ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4579/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4579/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința

nr.5247 din 21 decembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanții

T.T., ș.a.,

în

contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public -

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, a anulat Ordinul

nr. 1472 din 02

iulie 2009 emis de pârât. Prin aceeași sentință a fost respinsă cererea de

chemare

în garanție a Ministerul Finanțelor Publice, precum și excepția lipsei de

interes a acțiunii.

In motivarea hotărârii pronunțate,

Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:

Excepția lipsei

de interes este neîntemeiată, întrucât reclamanții din prezenta cauză, nefiind

părți în dosarele în care s-ar fi pronunțat sentințele invocate de pârât,

nu-și pot proteja

direct drepturile decât în prezenta cauză în care au calitatea de părți.

Pe fondul

cauzei, prima instanță a reținut că prin ordinul contestat s-a dispus,

începând cu 01 iunie 2009, suspendarea

aplicării Ordinului nr. 526/2009, prin care

procurorii

beneficiază de un spor de risc și suprasolicitare neuropsihică în procent de

50%

calculat la indemnizația de încadrare lunară.

Actul contestat încalcă dispozițiile

art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004,

deoarece

permit diminuarea drepturilor salariale ale reclamanților.

In ceea ce privește cererea de chemare

în garanție formulată de pârâtul

Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța de

fond a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 60 și urm.

C. proc. civ.,

întrucât prin cererea

de chemare în garanție s-a solicitat ca Ministerul Finanțelor Publice

să ia act de obligativitatea adoptării unui

proiect de rectificare a bugetului Ministerului

Public pe anul 2009, solicitare care are un alt obiect decât garantarea

sau despăgubirea la

care se refera dispozițiile legale susmenționate.

Împotriva acestei

sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat

recurs pârâtul,

invocând prevederile de art. 304 pct. 4, 7, 8 și 9 și art. 304

1

C. proc.

civ.

În motivarea

recursului formulat, pârâtul reiterează excepțiile lipsei de interes și de

obiect a acțiunii, arătând că Ordinul nr. 1472 din 2 iulie 2009 emis de

Procurorul General al Parchetului Î.C.C.J. a fost abrogat printr-un alt ordin,

respectiv anulat prin

mai multe hotărâri judecătorești, astfel că, în raport

cu dispozițiile art. 8 din Legea

nr. 554/2004, reclamanții nu mai justifică o vătămare a

drepturilor sau intereselor lor.

In ce privește

fondul cauzei, din perspectiva prevederilor art. 304 pct. 4, 7, 8 și 9

C. proc. civ., recurentul susține

următoarele:

Instanța de fond

în mod greșit a reținut că actul contestat are caracter retroactiv,

în condițiile în care efectele trebuie

să fie raportate la data scadenței drepturilor bănești, respectiv 13 iulie

2009.

De asemenea,

susține recurentul, actul contestat nu a fost emis cu exces de

putere, întrucât Ministerului Public -

Parchetul I.C.C.J. nu i se poate imputa lipsa

fondurilor

necesare, atâta timp cât Ministerul Finanțelor Publice nu a alocat sumelor

necesare

plății sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică.

Cu privire la

cererea de chemare în garanție, recurentul-pârât susține că instanța

de fond în mod

greșit a respins-o, atâta timp cât obligația de garanție a ministerului

subzistă în temeiul art. 131 pct. 1

din Legea nr. 304/2004 și art. 19 din Legea

nr.

500/2002 și că sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 60-63 C. proc. civ.,

în scopul

asigurării opozabilității

hotărârii judecătorești pronunțate în cauză.

Examinând cauza

și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu

criticile invocate de recurent, precum

și cu dispozițiile legale incidente în cauză,

inclusiv

cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Curtea constată că recursul

este

nefondat, pentru motivele ce se vor arăta în continuare.

In ceea ce privește excepțiile lipsei de interes

și de obiect, este de reținut că

abrogarea actului administrativ cu

caracter normativ, după declanșarea controlului j

udecătoresc de legalitate a acestuia, nu lipsește de obiect acțiunea în

contencios

administrativ, pentru că

legalitatea actului se cenzurează în raport cu prevederile legale

în

vigoare la data emiterii sau adoptării lui. De asemenea, se reține că Legea

nr. 554/2004 reglementează, prin art. 1 alin. (1),

art. 8 și art. 18, un contencios subiectiv

de plină jurisdicție, în cadrul căruia instanța are de analizat nu

numai conformitatea

actului

administrativ cu legea, ci și existența unei vătămări produse reclamantului,

într-

un drept ori într-un interes legitim, în lipsa căreia nu poate fi

aplicată sancțiunea

anulării (decizia nr. 3324

din 29 iunie 2007, publicată în Jurisprudența Înaltei Curți de

Casație

și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pe anul 2007 -

Semestrul

II,

Ed. Hamangiu,

București, 2008, p.106).

