ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1560/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1560/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Reclamanții V.E., C.M., B.C., I.D., P.E.,

M.D.E., A.G., E.V., C.F.D. au chemat în judecată pârâtul Procurorul

General al Parchetului de pe lângă

î

nalta

Curte de Casație, solicitând suspendarea executării Ordinului nr.

1472 din 02 iulie 2009 emis de pârât.

În motivarea cererii,

întemeiată în drept pe dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004,

reclamanții au arătat că prin acest ordin a fost suspendată

aplicarea Ordinului nr. 526 din 03 martie 2009, motivat de faptul că prin

adresa nr. 293378/2009 Ministerul Finanțelor Publice a comunicat

suspendarea plății sporului pentru risc și suprasolicitare

neuropsihică, întrucât această plată ar intra sub incidența

O.U.G. nr. 71/2009, privind eșalonarea drepturilor salariale ale

personalului din sectorul bugetar, drepturi devenite executorii până la 31

decembrie 2009.

Reclamanții au apreciat că

este îndeplinită condiția cazului bine justificat, ordinul atacat

fiind nelegal, emis cu încălcarea art. 15 alin. (2) din Constituția României,

întrucât prin acesta se încalcă în mod evident principiul

neretroactivității legii. Deși este emis la data de 02 iulie 2009,

prin acesta se dispune suspendarea aplicării ordinului nr. 526/2009

începând cu o dată anterioară, respectiv 01 iunie 2009.

S-a apreciat că este

îndeplinită și condiția pagubei iminente, aceasta constând în

scăderea considerabilă a veniturilor salariale ale procurorilor, în

condițiile în care acest spor a fost recunoscut prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile, fiind invocată

și decizia

î

naltei

Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, nr.

XXI/2008.

Pârâtul

a formulat întâmpinare prin

care a invocat excepția lipsei de

Interes

a acț

iunii întrucât ordinul a fost deja suspendat de Curtea de Apel

București și fiind vorba despre un act administrativ unilateral cu

caracter normativ, odată pronunțată suspendarea acestuia

lipsește actul de efecte juridice în totalitatea sa.

Curtea de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința

civilă nr. 4079 din 24 noiembrie 2009 a respins excepția lipsei de interes și pe cale de consecință a admis acțiunea

formulată de reclamanți, dispunând suspendarea executării

Ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009 emis de pârât, până la

pronunțarea instanței de fond.

Pentru a pronunța această

sentință instanța a reținut că excepția lipsei de

interes este neîntemeiată, întrucât atâta vreme cât reclamanților nu

le-a fost plătit acest spor după suspendarea executării

Ordinului de către instanța menționată de pârât, nu se

poate considera că aceștia nu mai au interes pentru a solicita

suspendarea executării respectivului ordin.

Pe fondul cauzei, instanța a

reținut că cererea de suspendare a executării este

întemeiată, fiind îndeplinite cumulativ cele două condiții

prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine

justificat și iminența producerii unei pagube.

Astfel, reține instanța,

reprezintă o îndoială puternică și evidentă asupra

prezumției de legalitate a actului administrativ contestat, împrejurarea

că acesta retroactivează, el având incidență asupra

drepturilor salariale cuvenite reclamanților pentru luna iunie 2009,

deși este emis la data de 2 iulie 2009.

Pe de altă parte, s-a

reținut că prin acest ordin, drepturile salariale au fost diminuate

retroactiv și prin aceasta s-a produs un prejudiciu reclamanților

care aveau o speranță legitimă cu privire la valoarea

patrimonială pe care urmau să o primească pentru prestarea

activității din luna iunie 2009.

Împotriva acestei sentințe

considerată nelegală și netemeinică a declarat recurs

Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție.

Recurentul a susținut, în

esență, că reiterează excepția lipsei de interes a

reclamanților în promovarea acțiunii, având în vedere că prin

mai multe hotărâri pronunțate în cauze cu aceleași obiect,

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, a dispus suspendarea Ordinului nr. 1472 /2009; cum ordinul este

un act administrativ cu caracter normativ, suspendarea lui odată

pronunțată, lipsește actul de efecte juridice în totalitatea sa.

