorești în Monitorul Oficial pentru

opozabilitatea acesteia tuturor destinatarilor actului suspendat, terți față de

procesul soluționat.

Cu privire la cererea de suspendare, instanța de

judecată a reținut, în esență, că aceasta întrunește condițiile prevăzute de

art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică

și nelegală, a declarat recurs pârâtul, arătând, în esență, că hotărârea

atacată este nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât

instanța de judecată a apreciat greșit că dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004

referitoare la existența cazului justificat și a pagubei iminente ar fi

îndeplinite în cauză; recurentul a reiterat excepția lipsei de interes în

promovarea acțiunii, față de împrejurarea că efectele actului contestat au

fost, deja, suspendate, ca urmare a pronunțării unor hotărâri judecătorești anterioare,

rămase irevocabile, și a invocat excepția lipsei de obiect, în raport cu

dispozițiile Legii nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului

plătit din fonduri publice, care îi privește și pe magistrați, în vigoare din

12 noiembrie 2009.

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și

lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurent, precum și cu

dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304

1

C.

proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în

continuare.

Referitor la excepția lipsei de interes a

reclamanților în promovarea acțiunii, se va reține că nu este întemeiată,

interesul fiind justificat de suspendarea efectelor actului contestat,

împrejurarea că această măsură ar fi fost, deja, dispusă prin alte hotărâri

judecătorești neavând relevanță, întrucât aceste hotărâri își limitează

efectele la părțile procesului în care au fost pronunțate.

Nu este întemeiată nici susținerea potrivit căreia,

urmare intrării în vigoare, la data de 12 noiembrie 2009, a Legii nr. 330/2009

privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, care îi

privește și pe magistrați, cererea de suspendarea formulată în cauză ar fi

devenit lipsită de interes.

Aceasta, întrucât, analizarea de către instanța de

judecată a cererii de suspendare a executării unui act administrativ trebuie

făcută în raport cu legislația în vigoare la data emiterii respectivului act;

or, la data emiterii actului administrativ contestat și chiar a judecării

cererii de suspendare a executării acestuia, actul normativ invocat de recurent

nu era în vigoare.

Cu privire la cererea de suspendare, se va reține, de

asemenea, că soluția atacată este temeinică și legală.

Astfel, așa cum s-a arătat, obiectul acțiunii deduse

judecății îl constituie suspendarea executării Ordinului nr. 1472 din 2 iulie

2009 emis de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, prin care s-a dispus, cu începere de la data de 01 iunie 2009,

suspendarea plății sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică,

iar această modalitate de calcul a drepturilor salariale urma să se păstreze și

pentru viitor. In plus, se arată că această modalitate de calcul a drepturilor

salariale se va păstra și pentru viitor, plata sporului anterior individualizat

urmând să se efectueze conform eșalonării prevăzute de O.U.G. nr. 71/2009

privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect

acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar.

In ceea ce privește această măsură legală, trebuie

precizat faptul că suspendarea executării actelor administrative este un

instrument procedural eficient pus la dispoziția autorității emitente sau a

instanței de judecată în vederea respectării principiului legalității: atâta

timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de

evaluare, din punct de vedere legal, a actului contestat, este echitabil ca

acesta din urmă să nu-și producă efectele asupra celor vizați.

Suspendarea actelor juridice este măsura de

întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca și cum actul dispare din

circuitul juridic, deși, formal-juridic, el există.

Actul administrativ se bucură de prezumția de

legalitate care, la rândul său, se bazează pe prezumția de autenticitate (actul

emană de la cine se afirmă că emană) și pe prezumția de veridicitate (actul

exprimă ceea ce în mod real a decis autoritatea emitentă); de aici, rezultă

principiul executării din oficiu, întrucât actul administrativ unilateral este,

el însuși, titlu executoriu.

Așadar, a nu executa actele administrative, care sunt

emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce este de

neconceput în cadrul ordinii juridice, într-un stat de drept și o democrație

constituțională.

Din acest motiv, suspendarea efectelor actelor

administrative reprezintă, într-adevăr, o situație de excepție, la care

judecătorul de contencios administrativ poate să recurgă atunci când sunt

îndeplinite condițiile impuse de Legea nr. 554/2004.

Dispozițiile legale care reglementează măsura

suspendării executării actelor administrative sunt cele ale art. 14 alin. (1)

din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, potrivit

cărora, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente,

după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul

sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară

instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ

unilateral până la pronunțarea instanței de fond.

