ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3761/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1140 din 5 martie 2010, a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei de interes și pe fond a admis acțiunea formulată de reclamanții B.T.O., C.L., K.A., C.E., B.A., C.C., C.I. și C.F.A., în contradictoriu cu pârâtul M.P. – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, dispunând suspendarea executării Ordinului nr. 1472/2009.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că, în baza Ordinului nr. 526/2009 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu data de 1 martie 2009, procurorii magistrați de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și parchetele din subordinea acestuia beneficiază de sportul de risc și suprasolicitare neuropsihică la 50 % calculat la indemnizația de încadrare brută lunară prevăzută de lege, iar prin Ordinul nr. 1472/2009 emis de aceeași autoritate, a fost dispusă suspendarea Ordinului nr. 526/2009, începând cu data de 1 iunie 2009; s-a reținut de asemenea că la data de 13 iulie 2009, reclamanții au formulat, în baza art. 7 din Legea nr. 554/2004 plângere prealabilă împotriva Ordinului nr. 1472/2009, considerându-se vătămați în drepturile lor.

Pe fondul pricinii s-a reținut că, în speță, sunt îndeplinite cumulativ condițiile cerute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și existența pagubei iminente, astfel cum sunt definite prin dispozițiile art. 2 lit. t) și ș) din Legea contenciosului administrativ. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul. Recurentul a reiterat excepția lipsei de interes în promovarea acțiunii cu motivarea că actul atacat este un act administrativ unilateral, cu caracter normativ și nu individual, astfel încât suspendarea acestuia, odată pronunțată, lipsește actul atacat de efecte juridice în totalitatea sa și a invocat excepția lipsei de obiect a acțiunii, apreciind că, cel puțin sub aspectul producerii de efecte pentru viitor, suspendarea actului dedus judecății este lipsită de obiect dată fiind apariția Legii nr. 330/2009, emiterea Ordinului nr. 2777/2009, dat în aplicarea legii, ducând la abrogarea ordinelor anterioare.

Pe fond s-a susținut că nu se poate aprecia existența unei îndoieli serioase în privința legalității actului administrativ atacat, atâta vreme cât, prin emiterea acestuia se suspendă plata sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică din motive strict financiare, respectiv lipsa fondurilor alocate de M.F.P., plata urmând a fi făcută în condițiile și în temeiul O.U.G. nr. 71/2009, astfel încât nu se poate vorbi de o diminuare a drepturilor salariale ci numai de o amânare a plăților și, prin urmare nu este îndeplinită nici condiția existenței unei pagube iminente.

Recursul este nefondat și urmează a fi respins, pentru următoarele considerente: Privitor la excepția lipsei de interes în promovarea acțiunii, Curtea constată că este neîntemeiată, așa cum corect a reținut instanța de fond, atâta vreme cât nu s-a făcut dovada suspendării anterioare a efectelor actului contestat prin hotărâri opozabile reclamanților și în condițiile în care, conform art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, orice persoană vătămată prin acte administrative beneficiază de acest drept, cu condiția de a face dovada îndeplinirii condițiilor, cumulativ impuse de lege. Nu este întemeiată nici susținerea potrivit căreia, urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009 privind salarizarea unitară, cererea de suspendare formulată în cauză a rămas fără obiect întrucât analizarea de către instanță a cererii cu care este investită trebuie făcută în raport de legislația în vigoare la data emiterii respectivului act.

Pe fond, se constată că, așa cum corect a reținut prima instanță, intimații reclamanți au făcut dovada îndeplinirii în speță a condițiilor impuse de art. 14 din legea contenciosului administrativ. Astfel, în speță, Înalta Curte constată că suntem în prezența unui caz bine justificat în raport de următoarele argumente: În primul rând, așa cum a reținut și prima instanță, prin actele administrative analizate, emise la data de 2 iulie 2009, recurenții au intervenit în mod retroactiv în plata drepturilor bănești cuvenite intimaților pe luna iunie 2009. Prin această măsură, Înalta Curte poate aprecia că există indicii în sensul că recurentul a încălcat principiul neretroactivității, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituția României, care prevede că legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile.

În acest sens, se impune a preciza că securitatea juridică impune neaplicarea regulilor de drept unor situații existente înainte de momentul emiterii actului. În jurisprudența instanțelor de contencios administrativ, neretroactivitatea a fost recunoscută ca un principiu general de drept, ceea ce i-a permis să se impună și actelor administrative. Trebuie precizat, de asemenea, că interdicția retroactivității actelor administrative nu este numai un principiu interpretativ, ci condiționează însăși legalitatea acestor acte. În cauza de față, Înalta Curte consideră că există un argument juridic aparent valabil cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu, în sensul unei aplicări retroactive a prevederilor art. 1 din O.U.G.

nr. 71/2009, care este o normă cu putere de lege. De asemenea, un alt aspect care vădește aparența de nelegalitate a actelor contestate îl constituie încălcarea dispozițiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, potrivit cărora drepturilor salariale ale judecătorilor și procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de acest act normativ, iar salarizarea judecătorilor și procurorilor se stabilește prin lege specială. În raport cu aceste prevederi legale, plata salariilor nu poate fi, deci, diminuată de nici o autoritate publică, în alte condiții decât cele prevăzute de dispozițiile legale în vigoare. În ceea ce privește noțiunea de pagubă iminentă, art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, modificată, o definește ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Această condiție legală este, de asemenea, îndeplinită în speță, fiind vorba de diminuarea unor drepturi salariale; acest prejudiciu material este viitor și previzibil cu evidență, în contextul derulării raporturilor de serviciu dintre magistrați și stat. Față de cele arătate, apreciind că în mod corect instanța de fond a reținut că, în cauză, sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru suspendarea actelor administrative, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 și 28 din Legea nr. 554/2004, modificată, va respinge recursul declarat de pârât, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de M.P. – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 1140 din 5 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 septembrie 2010.