ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4579/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr.5247 din 21 decembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanții T.T., ș.a., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a anulat Ordinul nr. 1472 din 02 iulie 2009 emis de pârât. Prin aceeași sentință a fost respinsă cererea de chemare în garanție a Ministerul Finanțelor Publice, precum și excepția lipsei de interes a acțiunii. In motivarea hotărârii pronunțate, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele: Excepția lipsei de interes este neîntemeiată, întrucât reclamanții din prezenta cauză, nefiind părți în dosarele în care s-ar fi pronunțat sentințele invocate de pârât, nu-și pot proteja direct drepturile decât în prezenta cauză în care au calitatea de părți.

Pe fondul cauzei, prima instanță a reținut că prin ordinul contestat s-a dispus, începând cu 01 iunie 2009, suspendarea aplicării Ordinului nr. 526/2009, prin care procurorii beneficiază de un spor de risc și suprasolicitare neuropsihică în procent de 50% calculat la indemnizația de încadrare lunară. Actul contestat încalcă dispozițiile art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, deoarece permit diminuarea drepturilor salariale ale reclamanților. In ceea ce privește cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța de fond a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 60 și urm. C. proc.

civ., întrucât prin cererea de chemare în garanție s-a solicitat ca Ministerul Finanțelor Publice să ia act de obligativitatea adoptării unui proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public pe anul 2009, solicitare care are un alt obiect decât garantarea sau despăgubirea la care se refera dispozițiile legale susmenționate. Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs pârâtul, invocând prevederile de art. 304 pct. 4, 7, 8 și 9 și art. 304 1 C. proc. civ. În motivarea recursului formulat, pârâtul reiterează excepțiile lipsei de interes și de obiect a acțiunii, arătând că Ordinul nr. 1472 din 2 iulie 2009 emis de Procurorul General al Parchetului Î.C.C.J.

a fost abrogat printr-un alt ordin, respectiv anulat prin mai multe hotărâri judecătorești, astfel că, în raport cu dispozițiile art. 8 din Legea nr. 554/2004, reclamanții nu mai justifică o vătămare a drepturilor sau intereselor lor. In ce privește fondul cauzei, din perspectiva prevederilor art. 304 pct. 4, 7, 8 și 9 C. proc. civ., recurentul susține următoarele: Instanța de fond în mod greșit a reținut că actul contestat are caracter retroactiv, în condițiile în care efectele trebuie să fie raportate la data scadenței drepturilor bănești, respectiv 13 iulie 2009. De asemenea, susține recurentul, actul contestat nu a fost emis cu exces de putere, întrucât Ministerului Public - Parchetul I.C.C.J.

nu i se poate imputa lipsa fondurilor necesare, atâta timp cât Ministerul Finanțelor Publice nu a alocat sumelor necesare plății sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică. Cu privire la cererea de chemare în garanție, recurentul-pârât susține că instanța de fond în mod greșit a respins-o, atâta timp cât obligația de garanție a ministerului subzistă în temeiul art. 131 pct. 1 din Legea nr. 304/2004 și art. 19 din Legea nr. 500/2002 și că sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 60-63 C. proc. civ., în scopul asigurării opozabilității hotărârii judecătorești pronunțate în cauză. Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile invocate de recurent, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc.

civ., Curtea constată că recursul este nefondat, pentru motivele ce se vor arăta în continuare. In ceea ce privește excepțiile lipsei de interes și de obiect, este de reținut că abrogarea actului administrativ cu caracter normativ, după declanșarea controlului j udecătoresc de legalitate a acestuia, nu lipsește de obiect acțiunea în contencios administrativ, pentru că legalitatea actului se cenzurează în raport cu prevederile legale în vigoare la data emiterii sau adoptării lui.

De asemenea, se reține că Legea nr. 554/2004 reglementează, prin art. 1 alin. (1), art. 8 și art. 18, un contencios subiectiv de plină jurisdicție, în cadrul căruia instanța are de analizat nu numai conformitatea actului administrativ cu legea, ci și existența unei vătămări produse reclamantului, într- un drept ori într-un interes legitim, în lipsa căreia nu poate fi aplicată sancțiunea anulării (decizia nr. 3324 din 29 iunie 2007, publicată în Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pe anul 2007 - Semestrul II, Ed. Hamangiu, București, 2008, p.106). Pe cale de consecință, instanța de recurs reține că, în pofida anulării actelor prin hotărâre judecătorească, reclamanții justifică un interes legitim actual prin prisma drepturilor și intereselor legitime a căror încălcare a fost invocată cel puțin pentru perioada cuprinsă între data emiterii și data anulării actelor ce formează obiectul litigiului.

