ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2622/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Curtea de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 4308 din 4

decembrie 2009, a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei de interes și, pe

fond, a admis acțiunea formulată de reclamanții P.C., C.I.M., B.M.S., C.D., D.R.C.,

P.C.A., I.G., D.M.D., S.M., P.R.A.C., M.D.S., B.A.M., P.A.M., C.L., D.C.C., C.A.,

R.R.C., G.D.I., C.I.D., J.C., N.C., S.F.M., T.L., A.M.D. și C.C., în

contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție având ca obiect suspendarea executării Ordinului nr.

1472/2009 emis de pârât.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

reținut că, în speță, există o îndoială serioasă în privința legalității

Ordinului nr. 1472/2009 deoarece actul administrativ contravine, în primul

rând, prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituția României, întrucât prin

acesta se încalcă în mod evident principiul retroactivității legii în sensul

că, deși emis la data de 2 iulie 2009, a dispus suspendarea aplicării Ordinului

nr. 526/2009 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție cu o dată anterioară, respectiv 1 iunie 2009.

S-a reținut, de asemenea, că

suspendarea plății sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de 50 %

nu face obiectul O.U.G. nr. 71/2009, astfel cum s-a susținut în motivarea

ordinului emis de pârât întrucât actul normativ se referă la sumele devenite

executorii, până la data de 31 decembrie 2009, iar plata sporului mai sus

menționat, calculat la indemnizația brută lunară se efectua ca urmare a

Ordinului nr. 526/2009 și nu în baza ordonanței de urgență.

Cu privire la existența pagubei

iminente instanța a constatat că aceasta constă în scăderea considerabilă a

veniturilor salariale în contextul în care sporul de 50 % a fost recunoscut

prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, iar Înalta Curte de

Casație și Justiție prin Decizia nr. 21/1998 pronunțată în recurs în interesul

legii, a constatat că magistrații au dreptul la acest spor și după intrarea în

vigoare a O.G. nr. 83/2000, inclusiv pentru viitor.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs pârâtul susținând, în esență, că în speță nu sunt îndeplinite

cumulativ condițiile impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004: existența

cazului bine justificat și iminența producerii unei pagube, astfel cum sunt ele

definite de dispozițiile art. 2 lit. t) și ș) din Legea contenciosului

administrativ.

Analizând recursul declarat în cauză

prin prisma motivelor invocate și în conformitate cu dispozițiile legale

incidente, Înalta Curte constată că soluția atacată este legală și temeinică,

pentru următoarele considerente.

Potrivit art.

14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată,

în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după

sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a

autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței

competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral

până la pronunțarea instanței de fond.

De asemenea,

potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din actul normativ susmenționat, prin

noțiunea de act administrativ se înțelege actul unilateral cu caracter

individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere

publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a

legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice.

În raport cu

dispozițiile legale susmenționate, în speța de față nu poate fi primită critica

recurentului, în sensul negării naturii juridice de act administrativ a adresei

contestate.

În mod

evident, adresa în discuție adoptă o măsură prin care se modifică un element

esențial al raporturilor de serviciu existente între judecători și stat: mai

precis, este vorba de modificarea cuantumului salariului cuvenit pentru

activitatea prestată în luna iunie 2009.

Mai mult,

măsura contestată în cauza de față a fost luată în regim de putere publică, în

vederea organizării executării unei norme cu putere de lege, respectiv a O.U.G.

nr. 71/2009.

Așadar, nu

se poate afirma că suntem în prezența unei simple operațiuni administrative de

comunicare către ordonatorii secundari și terțiari de credite, după cum susține

în mod eronat recurentul.

În ceea ce

privește aplicabilitatea Deciziei nr. 838 din 27 mai 2009 a Curții Constituționale, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art.

147 alin. (4) din Constituția României, deciziile Curții Constituționale se

publică în M. Of. al României, de la data publicării fiind general obligatorii

și având putere numai pentru viitor.

Rezultă,

așadar, că deciziile Curții Constituționale nu produc efecte asupra hotărârilor

judecătorești irevocabile și nici asupra deciziilor în interesul legii

pronunțate în precedent de înalta Curte.

De

asemenea, conform art. 126 din Legea fundamentală, justiția se înfăptuiește în

România, prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe

judecătorești stabilite prin lege.

Nicio dispoziție constituțională sau

legală nu reglementează efectele retroactive ale unei decizii a Curții

Constituționale, în sensul negării puterii lucrului judecat a hotărârilor

irevocabile pronunțate de instanțele din sistemul judiciar.

În ce

privește excepția lipsei de interes a acțiunii, se va reține că aceasta nu este

întemeiată, întrucât pronunțarea unor hotărâri judecătorești de suspendare a

executării aceluiași act administrativ nu poate profita autorilor cererii

formulate în prezenta cauză, cunoscut fiind că efectele procesului sunt

limitate la părțile acestuia.

Cu privire

la cererea de suspendare, se va reține, de asemenea, că soluția atacată este

temeinică și legală.

Dispozițiile

legale care reglementează măsura suspendării executării actelor administrative

sunt cele ale art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004,

modificată, potrivit cărora, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea

unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității

publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana

vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării

actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond.

Rezultă

din textul legal susmenționat ca, pentru a interveni această măsură

excepțională de întrerupere a efectelor unui act administrativ, este necesar să

se constate, în primul rând, existența unui caz bine justificat.

Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din

Legea nr. 554/2004, modificată, cazurile bine justificate presupun împrejurări

legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială

serioasă în privința legalității actului administrativ.

În

speța de față, Înalta Curte constată că suntem în prezența unui caz bine

justificat în raport de următoarele argumente:

În primul

rând, așa cum a reținut și prima instanță, prin actul administrativ analizat,

emis la data de 3 iulie 2009, recurentul a intervenit în mod retroactiv în

plata drepturilor bănești cuvenite intimaților pe luna iunie 2009.

Prin

această măsură, Înalta Curte poate aprecia că există indicii în sensul că

recurentul a încălcat principiul neretroactivității, consacrat de art. 15 alin.

(2) din Constituția României, care prevede că legea dispune numai pentru

viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile.

În acest

sens, se impune a preciza că securitatea juridică impune neaplicarea regulilor

de drept unor situații existente înainte de momentul emiterii actului.

De asemenea,

un alt aspect care vădește aparența de nelegalitate a actului contestat îl

constituie încălcarea dispozițiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004,

potrivit cărora drepturile salariale ale judecătorilor și procurorilor nu pot

fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de acest act normativ,

iar salarizarea judecătorilor și procurorilor se stabilește prin lege specială.

În

raport cu aceste prevederi legale, plata salariilor nu poate fi, deci,

diminuată de nici o autoritate publică, în alte condiții decât cele prevăzute

de dispozițiile legale în vigoare.

În ceea ce

privește noțiunea de pagubă iminentă, art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004,

modificată, o definește ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil sau,

după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice

sau a unui serviciu public.

Această

condiție legală este, de asemenea, îndeplinită în speță, fiind vorba de

diminuarea unor drepturi salariale; acest prejudiciu material este viitor și

previzibil cu evidență, în contextul derulării raporturilor de serviciu dintre

magistrați și stat.

Față

de cele arătate, apreciind că în mod corect instanța de fond a reținut că, în

cauză, sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru suspendarea actelor

administrative, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge

recursul declarat de pârât, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

împotriva sentinței civile nr. 4308 din 4 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 19 mai 2010.