Printr-un alt motiv de recurs,

recurentul a susținut că instanța de fond a dispus în mod

nelegal suspendarea executării actului administrativ atacat,

depășind atribuțiile puterii judecătorești prin

adăugarea la legea specială de salarizare a magistraților.

Astfel, arată recurentul, nu se

poate susține că există o îndoială serioasă în

privința actului atacat atâta timp cât prin emiterea acestuia se

suspendă plata sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică

din motive strict financiare.

De asemenea, nu se poate vorbi de

existența unei pagube, de vreme ce reclamanții sunt beneficiari ai

unor hotărâri judecătorești, ce vor fi executate în

condițiile O.U.G. nr. 71/2009.

Examinând sentința

atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu

criticile formulate de recurent, precum și cu dispozițiile legale

incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ.,

Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va

arăta în continuare.

Referitor la excepția lipsei de

interes a reclamanților în promovarea acțiunii, se va reține

că nu este întemeiată, interesul fiind justificat de suspendarea

efectelor actului contestat, împrejurarea că această măsură

ar fi fost, deja, dispusă prin alte hotărâri judecătorești

neavând relevanță, întrucât aceste hotărâri își

limitează efectele la părțile procesului în care au fost

pronunțate.

Cu privire la cererea de suspendare,

se va reține, de asemenea, că soluția atacată este

temeinică șl legală.

Astfel, așa cum s-a arătat,

obiectul acțiunii deduse judecății îl constituie suspendarea

executării Ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009 emis de procurorul general

al Parchetului de pe lângă

î

nalta

Curte de Casație și Justiție, prin care s-a dispus, cu începere

de la data de 01 iunie 2009, suspendarea plății sporului de 50%

pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, iar această

modalitate de calcul a drepturilor salariale urma să se păstreze

și pentru viitor. în plus, se arată că această modalitate

de calcul a drepturilor salariale se va păstra și pentru viitor,

plata sporului anterior individualizat urmând să se efectueze conform

eșalonării prevăzute de O.U.G. nr. 71/2009 privind plata unor

sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi

salariale personalului din sectorul bugetar.

î

n ceea ce privește

această măsură legală, trebuie precizat faptul că

suspendarea executării actelor administrative este un instrument

procedural eficient pus la dispoziția autorității emitente sau a

instanței de judecată în vederea respectării principiului

legalității: atâta timp cât autoritatea publică sau

judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere

legal, a actului contestat, este echitabil ca acesta din urmă să

nu-și producă efectele asupra celor vizați.

Suspendarea actelor juridice este

măsura de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca și cum

actul dispare din circuitul juridic, deși, formal-juridic, el există.

Actul administrativ se bucură

de prezumția de legalitate care, la rândul său, se bazează pe

prezumția de autenticitate (actul emană de la cine se afirmă

că emană) și pe prezumția de veridicitate (actul

exprimă ceea ce în mod real a decis autoritatea emitentă); de aici,

rezultă principiul executării din oficiu, întrucât actul

administrativ unilateral este, el însuși, titlu executoriu.

Așadar, a nu executa actele

administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa

legea, ceea ce este de neconceput în cadrul ordinii juridice, într-un stat de

drept și o democrație constituțională.

Din acest motiv, suspendarea

efectelor actelor administrative reprezintă, într-adevăr, o

situație de excepție, la care judecătorul de contencios

administrativ poate să recurgă atunci când sunt îndeplinite

condițiile impuse de Legea nr. 554/2004.

Dispozițiile legale care

reglementează măsura suspendării executării actelor

administrative sunt cele ale art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului

administrativ nr. 554/2004, modificată, potrivit cărora, în cazuri

bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după

sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a

emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana

vătămată poate să ceară instanței competente

să dispună suspendarea executării actului administrativ

unilateral până la pronunțarea instanței de fond.

Rezultă din textul legal

susmenționat că, pentru a interveni această măsură

excepțională de întrerupere a efectelor unui act administrativ, este

necesar să se constate, în primul rând, existența unui caz bine

justificat.

Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din

Legea nr. 554/2004, modificată, cazurile bine justificate presupun

împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de

natură să creeze o îndoială serioasă în privința

legalității actului administrativ.

