ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3761/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Curtea de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1140 din 5

martie 2010, a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei de interes și pe fond

a admis acțiunea formulată de reclamanții B.T.O., C.L., K.A., C.E., B.A., C.C.,

C.I. și C.F.A., în contradictoriu cu pârâtul M.P. – Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție, dispunând suspendarea executării Ordinului

nr. 1472/2009.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

reținut că, în baza Ordinului nr. 526/2009 al Procurorului General al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu data de 1

martie 2009, procurorii magistrați de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și parchetele din subordinea acestuia beneficiază de sportul

de risc și suprasolicitare neuropsihică la 50 % calculat la indemnizația de

încadrare brută lunară prevăzută de lege, iar prin Ordinul nr. 1472/2009 emis

de aceeași autoritate, a fost dispusă suspendarea Ordinului nr. 526/2009,

începând cu data de 1 iunie 2009; s-a reținut de asemenea că la data de 13

iulie 2009, reclamanții au formulat, în baza art. 7 din Legea nr. 554/2004

plângere prealabilă împotriva Ordinului nr. 1472/2009, considerându-se vătămați

în drepturile lor.

Pe fondul pricinii s-a reținut că,

în speță, sunt îndeplinite cumulativ condițiile cerute de art. 14 din Legea nr.

554/2004, respectiv cazul bine justificat și existența pagubei iminente, astfel

cum sunt definite prin dispozițiile art. 2 lit. t) și ș) din Legea

contenciosului administrativ.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs pârâtul.

Recurentul a reiterat excepția

lipsei de interes în promovarea acțiunii cu motivarea că actul atacat este un

act administrativ unilateral, cu caracter normativ și nu individual, astfel

încât suspendarea acestuia, odată pronunțată, lipsește actul atacat de efecte

juridice în totalitatea sa și a invocat excepția lipsei de obiect a acțiunii,

apreciind că, cel puțin sub aspectul producerii de efecte pentru viitor,

suspendarea actului dedus judecății este lipsită de obiect dată fiind apariția

Legii nr. 330/2009, emiterea Ordinului nr. 2777/2009, dat în aplicarea legii,

ducând la abrogarea ordinelor anterioare.

Pe fond s-a susținut că nu se poate

aprecia existența unei îndoieli serioase în privința legalității actului

administrativ atacat, atâta vreme cât, prin emiterea acestuia se suspendă plata

sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică din motive strict financiare,

respectiv lipsa fondurilor alocate de M.F.P., plata urmând a fi făcută în

condițiile și în temeiul O.U.G. nr. 71/2009, astfel încât nu se poate vorbi de

o diminuare a drepturilor salariale ci numai de o amânare a plăților și, prin

urmare nu este îndeplinită nici condiția existenței unei pagube iminente.

Recursul este nefondat și urmează a

fi respins, pentru următoarele considerente:

Privitor la excepția lipsei de

interes în promovarea acțiunii, Curtea constată că este neîntemeiată, așa cum

corect a reținut instanța de fond, atâta vreme cât nu s-a făcut dovada suspendării

anterioare a efectelor actului contestat prin hotărâri opozabile reclamanților

și în condițiile în care, conform art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

orice persoană vătămată prin acte administrative beneficiază de acest drept, cu

condiția de a face dovada îndeplinirii condițiilor, cumulativ impuse de lege.

Nu este întemeiată nici susținerea

potrivit căreia, urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009 privind

salarizarea unitară, cererea de suspendare formulată în cauză a rămas fără

obiect întrucât analizarea de către instanță a cererii cu care este investită

trebuie făcută în raport de legislația în vigoare la data emiterii

respectivului act.

Pe fond, se constată că, așa cum

corect a reținut prima instanță, intimații reclamanți au făcut dovada

îndeplinirii în speță a condițiilor impuse de art. 14 din legea contenciosului

administrativ.

Astfel, în speță, Înalta Curte

constată că suntem în prezența unui caz bine justificat în raport de

următoarele argumente:

În primul rând, așa cum a reținut și

prima instanță, prin actele administrative analizate, emise la data de 2 iulie 2009,

recurenții au intervenit în mod retroactiv în plata drepturilor bănești

cuvenite intimaților pe luna iunie 2009.

Prin această măsură, Înalta Curte

poate aprecia că există indicii în sensul că recurentul a încălcat principiul

neretroactivității, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituția României,

care prevede că legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau

contravenționale mai favorabile.

În acest sens, se impune a preciza

că securitatea juridică impune neaplicarea regulilor de drept unor situații

existente înainte de momentul emiterii actului.

În jurisprudența instanțelor de

contencios administrativ, neretroactivitatea a fost recunoscută ca un principiu

general de drept, ceea ce i-a permis să se impună și actelor administrative.

Trebuie precizat, de asemenea, că

interdicția retroactivității actelor administrative nu este numai un principiu

interpretativ, ci condiționează însăși legalitatea acestor acte.

În cauza de față, Înalta Curte

consideră că există un argument juridic aparent valabil cu privire la

nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu, în sensul unei aplicări

retroactive a prevederilor art. 1 din O.U.G. nr. 71/2009, care este o normă cu

putere de lege.

De asemenea, un alt aspect care

vădește aparența de nelegalitate a actelor contestate îl constituie încălcarea

dispozițiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, potrivit cărora

drepturilor salariale ale judecătorilor și procurorilor nu pot fi diminuate sau

suspendate decât în cazurile prevăzute de acest act normativ, iar salarizarea

judecătorilor și procurorilor se stabilește prin lege specială.

În raport cu aceste prevederi

legale, plata salariilor nu poate fi, deci, diminuată de nici o autoritate

publică, în alte condiții decât cele prevăzute de dispozițiile legale în

vigoare.

În ceea ce privește noțiunea de

pagubă iminentă, art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, modificată, o

definește ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz,

perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui

serviciu public.

Această condiție legală este, de

asemenea, îndeplinită în speță, fiind vorba de diminuarea unor drepturi

salariale; acest prejudiciu material este viitor și previzibil cu evidență, în

contextul derulării raporturilor de serviciu dintre magistrați și stat.

Față de cele arătate, apreciind că

în mod corect instanța de fond a reținut că, în cauză, sunt întrunite

condițiile prevăzute de lege pentru suspendarea actelor administrative, Înalta

Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art.

20 și 28 din Legea nr. 554/2004, modificată, va respinge recursul declarat de

pârât, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de M.P. –

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței

civile nr. 1140 din 5 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 22 septembrie 2010.