ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4360/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4360/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

934 din data de 23 februarie

2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și

fiscal, a admis cererea formulată de către reclamanții

B.I.,

B.D., B.G., C.M., C.D., F.M.V., F.C., G.R.A., M.L., M.C., P.M., P.S., R.E., T.M.,

V.D.S.,

în contradictoriu cu Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție și chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice,

și a d

ispus anularea Ordinului nr. 1472/2009 al

Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

A mai respins instanța

excepția lipsei de interes invocată în cauză de către pârâtul Ministerul Public

- Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și cererea de

chemare în garanție a Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de fond a reținut că prin Ordinul nr. 526 din 03 martie 2009

al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

s-a dispus ca, începând cu 01 martie 2009, procurorii din cadrul Parchetului de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetele de pe lângă Curțile de

Apel, Parchetele de pe lângă Tribunale și Parchetele de pe lângă Judecătorii beneficiază

de un spor de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% pentru risc și suprasolicitare

neuropsihică calculat la indemnizația de încadrare lunară.

Prin Ordinul nr. 1472

din 02 iulie 2009, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție a dispus suspendarea aplicării ordinului nr. 526/2009, începând

cu data de 01 iunie 2009, având în vedere adresa din 2009 a Ministerului Finanțelor

Publice și prevederile O.U.G. nr. 71/2009 și ale O.U.G. nr. 34/2009.

Curtea a apreciat că emiterea

acestui ordin încalcă dispozițiile art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, potrivit

cărora drepturile salariale ale judecătorilor și procurorilor nu pot fi diminuate

sau suspendate decât în cazurile prevăzute de această lege, iar salarizarea judecătorilor

și procurorilor, se stabilește prin lege specială. În aceste condiții, prin diminuarea

drepturilor salariale ale reclamanților printr-un act administrativ justificat prin

dispozițiile unor acte normative de rang inferior, se aduce atingere principiului

ierarhiei actelor juridice și drepturilor reclamanților.

Instanța de fond a mai

arătat că, prin prevederile sale, ordinul contestat încalcă principiul neretroactivității

legii civile prevăzute de dispozițiile art. 16 alin. (2) din Constituția României,

întrucât se aplică începând cu 01 iunie 2009, în condițiile în care temeiul adoptării

sale, respectiv O.U.G. nr. 71 din 17 iunie 2009, invocată ca temei de drept, a fost

publicată în M. Of. nr. 416/18.06.2009, astfel încât la 01 iunie 2009, această ordonanță

nu era în vigoare.

În ceea ce privește excepția

lipsei de interes a prezentei acțiuni, Curtea a reținut că aceasta este neîntemeiată

în condițiile în care, pe de o parte, pârâtul nu a făcut nicio dovadă din care să

reiasă faptul că prin sentința civilă menționată pronunțată de Curtea de Apel Oradea

ar fi dispus anularea ordinului, iar pe de altă parte reclamanții din cauză, întrucât

nu sunt părți în dosarele în care s-ar fi pronunțat sentințele invocate de pârât,

nu-și pot proteja direct drepturile decât în prezenta cauză în care au calitatea

de părți.

În ceea ce privește cererea

de chemare în garanție formulată de pârât, instanța a apreciat că în cauză nu sunt

îndeplinite cerințele art. 60 și urm. C. proc. civ., întrucât nu există un raport

juridic legal sau convențional de garanție a sumelor a căror aplicare a fost suspendată

prin ordinul contestat, iar reclamanții nu sunt salariați ai chematului în garanție

Ministerul Finanțelor Publice.

Împotriva acestei sentințe

a declarat recurs pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție, criticând hotărârea instanței de fond ca netemeinică și

nelegală.

Prin motivele de recurs

pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

critică sentința civilă pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 4, 8 și 9 cu

aplicarea art. 304

1

C. proc. civ.

În raport cu art. 304

1

C. proc. civ., se solicită examinarea cauzei sub toate aspectele, reaprecierea materialului

probator și interpretarea corectă a stării de fapt și de drept.

În temeiul art. 137

C. proc. civ., se invocă excepția lipsei de interes în promovarea cererii de anulare

a

Ordinului

nr. 1472 din 02 iulie 2009 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, motivat de faptul că actul a fost anulat prin sentința

nr. 196 din 19 octombrie 2009 a Curții de Apel Oradea, astfel că, în raport de dispozițiile

art. 1 alin. (1) și art. 8 din Legea nr. 554/2004, reclamanții nu mai justifică

o vătămare a drepturilor sau intereselor lor.

Sub aspectul motivelor

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4, 8 și 9 C. proc. civ., recurentul-pârât susține

că instanța de fond în mod greșit a reținut că actele contestate au caracter retroactiv,

întrucât efectele actelor trebuie să fie raportate la data scadenței drepturilor

bănești, în speță 13 iulie 2009. De asemenea, în mod eronat instanța a reținut încălcarea

dispozițiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, întrucât actele contestate

nu dispun cu privire la existența sau inexistența dreptului reclamanților, ci doar

suspendă temporar plata sporului în litigiu, astfel că nu a fost pus în discuție

dreptul în sine al reclamanților.

