ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2469/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată reclamanții G.R., M.D., P.M., P.G., L.V., C.V., R.A., B.A., M.L., T.F., V.L. P.A.M., B.V., T.C.I., L.P.M., C.E.I., P.A., I.A.Ș. și D.L. au solicitat instanței ca în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, să dispună suspendarea executării Ordinului din 2 iulie 2009, până la pronunțarea instanței de fond. Reclamanții au arătat că în speță sunt îndeplinite condițiile prevăzute expres de art. 14 din Legea nr. 554/2004 și anume condiția cazului bine justificat și cea a pagubei iminente.

S-a arătat în cererea de chemare în judecată că aparența de ilegalitate a actului administrativ transpare cu claritate din faptul că el retroactivează, având incidență și pentru drepturi anterioare, respectiv pentru luna iunie 2009 și că, prin neacordarea dreptului salarial prevăzut de art. 47 din Legea nr. 50/1996, prejudiciul este unul material, viitor și previzibil, în sensul în care pe viitor se diminuează salariul lunar cu suma reprezentând cuantumul sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația de încadrare brută lunară. Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepția lipsei de interes, arătând că prin mai multe hotărâri pronunțate în cauze cu același obiect s-a dispus suspendarea executării aceluiași ordin, iar pe fond, a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, întrucât cele două condiții prevăzute de art. 14 din Legea 554/2004 nu sunt îndeplinite cumulativ.

Prin sentința civilă nr. 4309 din 4 decembrie 2009 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată excepția lipsei de interes și a admis acțiunea reclamanților, dispunând suspendarea executării Ordinului din 2 iulie 2009 emis de pârât, până la pronunțarea instanței de fond. Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut că excepția lipsei de interes nu este întemeiată, deoarece, pe de o parte, nu s-a făcut dovada de către pârât că această instanță s-a mai pronunțat asupra acestei cereri, iar, pe de altă parte, există interes, de vreme ce în continuare Ordinul din 2 iulie 2009 se aplică efectiv în practică.

Instanța de fond a mai apreciat că cererea de suspendare a executării este întemeiată, fiind îndeplinite condițiile prev. de art. 14 din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora pentru suspendarea executării unui act administrativ unilateral se cer îndeplinite cumulativ două condiții și anume: existența cazului bine justificat și iminența producerii unei pagube. Împotriva hotărârii instanței de fond pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului se reiterează excepția lipsei de interes în promovarea acțiunii, având în vedere că prin mai multe hotărâri pronunțate în cauze cu același obiect Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a dispus deja suspendarea Ordinului Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Se mai arată că ordinul atacat este un act administrativ unilateral cu caracter normativ și nu individual, astfel încât suspendarea acestuia, odată pronunțată, lipsește actul de efecte juridice în totalitatea sa. Recurentul apreciază că instanța de fond a dispus în mod nelegal suspendarea executării actului administrativ atacat, depășind astfel atribuțiile puterii judecătorești prin adăugarea la legea specială de salarizare a magistraților, schimbând înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestui act normativ, hotărârea pronunțată fiind dată cu aplicarea greșită a legii. Instanța de fond a considerat că prima condiție, cea a cazului bine justificat, este îndeplinită prin existența unei îndoieli serioase în ceea ce privește legalitatea actelor atacate raportat la prevederile art. 74 din Legea nr. 303/2004, potrivit cu care „drepturile salariale ale judecătorilor și procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de prezenta lege”.

Referitor la acest aspect, recurentul consideră că instanța s-a aflat în eroare, deoarece prin Ordinul Procurorului General din 2 iulie 2009 nu a avut loc o diminuare a drepturilor salariale, ci doar o suspendare a plății acestora, mai precis o amânare a plății drepturilor salariale reprezentând sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de 50%, plata urmând să fie făcută în condițiile și termenele stabilite de O.U.G. nr. 71/2009. Mai arată recurentul că în speță nu se poate vorbi despre existența unei pagube, de vreme ce reclamanții sunt beneficiari ai unor hotărâri judecătorești având ca obiect plata sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică, hotărâri ce vor fi executate în condițiile prevăzute de dispozițiile O.U.G.

nr. 71/2009. Examinând sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurent, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a respins excepția lipsei de interes invocată de recurentul-pârât. Chiar dacă ordinul în discuție a fost suspendat în alte cauze, această situație nu poate conduce la ideea că reclamanții nu mai au interes, având în vedere faptul că aceștia nu au avut nicio calitate în pricinile respective. Or, activitatea judiciară nu poate fi inițiată și întreținută fără justificarea unui interes legitim încălcat.

