ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2469/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată reclamanții G.R., M.D.,

P.M., P.G., L.V., C.V., R.A., B.A., M.L., T.F., V.L. P.A.M., B.V., T.C.I.,

L.P.M., C.E.I., P.A., I.A.Ș. și D.L. au solicitat instanței ca

în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție, să dispună

suspendarea executării Ordinului din 2 iulie 2009, până la

pronunțarea instanței de fond.

Reclamanții au arătat

că în speță sunt îndeplinite condițiile prevăzute

expres de art. 14 din Legea nr. 554/2004 și anume condiția cazului

bine justificat și cea a pagubei iminente.

S-a arătat în cererea de

chemare în judecată că aparența de ilegalitate a actului

administrativ transpare cu claritate din faptul că el retroactivează,

având incidență și pentru drepturi anterioare, respectiv pentru

luna iunie 2009 și că, prin neacordarea dreptului salarial

prevăzut de art. 47 din Legea nr. 50/1996, prejudiciul este unul material,

viitor și previzibil, în sensul în care pe viitor se diminuează

salariul lunar cu suma reprezentând cuantumul sporului de 50% pentru risc

și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația de

încadrare brută lunară.

Prin întâmpinare, pârâtul a invocat

excepția lipsei de interes, arătând că prin mai multe

hotărâri pronunțate în cauze cu același obiect s-a dispus

suspendarea executării aceluiași ordin, iar pe fond, a solicitat

respingerea acțiunii ca nefondată, întrucât cele două

condiții prevăzute de art. 14 din Legea 554/2004 nu sunt îndeplinite

cumulativ.

Prin sentința civilă nr. 4309

din 4 decembrie 2009 Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată

excepția lipsei de interes și a admis acțiunea

reclamanților, dispunând suspendarea executării Ordinului din 2 iulie

2009 emis de pârât, până la pronunțarea instanței de fond.

Pentru a pronunța această

hotărâre instanța de fond a reținut că excepția lipsei

de interes nu este întemeiată, deoarece, pe de o parte, nu s-a făcut

dovada de către pârât că această instanță s-a mai

pronunțat asupra acestei cereri, iar, pe de altă parte, există

interes, de vreme ce în continuare Ordinul din 2 iulie 2009 se aplică

efectiv în practică.

Instanța de fond a mai apreciat

că cererea de suspendare a executării este întemeiată, fiind

îndeplinite condițiile prev. de art. 14 din Legea nr. 554/2004, potrivit

cărora pentru suspendarea executării unui act administrativ

unilateral se cer îndeplinite cumulativ două condiții și anume:

existența cazului bine justificat și iminența producerii unei

pagube.

Împotriva hotărârii

instanței de fond pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului se

reiterează excepția lipsei de interes în promovarea acțiunii,

având în vedere că prin mai multe hotărâri pronunțate în cauze

cu același obiect Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a dispus deja suspendarea Ordinului

Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție.

Se mai arată că ordinul

atacat este un act administrativ unilateral cu caracter normativ și nu

individual, astfel încât suspendarea acestuia, odată pronunțată,

lipsește actul de efecte juridice în totalitatea sa.

Recurentul apreciază că

instanța de fond a dispus în mod nelegal suspendarea executării

actului administrativ atacat, depășind astfel atribuțiile

puterii judecătorești prin adăugarea la legea specială de

salarizare a magistraților, schimbând înțelesul lămurit și

vădit neîndoielnic al acestui act normativ, hotărârea

pronunțată fiind dată cu aplicarea greșită a legii.

Instanța de fond a considerat

că prima condiție, cea a cazului bine justificat, este

îndeplinită prin existența unei îndoieli serioase în ceea ce privește

legalitatea actelor atacate raportat la prevederile art. 74 din Legea nr. 303/2004,

potrivit cu care „drepturile salariale ale judecătorilor și

procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile

prevăzute de prezenta lege”.

Referitor la acest aspect,

recurentul consideră că instanța s-a aflat în eroare, deoarece

prin Ordinul Procurorului General din 2 iulie 2009 nu a avut loc o diminuare a

drepturilor salariale, ci doar o suspendare a plății acestora, mai

precis o amânare a plății drepturilor salariale reprezentând sporul

pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de 50%, plata urmând

să fie făcută în condițiile și termenele stabilite de

O.U.G. nr. 71/2009.

Mai arată recurentul că în

speță nu se poate vorbi despre existența unei pagube, de vreme

ce reclamanții sunt beneficiari ai unor hotărâri

judecătorești având ca obiect plata sporului de risc și

suprasolicitare neuropsihică, hotărâri ce vor fi executate în

condițiile prevăzute de dispozițiile O.U.G. nr. 71/2009.

Examinând sentința atacată

în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de

recurent, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză,

inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare.

Înalta Curte constată că

instanța de fond în mod corect a respins excepția lipsei de interes

invocată de recurentul-pârât.

Chiar dacă ordinul în

discuție a fost suspendat în alte cauze, această situație nu

poate conduce la ideea că reclamanții nu mai au interes, având în

vedere faptul că aceștia nu au avut nicio calitate în pricinile

respective.