Este neîntemeiat și motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât hotărârea recurată răspunde cerințelor prevăzute de art. 261 alin. (1) C. proc. civ. și cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței în sensul celor hotărâte. Sub aspectul motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 4, 8 și 9 C. proc. civ., instanța de recurs reține următoarele: Curtea de apel a apreciat în mod corect că nu sunt incidente dispozițiile O.U.G. nr. 71/2009, Înalta Curte reținând însă că inaplicabilitatea derivă din împrejurarea că dreptul reclamanților la plata drepturilor salariale lunare nu se circumscrie cadrului instituit prin O.U.G.

nr. 71/2009 aplicabil numai în privința sumelor stabilite prin hotărâri judecătorești, precum și faptul că actul contestat are caracter retroactiv și contravine dispozițiilor art. 74 alin.(2) din Legea nr. 303/2004. Este, de asemenea, necontestat caracterul retroactiv al actului atacat, întrucât a fost emis în cursul lunii iulie și dispune suspendarea de la data de 01 iunie 2009 a plății sporului în litigiu, realizând, cu alte cuvinte, în luna iulie o diminuare a drepturilor salariale ale reclamanților aferente muncii prestate în perioada anterioară, respectiv în cursul lunii iunie.

In același sens, se reține că, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, aplicabile în temeiul art. 3 alin. (2) din aceeași lege și în privința actelor administrative cu caracter normativ, cum este cel ce formează obiectul cauzei, actul contestat ar fi trebuit să fie elaborat și emis cu respectarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituție, republicată, care consacră principiul neretroactivității legii civile, ceea ce însă nu s-a întâmplat în cauza dedusă judecății. Împrejurarea că plata drepturilor salariale aferente lunii iunie 2009 urma a se face la data de 13 iulie 2009, dată ulterioară emiterii actului contestat, nu este de natură a înlătura caracterul retroactiv al acestuia.

Emiterea actului administrativ contestat cu nesocotirea principiului neretroactivității aduce atingere și principiului securității raporturilor juridice, care este implicit în toate articolele Convenției Europene a Drepturilor Omului și care a fost consacrat în jurisprudența CEDO, atâta timp cât certitudinea reclamanților cu privire la drepturile salariale ce li se cuveneau pentru munca deja prestată în cursul lunii iunie a fost înlăturată printr-o măsură dispusă în cursului lunii iulie. Pe cale de consecință, Înalta Curte reține că, prin emiterea actului administrativ contestat cu încălcarea principiului retroactivității și a principiului securității raporturilor juridice, autoritatea emitentă a manifestat un exces de putere în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, prin atingerea adusă dreptului cert al reclamanților de a primi drepturile salariale aferente lunii iunie 2009 în cuantumul previzionat la sfârșitul lunii iunie.

În ceea ce privește susținerile din recurs referitoare la respingerea de către Curtea de apel a cererii de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, se constată că nici acestea nu pot fi primite. Astfel, întemeiat a apreciat instanța de fond că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 60 C. proc. civ., întrucât nu se poate reține existența în sarcina Ministerului Finanțelor Publice a unei obligații de garanție sau despăgubire, în ipoteza admiterii acțiunii. In jurisprudență s-a reținut, în mod constant, că „instituția chemării în garanție se întemeiază pe existența unei obligații de garanție sau despăgubire și revine, în principiu, tuturor acelora care transmit altora un drept subiectiv, dacă o atare transmisiune se face cu titlu oneros" și că obligația de garanție este condiționată de existența unei transmisiuni anterioare, cu titlu oneros, a unui bun sau a unui drept subiectiv.

Or, în raport cu obiectul acțiunii și atribuțiile ce revin Ministerului Finanțelor Publice potrivit Legii nr. 500/2002, ministerul nu este debitorul unei obligații de garanție sau de despăgubire, iar executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, se face cu respectarea procedurii prevăzute de O.G. nr. 22/2002.

La pronunțarea prezentei decizii, în realizarea rolului constituțional ce revine Jurisdicției Supreme de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii prin promovarea unei jurisprudențe unitare, ca modalitate de respectare a principiului securității juridice, prevăzut implicit în totalitatea articolelor Convenției Europene a Drepturilor Omului și care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept (CEDO, Decizia din 6 decembrie 2007, cererea nr. 30658/05, Beian împotriva României, §39) Înalta Curte are în vedere practica sa constantă în litigiile având ca obiect anularea Ordinului nr. 1472/2009 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

În consecință, față de considerentele arătate, cu care se completează hotărârea instanței de fond, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va fi respins recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței nr. 5247 din 21 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 octombrie 2011.