Prin urmare, condiția

existenței unui caz bine justificat este îndeplinită în situația

în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la

nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.

Altfel spus, pentru a interveni

suspendarea judiciară a executării unui act administrativ, trebuie

să existe un indiciu temeinic de nelegalitate.

În acest context, este de subliniat

faptul că, în prezent, principiul legalității a devenit un

principiu fundamental în toate sistemele de drept, iar acesta constă în

respectarea întocmai a legii de către destinatarii ei:

cetățeanul și statul.

În sistemul juridic românesc, acest

principiu este reglementat de art. 1 alin. (5) și art. 16 alin. (2) din

Constituție. Astfel, primul text constituțional precizează

faptul că, în România, respectarea Constituției, a supremației

sale și a legilor este obligatorie. Pe de altă parte, al doilea text

cuprins în Legea fundamentală arată că nimeni nu este mai presus

de lege.

În cazul actelor administrative,

legalitatea înseamnă recunoașterea caracterului valabil al actelor

și al efectelor lor până în momentul anulării, în baza

prezumției de legalitate. Chiar dacă beneficiază de putere

discreționară, autoritățile publice nu pot ignora legea, a

cărei organizare a executării și executare în concret au

obligația să o realizeze; așadar, între actul administrativ

și lege există în mod necesar un raport de subordonare.

În speța de față,

î

nalta Curte constată că

există un caz bine justificat în raport de următoarele argumente:

î

n primul rând, prin actul

administrativ analizat, emis la data de 2 iulie 2009, s-a intervenit în mod

retroactiv în plata drepturilor bănești cuvenite intimaților pe

luna iunie 2009.

Prin această măsură,

î

nalta Curte poate aprecia că există

indicii în sensul că a fot încălcat principiul

neretroactivității, consacrat de art. 15 alin. (2) din

Constituția României, care prevede că legea dispune numai pentru

viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile.

În acest sens, se impune a preciza

ca securitatea juridică impune neaplicarea regulilor de drept unor

situații existente înainte de momentul emiterii actului.

În jurisprudența

instanțelor de contencios administrativ, neretroactivitatea a fost

recunoscută ca un principiu general de drept, ceea ce i-a permis să

se impună și actelor administrative.

Trebuie precizat, de asemenea,

că interdicția retroactivității actelor administrative nu

este numai un principiu interpretativ, ci condiționează

însăși legalitatea acestor acte.

În cauza de față,

î

nalta Curte consideră că

există un argument juridic aparent valabil cu privire la nelegalitatea

actului administrativ aflat în litigiu, în sensul unei aplicări

retroactive a prevederilor art. 1 din O.U.G. nr. 71/2009, care este o

normă cu putere de lege.

De asemenea, un alt aspect care

vădește aparența de nelegalitate a actului contestat îl

constituie încălcarea dispozițiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004,

potrivit cărora drepturile salariale ale judecătorilor și

procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile

prevăzute de acest act normativ, iar salarizarea judecătorilor

și procurorilor se stabilește prin lege specială.

î

n raport cu aceste prevederi

legale, plata salariilor nu poate fi, deci, diminuată de nici o autoritate

publică, în alte condiții decât cele prevăzute de

dispozițiile legale în vigoare.

î

n ceea ce privește

noțiunea de pagubă iminentă, art. 2 alin. (1) lit. ș) din

Legea nr. 554/2004, modificată, o definește ca fiind prejudiciul

material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea

previzibilă gravă a funcționării unei autorități

publice sau a unui serviciu public.

Această condiție

legală este, de asemenea, îndeplinită în speță, fiind vorba

de diminuarea unor drepturi salariale; acest prejudiciu material este viitor

și previzibil cu evidență, în contextul derulării

raporturilor de serviciu dintre magistrați și stat.

Față de cele arătate,

apreciind că în mod corect instanța de fond a reținut că,

în cauză, sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru

suspendarea actelor administrative,

î

nalta

Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu

art. 20 și art. 28 din Legea nr. 554/2004, modificată, va respinge

recursul declarat, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Ministerul

Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, împotriva sentinței civile nr. 4079 din 24 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 18 martie 2010.