Or, activitatea judiciară nu

poate fi inițiată și întreținută fără

justificarea unui interes legitim încălcat.

Literatura de specialitate și

practica judiciară au stabilit că interesul reprezintă o

condiție generală ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui

proces civil, trebuind să fie îndeplinit nu doar cu prilejul promovării

acțiunii ci și pe tot parcursul soluționării unei cauze.

Interesul reprezintă folosul

practic, material sau moral pe care îl urmărește cel ce

investește o instanță de judecată cu o cerere, acesta

trebuind a fi legitim, personal, născut și actual.

Astfel fiind, Înalta Curte va

respinge această excepție, având în vedere cele reținute.

Pe fondul cauzei, Înalta Curte

reține următoarele:

Așa cum s-a reținut

anterior, obiectul acțiunii deduse judecății îl reprezintă

suspendarea executării Ordinului din 2 iulie 2009 emis de Procurorul

General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție.

Prin acest act, emitentul a dispus

suspendarea aplicării Ordinului nr. 526 din 3 martie 2009 al Procurorului

General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, prin care se acorda procurorilor, personalului de specialitate

juridică asimilat judecătorilor și procurorilor din Parchetul de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.I.I.C.O.T.

și parchetele de pe lângă Curțile de Apel, tribunale și

judecătorii, sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică de

50%, calculat la indemnizația de încadrare brută lunară.

Potrivit dispozițiilor art. 14 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004 suspendarea executării actului administrativ se

poate dispune în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube

iminente.

Condiția existenței

cazului „bine justificat”, lăsată de legiuitor la aprecierea și

înțelepciunea judecătorului sub aspectul conținutului său,

presupune ca asupra legalității actului administrativ să planeze

o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă

fără a se intra în cercetarea pe fond a dispozițiilor actului,

respectiv a consecințelor juridice pe care le-a produs.

Pentru a înlătura, chiar

și temporar, regula executării imediate și din oficiu a actelor

administrative, prin suspendarea acestuia, instanța poate aprecia

necesitatea unei asemenea măsuri doar prin raportare la probele

administrate în cauză și care trebuie să ofere suficiente

indicii aparente de răsturnare a prezumției de legalitate,

fără a se analiza pe fond conținutul actului administrativ.

În cauza de față,

instanța de fond a legat, în mod corect, existența cazului bine

justificat de susținerile reclamanților referitoare la netemeinicia

și nelegalitatea considerentelor de fapt și de drept, care au stat la

baza emiterii Ordinului din 2 iulie 2009, iar faptul că în conținutul

actului administrativ atacat nu se face nici o referire la vreunul din cazurile

de diminuare sau suspendare a acordării salariului prevăzut de art. 74,

reușește să creeze o aparență de nelegalitate asupra

actului administrativ.

Așadar, nu se poate

susține că nu există o îndoială serioasă în

privința legalității actului administrativ atacat, atât timp cât

prin emiterea acestuia se suspendă plata sporului de risc și

suprasolicitare neuropsihică.

Instanța de fond a considerat

că neplata sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare

neuropsihică determină o pagubă concretă în patrimoniul

reclamanților, constând în diminuarea indemnizațiilor acestora în mod

considerabil.

Aspectul că în fața primei

instanțe autoritatea pârâtă a încercat să suplinească

motivarea în drept a actului administrativ, în sensul că a invocat

incidența dispozițiilor O.U.G. nr. 71/2009, nu este de natură a

înlătura îndoiala serioasă asupra legalității actului,

legalitate care trebuie analizată prin raportare la conținutul

actului administrativ astfel cu a fost elaborat la data emiterii acestuia.

A două condiție

impusă de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 constă în

dovedirea producerii unei pagube iminente prin punerea în executare a actului

administrativ.

Pe de altă parte,

prezumția de legalitate a unui act administrativ este dată și de

modul în care autoritatea publică emitentă înțelege să

își desfășoare activitatea de administrație în regim de putere

publică, potrivit competenței legale ce îi revine, activitate care se

reflectă în actele emise și care trebuie să denote stabilitate

și continuitate, mai ales în materia drepturilor salariale.

Iminența pagubei presupune

certitudinea că aceasta se va produce în momentul imediat următor

punerii în aplicare a celor stabilite prin actul administrativ, cu efecte

ireversibile asupra activității sau patrimoniului persoanei

căreia i se adresează.

Astfel cum a reținut și

instanța de fond, această condiție este îndeplinită în

cauză, având în vedere că o consecință imediată a

punerii în executare a ordinului atacat i-ar lipsi pe reclamanți de

mijloacele financiare suficiente existenței, iar afirmațiile pârâtei,

în sensul că reclamanții cunoșteau faptul că includerea

sporului de 50% în indemnizație are caracter temporar, nu au fost dovedite

prin nici o probă administrată în cauză.

Astfel fiind, Înalta Curte

constată că susținerile și criticile recurentului sunt

neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a

pronunțat o hotărâre temeinică și legală pe care o va

menține.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C.

proc. civ., coroborat cu art. 20 și art. 28 din Legea nr. 554/2004,

modificată, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție, împotriva sentinței civile nr. 4309 din 4 decembrie

2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 12 mai 2010.