Mai susține recurentul

că nu se poate reține o vătămare a dreptului reclamanților, întrucât plata sporului

urmează a se face în condițiile O.U.G. nr. 71/2009 și că în lipsa fondurilor alocate

de Ministerul Finanțelor Publice, cele două instituții se află în imposibilitate

obiectivă de a achita sporul respectiv. Nu se poate vorbi, afirmă recurentul, nici

de vreo pagubă iminentă, întrucât reclamanții sunt beneficiarii unor hotărâri judecătorești

ce vor fi executate în condițiile prevăzute de O.U.G. nr. 71/2009.

Recurentul arată că cele

două acte nu a fost emise cu exces de putere în sensul art. 2 alin. (1) lit. n)

din Legea nr. 554/2004, întrucât Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție nu i se poate imputa lipsa fondurilor necesare atâta

timp cât Ministerul Finanțelor Publice nu a suplimentat și a refuzat alocarea sumelor

necesare plății sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică acordat prin hotărâri

judecătorești, astfel că se impunea introducerea în cauză a Ministerului Finanțelor

Publice și obligarea acestuia să vireze sumele aferente.

Sub aspectul motivului

prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurentul susține că în mod greșit instanța

a reținut că nu sunt incidente dispozițiile O.U.G. nr. 71/2009, astfel că, raportat

la prevederile art. 1 alin. (1) și (2) și art. 2 din ordonanța de urgență, instanța

de fond a adăugat la lege prin schimbarea înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic

al actelor normative incidente. Este de netăgăduit faptul că potrivit acestui act

normativ nu mai poate fi exercitată niciun fel de măsură dispusă prin titluri executorii,

cum sunt în cauză hotărârile judecătorești de acordare a sporului.

Mai susține recurentul

că anularea actului contestat este lipsită de obiect în privința producerii efectelor

juridice pentru viitor, având în vedere prevederile art. 4 alin. (3) și (4) din

Anexa nr. VI la Legea nr. 330/2009. A mai arătat și că în mod nelegal a fost respinsă

cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice în condițiile în

care cererea reclamanților fusese admisă, întrucât între instituția pârâtă și cea

chemată în garanție există o obligație de garanție în temeiul art. 131 pct. (1)

din Legea nr. 304/2004 și a Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice.

Analizând cu prioritate

excepția lipsei de obiect a acțiunii, invocată de recurenți în temeiul art. 137

C. proc. civ., Înalta Curte reține că această excepție este neîntemeiată.

În acest sens, Înalta

Curte reține că anularea

actului

administrativ cu caracter normativ, pronunțată în cadrul controlului judecătoresc

de legalitate a acestuia, își produce efectele numai inter partes în ceea ce privește

constatarea existenței unei vătămări și dispozițiile în sensul înlăturării acesteia.

Legea nr. 554/2004 reglementează,

prin art. 1 alin. (1), art. 8 și art. 18, un contencios subiectiv de plină jurisdicție,

în cadrul căruia instanța are de analizat nu numai conformitatea actului administrativ

cu legea, ci și existența vătămării produse reclamantului, într-un drept ori într-un

interes legitim, prin efectele juridice produse în perioada în care actul s-a aflat

în vigoare (a se vedea decizia nr. 3324 din 29 iunie 2007, publicată în Jurisprudența

Înaltei Curți de Casație și Justiție,

s

ecția de contencios administrativ și fiscal,

pe anul

2007 - Semestrul II, Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 106).

Pe cale de consecință,

instanța de recurs reține că în pofida anulării actului administrativ contestat

prin hotărâre judecătorească, reclamanții justifică un interes legitim actual prin

prisma drepturilor și intereselor legitime a căror încălcare a fost invocată pentru

perioada cuprinsă între data emiterii și data anulării actelor ce formează obiectul

litigiului.

În continuare, analizând

motivele de recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator

și dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge recursul ca

nefondat, pentru considerentele ce urmează.

Sub aspectul motivelor

de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., instanța de

control judiciar constată că instanța de fond nu a pronunțat hotărârea atacată cu

depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, astfel că este neîntemeiată susținerea

din recurs în sensul că instanța a adăugat la prevederile O.U.G. nr. 71/2009.

Înalta Curte reține că

aprecierile instanței de fond sunt temeinice și legale, întrucât O.U.G. nr. 71/2009

are ca obiect reglementarea procedurii de executare a sumelor

prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor

drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar,

devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, or este evident faptul că

în speță hotărârile judecătorești de acordare a sporului de risc și suprasolicitare

neuropsihică nu stabilesc obligația de plată a unei anumite sume în favoarea reclamanților

în sensul prevederilor ordonanței de urgență, ci un drept al reclamanților la acordarea

sporului respectiv.

Sub aspectul motivului

de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., instanța de recurs

constată că sunt neîntemeiate criticile recurentului în sensul că în mod greșit

Curtea de apel a apreciat că nu sunt incidente dispozițiile O.U.G. nr. 71/2009,

și că instanța de fond a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic

al actului juridic dedus judecății și a adăugat la dispozițiile art. 1 alin. (1)

și (2) și art. 2 din respectiva ordonanță de urgență.

