ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2622/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 4308 din 4 decembrie 2009, a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei de interes și, pe fond, a admis acțiunea formulată de reclamanții P.C., C.I.M., B.M.S., C.D., D.R.C., P.C.A., I.G., D.M.D., S.M., P.R.A.C., M.D.S., B.A.M., P.A.M., C.L., D.C.C., C.A., R.R.C., G.D.I., C.I.D., J.C., N.C., S.F.M., T.L., A.M.D. și C.C., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție având ca obiect suspendarea executării Ordinului nr. 1472/2009 emis de pârât.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că, în speță, există o îndoială serioasă în privința legalității Ordinului nr. 1472/2009 deoarece actul administrativ contravine, în primul rând, prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituția României, întrucât prin acesta se încalcă în mod evident principiul retroactivității legii în sensul că, deși emis la data de 2 iulie 2009, a dispus suspendarea aplicării Ordinului nr. 526/2009 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu o dată anterioară, respectiv 1 iunie 2009. S-a reținut, de asemenea, că suspendarea plății sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de 50 % nu face obiectul O.U.G.

nr. 71/2009, astfel cum s-a susținut în motivarea ordinului emis de pârât întrucât actul normativ se referă la sumele devenite executorii, până la data de 31 decembrie 2009, iar plata sporului mai sus menționat, calculat la indemnizația brută lunară se efectua ca urmare a Ordinului nr. 526/2009 și nu în baza ordonanței de urgență. Cu privire la existența pagubei iminente instanța a constatat că aceasta constă în scăderea considerabilă a veniturilor salariale în contextul în care sporul de 50 % a fost recunoscut prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, iar Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 21/1998 pronunțată în recurs în interesul legii, a constatat că magistrații au dreptul la acest spor și după intrarea în vigoare a O.G.

nr. 83/2000, inclusiv pentru viitor. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul susținând, în esență, că în speță nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004: existența cazului bine justificat și iminența producerii unei pagube, astfel cum sunt ele definite de dispozițiile art. 2 lit. t) și ș) din Legea contenciosului administrativ. Analizând recursul declarat în cauză prin prisma motivelor invocate și în conformitate cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că soluția atacată este legală și temeinică, pentru următoarele considerente.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond. De asemenea, potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din actul normativ susmenționat, prin noțiunea de act administrativ se înțelege actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice.

În raport cu dispozițiile legale susmenționate, în speța de față nu poate fi primită critica recurentului, în sensul negării naturii juridice de act administrativ a adresei contestate. În mod evident, adresa în discuție adoptă o măsură prin care se modifică un element esențial al raporturilor de serviciu existente între judecători și stat: mai precis, este vorba de modificarea cuantumului salariului cuvenit pentru activitatea prestată în luna iunie 2009. Mai mult, măsura contestată în cauza de față a fost luată în regim de putere publică, în vederea organizării executării unei norme cu putere de lege, respectiv a O.U.G. nr. 71/2009. Așadar, nu se poate afirma că suntem în prezența unei simple operațiuni administrative de comunicare către ordonatorii secundari și terțiari de credite, după cum susține în mod eronat recurentul.

În ceea ce privește aplicabilitatea Deciziei nr. 838 din 27 mai 2009 a Curții Constituționale, Înalta Curte reține următoarele: Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituția României, deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României, de la data publicării fiind general obligatorii și având putere numai pentru viitor. Rezultă, așadar, că deciziile Curții Constituționale nu produc efecte asupra hotărârilor judecătorești irevocabile și nici asupra deciziilor în interesul legii pronunțate în precedent de înalta Curte. De asemenea, conform art. 126 din Legea fundamentală, justiția se înfăptuiește în România, prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite prin lege.

Nicio dispoziție constituțională sau legală nu reglementează efectele retroactive ale unei decizii a Curții Constituționale, în sensul negării puterii lucrului judecat a hotărârilor irevocabile pronunțate de instanțele din sistemul judiciar. În ce privește excepția lipsei de interes a acțiunii, se va reține că aceasta nu este întemeiată, întrucât pronunțarea unor hotărâri judecătorești de suspendare a executării aceluiași act administrativ nu poate profita autorilor cererii formulate în prezenta cauză, cunoscut fiind că efectele procesului sunt limitate la părțile acestuia. Cu privire la cererea de suspendare, se va reține, de asemenea, că soluția atacată este temeinică și legală.

Dispozițiile legale care reglementează măsura suspendării executării actelor administrative sunt cele ale art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, potrivit cărora, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond. Rezultă din textul legal susmenționat ca, pentru a interveni această măsură excepțională de întrerupere a efectelor unui act administrativ, este necesar să se constate, în primul rând, existența unui caz bine justificat.

Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ. În speța de față, Înalta Curte constată că suntem în prezența unui caz bine justificat în raport de următoarele argumente: În primul rând, așa cum a reținut și prima instanță, prin actul administrativ analizat, emis la data de 3 iulie 2009, recurentul a intervenit în mod retroactiv în plata drepturilor bănești cuvenite intimaților pe luna iunie 2009. Prin această măsură, Înalta Curte poate aprecia că există indicii în sensul că recurentul a încălcat principiul neretroactivității, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituția României, care prevede că legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile.

În acest sens, se impune a preciza că securitatea juridică impune neaplicarea regulilor de drept unor situații existente înainte de momentul emiterii actului. De asemenea, un alt aspect care vădește aparența de nelegalitate a actului contestat îl constituie încălcarea dispozițiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, potrivit cărora drepturile salariale ale judecătorilor și procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de acest act normativ, iar salarizarea judecătorilor și procurorilor se stabilește prin lege specială. În raport cu aceste prevederi legale, plata salariilor nu poate fi, deci, diminuată de nici o autoritate publică, în alte condiții decât cele prevăzute de dispozițiile legale în vigoare.

În ceea ce privește noțiunea de pagubă iminentă, art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, modificată, o definește ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public. Această condiție legală este, de asemenea, îndeplinită în speță, fiind vorba de diminuarea unor drepturi salariale; acest prejudiciu material este viitor și previzibil cu evidență, în contextul derulării raporturilor de serviciu dintre magistrați și stat. Față de cele arătate, apreciind că în mod corect instanța de fond a reținut că, în cauză, sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru suspendarea actelor administrative, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc.

civ., va respinge recursul declarat de pârât, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 4308 din 4 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 mai 2010.