ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3126/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 104 din 8 ianuarie 2010, a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei de interes, iar pe fiind a admis cererea formulată de reclamantele S.C. și P.F., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public – P.G.

al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, având ca obiect suspendarea executării actului administrativ emis de pârât cu nr. 1472 din 2 iulie 2009. În acest sens instanța a reținut că, potrivit probelor administrate în cauză, în baza Ordinului nr. 526/2009 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție procurorii de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și parchetele din subordine beneficiază, începând cu 1 martie 2009, de un spor de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50 %, calculat la indemnizația brută lunară, act administrativ a cărei aplicare a fost suspendată, prin Ordinul nr. 1472/2009, începând cu data de 1 iunie 2009. Reținând aplicarea, în speță, a dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, instanța de fond a constatat că reclamanții au formulat, la data de 7 iulie 2009, plângere prealabilă în baza art. 7 din Legea contenciosului administrativ, precum și faptul că, în cauză, sunt îndeplinite condițiile cerute de lege pentru suspendarea executării actului administrativ contestat.

Astfel, s-a apreciat că există o îndoială serioasă în privința legalității Ordinului nr. 1472/2009, emis de pârât deoarece actul administrativ contravine prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituția României, privind neretroactivitatea legii în sensul că, deși emis la data de 2 iulie 2009, dispune suspendarea aplicării Ordinului nr. 526/2009 cu o dată anterioară, respectiv 1 iunie 2009, pe de o parte, iar pe de altă parte sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50 %, calculat la indemnizația de încadrare brută lunară se efectua ca urmare a Ordinului nr. 526/2009 al P.G. al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și nu în baza unui titlu executor, astfel încât această plată nu intră sub incidența O.U.G.

nr. 71/2009, cum greșit s-a reținut, ca fundament legal în conținutul ordinului a cărui suspendare se solicită. În ceea ce privește existența unei pagube iminente s-a apreciat că aceasta constă în scăderea considerabilă a veniturilor salariale în contextul în care sporul a fost recunoscut prin hotărârea Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite nr. 21/1998, potrivit căreia au dreptul la acest spor și după intrarea în vigoare a O.G. nr. 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001, inclusiv pentru viitor. Pentru aceste motive s-a reținut îndeplinirea în cauză a cerințelor art. 14 din Legea nr. 554/2004, astfel cum sunt definite de art. 2 lit. t) și ș) din același act normativ. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Recurentul a reiterat excepția lipsei de interes în promovarea acțiunii cu motivarea că actul atacat este un act administrativ unilateral, cu caracter normativ și nu individual, astfel încât suspendarea acestuia, odată pronunțată, lipsește actul de efecte juridice în totalitatea sa. A mai susținut recurentul că, în speță, nu se poate vorbi de existența unei îndoieli serioase în privința legalității actului administrativ atacat atâta vreme cât prin emiterea lui se suspendă plata sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică din motive strict financiare, respectiv urmare directă a adresei nr. 293.378 din 18 iunie 2009 a Ministerului Finanțelor Publice prin care s-a comunicat suspendarea plății la data intrării în vigoare a O.U.G nr. 71/2009.

Cu privire la îndeplinirea celei de a doua condiții prevăzută de art. 14 din Legea nr. 554/2004 s-a susținut că instanțele de contencios administrativ s-au pronunțat în mod constant în sensul că încasarea unor sume de bani mai mici, indiferent cu ce titlu, nu prezintă o pagubă iminentă și nu poate justifica suspendarea aplicării unui act administrativ. Recursul este nefondat și urmează a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Privitor la excepția lipsei de interes în promovarea acțiunii, Curtea constată că această excepție este neîntemeiată, atâta vreme cât nu s-a făcut dovada suspendării anterioare a efectelor actului contestat prin hotărâri opozabile reclamanților și în condițiile în care, conform art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, orice persoană vătămată prin acte administrative beneficiază de acest drept, cu condiția de a face dovada îndeplinirii condițiilor, cumulativ, impuse de lege.

Pe fond, se constată că, așa cum corect a reținut prima instanță, intimatele reclamante au făcut dovada îndeplinirii în speță a condițiilor impuse de art. 14 din legea contenciosului administrativ. Astfel, în speță, Înalta Curte constată că suntem în prezența unui caz bine justificat în raport de următoarele argumente: În primul rând, așa cum a reținut și prima instanță, prin actele administrative analizate, emise la data de 2 iulie 2009, recurenții au intervenit în mod retroactiv în plata drepturilor bănești cuvenite intimaților pe luna iunie 2009. Prin această măsură, Înalta Curte poate aprecia că există indicii în sensul că recurenții au încălcat principiul neretroactivității, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituția României, care prevede că legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile.

În acest sens, se impune a preciza că securitatea juridică impune neaplicarea regulilor de drept unor situații existente înainte de momentul emiterii actului. În jurisprudența instanțelor de contencios administrativ, neretroactivitatea a fost recunoscută ca un principiu general de drept, ceea ce i-a permis să se impună și actelor administrative. Trebuie precizat, de asemenea, că interdicția retroactivității actelor administrative nu este numai un principiu interpretativ, ci condiționează însăși legalitatea acestor acte. În cauza de față, Înalta Curte consideră că există un argument juridic aparent valabil cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu, în sensul unei aplicări retroactive a prevederilor art. 1 din O.U.G.

nr. 71/2009, care este o normă cu putere de lege. De asemenea, un alt aspect care vădește aparența de nelegalitate a actelor contestate îl constituie încălcarea dispozițiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, potrivit cărora drepturilor salariale ale judecătorilor și procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de acest act normativ, iar salarizarea judecătorilor și procurorilor se stabilește prin lege specială. În raport cu aceste prevederi legale, plata salariilor nu poate fi, deci, diminuată de nici o autoritate publică, în alte condiții decât cele prevăzute de dispozițiile legale în vigoare. În ceea ce privește noțiunea de pagubă iminentă, art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, modificată, o definește ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Această condiție legală este, de asemenea, îndeplinită în speță, fiind vorba de diminuarea unor drepturi salariale; acest prejudiciu material este viitor și previzibil cu evidență, în contextul derulării raporturilor de serviciu dintre magistrați și stat. Față de cele arătate, apreciind că în mod corect instanța de fond a reținut că, în cauză, sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru suspendarea actelor administrative, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 și 28 din Legea nr. 554/2004, modificată, va respinge recursul declarat de pârât, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 104 din 8 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 iunie 2010.