Rezultă din textul legal susmenționat că, pentru a

interveni această măsură excepțională de întrerupere a efectelor unui act

administrativ, este necesar să se constate, în primul rând, existența unui caz

bine justificat.

Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004,

modificată, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de

fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința

legalității actului administrativ.

Prin urmare, condiția existenței unui caz bine

justificat este îndeplinită în situația în care se regăsesc argumente juridice

aparent valabile cu privire la nelegalitatea acrului administrativ aflat în

litigiu.

Altfel spus, pentru a interveni suspendarea judiciară

a executării unui act administrativ, trebuie să existe un indiciu temeinic de

nelegalitate.

În acest context, este de subliniat faptul că, în

prezent, principiul legalității a devenit un principiu fundamental în toate

sistemele de drept, iar acesta constă în respectarea întocmai a legii de către

destinatarii ei: cetățeanul și statul.

In sistemul juridic românesc, acest principiu este

reglementat de art. 1 alin. (5) și art. 16 alin. (2) din Constituție. Astfel,

primul text constituțional precizează faptul că, în România, respectarea

Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie. Pe de altă

parte, al doilea text cuprins în Legea fundamentală arată că nimeni nu este mai

presus de lege.

In cazul actelor administrative, legalitatea înseamnă

recunoașterea caracterului valabil al actelor și al efectelor lor până în

momentul anulării, în baza prezumției de legalitate. Chiar dacă beneficiază de

putere discreționară, autoritățile publice nu pot ignora legea, a cărei

organizare a executării și executare în concret au obligația să o realizeze;

așadar, între actul administrativ și lege există în mod necesar un raport de

subordonare.

In speța de față, Înalta Curte constată că există un

caz bine justificat în raport de următoarele argumente:

În primul rând, prin actul administrativ analizat,

emis la data de 2 iulie 2009, s-a intervenit în mod retroactiv în plata

drepturilor bănești cuvenite intimaților pe luna iunie 2009.

Prin această măsură, Înalta Curte poate aprecia că

există indicii în sensul că a fot încălcat principiul neretroactivității,

consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituția României, care prevede că legea

dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai

favorabile.

În acest sens, se impune a preciza că securitatea

juridică impune neaplicarea regulilor de drept unor situații existente înainte

de momentul emiterii actului.

În jurisprudența instanțelor de contencios

administrativ, neretroactivitatea a fost recunoscută ca un principiu general de

drept, ceea ce i-a permis să se impună și actelor administrative.

Trebuie precizat, de asemenea, că interdicția

retroactivității actelor administrative nu este numai un principiu

interpretativ, ci condiționează însăși legalitatea acestor acte.

In cauza de față, Înalta Curte consideră că există un

argument juridic aparent valabil cu privire la nelegalitatea actului

administrativ aflat în litigiu, în sensul unei aplicări retroactive a

prevederilor art. 1 din O.U.G. nr. 71/2009, care este o normă cu putere de

lege.

De asemenea, un alt aspect care vădește aparența de

nelegalitate a actului contestat îl constituie încălcarea dispozițiilor art. 74

alin. (2) din Legea nr. 303/2004, potrivit cărora drepturile salariale ale

judecătorilor și procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în

cazurile prevăzute de acest act normativ, iar salarizarea judecătorilor și

procurorilor se stabilește prin lege specială.

În raport cu aceste prevederi legale, plata

salariilor nu poate fi, deci, diminuată de nici o autoritate publică, în alte

condiții decât cele prevăzute de dispozițiile legale în vigoare.

În ceea ce privește noțiunea de pagubă iminentă, art.

2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, modificată, o definește ca fiind

prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea

previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu

public.

Această condiție legală este, de asemenea,

îndeplinită în speță, fiind vorba de diminuarea unor drepturi salariale; acest

prejudiciu material este viitor și previzibil cu evidență, în contextul

derulării raporturilor de serviciu dintre magistrați și stat.

Față de cele arătate, apreciind că în mod corect

instanța de fond a reținut că, în cauză, sunt întrunite condițiile prevăzute de

lege pentru suspendarea actelor administrative, Înalta Curte, în temeiul art. 312

alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 și art. 28 din Legea

nr. 554/2004, modificată, va respinge recursul declarat, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva

sentinței nr. 3855 din 11 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 noiembrie

2010.