Literatura de specialitate și practica judiciară au stabilit că interesul reprezintă o condiție generală ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, trebuind să fie îndeplinit nu doar cu prilejul promovării acțiunii ci și pe tot parcursul soluționării unei cauze. Interesul reprezintă folosul practic, material sau moral pe care îl urmărește cel ce investește o instanță de judecată cu o cerere, acesta trebuind a fi legitim, personal, născut și actual. Astfel fiind, Înalta Curte va respinge această excepție, având în vedere cele reținute. Pe fondul cauzei, Înalta Curte reține următoarele: Așa cum s-a reținut anterior, obiectul acțiunii deduse judecății îl reprezintă suspendarea executării Ordinului din 2 iulie 2009 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin acest act, emitentul a dispus suspendarea aplicării Ordinului nr. 526 din 3 martie 2009 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care se acorda procurorilor, personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.I.I.C.O.T. și parchetele de pe lângă Curțile de Apel, tribunale și judecătorii, sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50%, calculat la indemnizația de încadrare brută lunară. Potrivit dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 suspendarea executării actului administrativ se poate dispune în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente.

Condiția existenței cazului „bine justificat”, lăsată de legiuitor la aprecierea și înțelepciunea judecătorului sub aspectul conținutului său, presupune ca asupra legalității actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a dispozițiilor actului, respectiv a consecințelor juridice pe care le-a produs. Pentru a înlătura, chiar și temporar, regula executării imediate și din oficiu a actelor administrative, prin suspendarea acestuia, instanța poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri doar prin raportare la probele administrate în cauză și care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumției de legalitate, fără a se analiza pe fond conținutul actului administrativ.

În cauza de față, instanța de fond a legat, în mod corect, existența cazului bine justificat de susținerile reclamanților referitoare la netemeinicia și nelegalitatea considerentelor de fapt și de drept, care au stat la baza emiterii Ordinului din 2 iulie 2009, iar faptul că în conținutul actului administrativ atacat nu se face nici o referire la vreunul din cazurile de diminuare sau suspendare a acordării salariului prevăzut de art. 74, reușește să creeze o aparență de nelegalitate asupra actului administrativ. Așadar, nu se poate susține că nu există o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ atacat, atât timp cât prin emiterea acestuia se suspendă plata sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică.

Instanța de fond a considerat că neplata sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică determină o pagubă concretă în patrimoniul reclamanților, constând în diminuarea indemnizațiilor acestora în mod considerabil. Aspectul că în fața primei instanțe autoritatea pârâtă a încercat să suplinească motivarea în drept a actului administrativ, în sensul că a invocat incidența dispozițiilor O.U.G. nr. 71/2009, nu este de natură a înlătura îndoiala serioasă asupra legalității actului, legalitate care trebuie analizată prin raportare la conținutul actului administrativ astfel cu a fost elaborat la data emiterii acestuia. A două condiție impusă de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 constă în dovedirea producerii unei pagube iminente prin punerea în executare a actului administrativ.

Pe de altă parte, prezumția de legalitate a unui act administrativ este dată și de modul în care autoritatea publică emitentă înțelege să își desfășoare activitatea de administrație în regim de putere publică, potrivit competenței legale ce îi revine, activitate care se reflectă în actele emise și care trebuie să denote stabilitate și continuitate, mai ales în materia drepturilor salariale. Iminența pagubei presupune certitudinea că aceasta se va produce în momentul imediat următor punerii în aplicare a celor stabilite prin actul administrativ, cu efecte ireversibile asupra activității sau patrimoniului persoanei căreia i se adresează.

Astfel cum a reținut și instanța de fond, această condiție este îndeplinită în cauză, având în vedere că o consecință imediată a punerii în executare a ordinului atacat i-ar lipsi pe reclamanți de mijloacele financiare suficiente existenței, iar afirmațiile pârâtei, în sensul că reclamanții cunoșteau faptul că includerea sporului de 50% în indemnizație are caracter temporar, nu au fost dovedite prin nici o probă administrată în cauză. Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală pe care o va menține. În consecință, pentru considerentele arătate și în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc.

civ., coroborat cu art. 20 și art. 28 din Legea nr. 554/2004, modificată, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, împotriva sentinței civile nr. 4309 din 4 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 12 mai 2010.