Pentru argumentele expuse

cu ocazia respingerii motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304

pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite criticile recurentului

în sensul că în prezența dispozițiilor O.U.G. nr. 71/2009 nu pot fi puse în executare

hotărârile judecătorești de acordare a sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică.

Reieterând argumentele

reținute anterior, instanța de control judiciar apreciază că dreptul reclamanților

la acordarea sporului, stabilit prin hotărâri judecătorești, nu se circumscrie cadrului

instituit prin O.U.G. nr. 71/2009 care reglementează plata unor sume prevăzute prin

hotărâri judecătorești devenite executorii. Astfel fiind, rezultă că intră sub incidența

ordonanței de urgență numai hotărârile judecătorești prin care s-a prevăzut expres

plata în concret a unei sume de bani expres determinată.

Sub aspectul motivului

de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte

reține că întemeiat a apreciat instanța de fond că actele contestate au caracter

retroactiv și contravin dispozițiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004,

iar reclamanții au fost vătămați în dreptul lor la plata salariului.

Este necontestat caracterul

retroactiv al Ordinului nr. 1472 din 02 iulie 2009 al Procurorului General al Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție atât timp cât actul a fost emis

în cursul lunii iulie și dispune suspendarea de la data de 01 iunie 2009 a plății

sporului în litigiu, realizând, cu alte cuvinte, în luna iulie, o diminuare a drepturilor

salariale ale reclamanților aferente muncii prestate în perioada anterioară, respectiv

în cursul lunii iunie.

În același sens, instanța

reține că, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 24/2000

privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor

normative,

aplicabile în temeiul art. 3 alin. (2) din aceeași lege și în

privința actelor administrative cu caracter normativ ce formează obiectul cauzei,

ordinul contestat trebuia să fie elaborat și emis cu respectarea dispozițiilor

art. 15 alin. (2) din Constituție, republicată, care consacră principiul neretroactivității,

ceea ce însă nu s-a întâmplat în cauza dedusă judecății.

Împrejurarea că plata

drepturilor salariale aferente lunii iunie 2009 urma a se face la data de 13 iulie

2009, dată ulterioară emiterii actelor contestate, nu este de natură a înlătura

caracterul retroactiv al celor două acte administrative.

Înalta Curte apreciază

că emiterea celor două acte administrative cu nesocotirea principiului neretroactivității

se aduce atingere principiului securității raporturilor juridice, care este implicit

în toate articolele Convenției Europene a Drepturilor Omului și care a fost consacrat

în jurisprudența C.E.D.O., atâta timp cât certitudinea reclamanților cu privire

la drepturile salariale ce li se cuveneau pentru munca deja prestată în cursul lunii

iunie a fost înlăturată printr-o măsură dispusă în cursului lunii iulie, a cărei

retroactivitate nu poate fi pusă la îndoială.

Pe cale de consecință,

Înalta Curte reține că, prin emiterea actului administrativ cu încălcarea principiului

retroactivității și a principiului securității raporturilor juridice, autoritatea

emitentă, pârâtă în prezenta cauză, a manifestat un evident exces de putere în sensul

art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, prin atingerea adusă dreptului

cert al reclamanților de a primi drepturile salariale aferente lunii iunie 2009

în cuantumul previzionat la sfârșitul lunii iunie. Față de prioritatea de care se

bucură și de care trebuie să se bucure principiul respectării legalității și al

hotărârilor judecătorești executorii, esențial pentru un stat de drept, nu pot fi

reținute pretinsele obstacole de ordin financiar, pentru a căror remediere sunt

prevăzute mecanisme legale corespunzătoare.

Susținerea recurentului

în sensul că anularea actului contestat este lipsită de obiect în privința producerii

efectelor juridice pentru viitor, având în vedere prevederile art. 4 alin. (3) și

(4) din Anexa nr. VI la Legea nr. 330/2009, este lipsită de relevanță, întrucât

legalitatea actelor administrative contestate se verifică la momentul emiterii lor

și nu poate fi validată de reglementări emise sau adoptate la un moment ulterior.

Față de rezultatul efectiv

al actului administrativ contestat în ceea ce privește suspendarea în concret a

unor drepturi salariale ale reclamanților, în mod corect a reținut instața de fond

că actul administrativ a fost emis și cu încălcarea

dispozițiilor art. 74

alin. (2) din Legea nr. 303/2004, atâta timp cât motivul invocat de autoritatea

emitentă nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate de această lege.

În ceea ce privește cererea

de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, Curtea reține că între

recurentul-pârât și această instituție nu există raporturi de natura celor avute

în vedere de dispozițiile art. 60 alin (1) C. proc. civ., așa cum corect a apreciat

instanța de fond.

În consecință, în raport

de cele mai sus reținute și față de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va fi respins recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul formulat de Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței

civile nr. 934 din data de 23 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția

a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 15 octombrie 2010.