Pe cale de consecință, instanța

de recurs reține

că, în pofida anulării actelor prin hotărâre judecătorească, reclamanții

justifică un

interes legitim actual prin prisma drepturilor și intereselor legitime a căror

încălcare a fost invocată cel puțin pentru perioada cuprinsă între data

emiterii și data

anulării

actelor ce formează obiectul litigiului.

Este neîntemeiat

și motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C.

proc. civ.,

întrucât hotărârea recurată răspunde cerințelor prevăzute de art. 261 alin. (1)

C. proc. civ. și cuprinde

motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței în sensul

celor hotărâte.

Sub aspectul

motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 4, 8 și 9

C. proc. civ., instanța de recurs reține

următoarele:

Curtea de apel a

apreciat în mod corect că nu sunt incidente dispozițiile O.U.G.

nr. 71/2009, Înalta

Curte reținând însă că inaplicabilitatea derivă din împrejurarea că dreptul

reclamanților la plata drepturilor salariale lunare nu se circumscrie cadrului

instituit prin

O.U.G. nr. 71/2009 aplicabil numai în privința sumelor stabilite prin

hotărâri

judecătorești, precum și faptul că actul contestat are caracter retroactiv și

contravine dispozițiilor art. 74

alin.(2) din Legea nr. 303/2004.

Este, de

asemenea, necontestat caracterul retroactiv al actului atacat, întrucât a

fost emis în

cursul lunii iulie și dispune suspendarea de la data de 01 iunie 2009 a plății

sporului în

litigiu, realizând, cu alte cuvinte, în luna iulie o diminuare a drepturilor

salariale ale

reclamanților aferente muncii prestate în perioada anterioară, respectiv în

cursul lunii

iunie. In același sens, se reține că, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (2)

din Legea

nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea

actelor normative,

aplicabile în temeiul art. 3 alin. (2) din aceeași lege

și în privința actelor administrative cu

caracter normativ, cum este cel ce formează obiectul

cauzei, actul contestat ar fi trebuit să

fie elaborat și emis cu respectarea dispozițiilor art. 15

alin. (2) din Constituție, republicată,

care consacră principiul neretroactivității legii civile,

ceea ce însă nu s-a întâmplat în

cauza

dedusă judecății.

Împrejurarea că

plata drepturilor salariale aferente lunii iunie 2009 urma a se face

la data de 13

iulie 2009, dată ulterioară emiterii actului contestat, nu este de natură a

înlătura caracterul retroactiv al

acestuia.

Emiterea actului administrativ

contestat cu nesocotirea principiului

neretroactivității

aduce atingere și principiului securității raporturilor juridice, care este

implicit în toate articolele Convenției Europene a

Drepturilor Omului și care a fost

consacrat

în jurisprudența CEDO, atâta timp cât certitudinea reclamanților cu privire la

drepturile salariale ce li se cuveneau pentru

munca deja prestată în cursul lunii iunie a fost

înlăturată printr-o

măsură dispusă în cursului lunii iulie.

Pe cale de

consecință, Înalta Curte reține că, prin emiterea actului administrativ

contestat cu încălcarea principiului retroactivității și a principiului

securității raporturilor

juridice, autoritatea emitentă a manifestat un exces de

putere în sensul art. 2 alin. (1) lit. n)

din Legea nr. 554/2004, prin atingerea adusă dreptului

cert al reclamanților de a primi

drepturile salariale aferente lunii iunie 2009 în

cuantumul previzionat la sfârșitul lunii

iunie.

În ceea ce privește susținerile din

recurs referitoare la respingerea de către

Curtea

de apel a cererii de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, se

constată că nici acestea nu pot fi primite. Astfel, întemeiat a apreciat

instanța de fond

că nu sunt

îndeplinite condițiile prevăzute de art. 60 C. proc. civ., întrucât nu se poate

reține existența în sarcina

Ministerului Finanțelor Publice a unei obligații de garanție

sau despăgubire, în ipoteza admiterii acțiunii. In

jurisprudență s-a reținut, în mod

constant,

că „instituția chemării în garanție se întemeiază pe existența unei obligații

de

garanție sau despăgubire și

revine, în principiu, tuturor acelora care transmit altora un

drept subiectiv, dacă o atare transmisiune se

face cu titlu oneros" și că obligația de garanție este condiționată de

existența unei transmisiuni anterioare, cu titlu oneros, a unui bun sau a unui

drept subiectiv. Or, în raport cu obiectul acțiunii și atribuțiile ce revin

Ministerului Finanțelor Publice potrivit Legii nr. 500/2002, ministerul nu este

debitorul unei obligații de garanție sau de despăgubire, iar executarea

obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri

executorii, se face cu respectarea

procedurii prevăzute de O.G. nr. 22/2002.

La pronunțarea

prezentei decizii, în realizarea rolului constituțional ce revine

Jurisdicției Supreme de a asigura

interpretarea și aplicarea unitară a legii prin

promovarea unei jurisprudențe unitare, ca modalitate de respectare a

principiului

securității juridice,

prevăzut implicit în totalitatea articolelor Convenției Europene a

Drepturilor Omului și care constituie unul din

elementele fundamentale ale statului de

drept (CEDO, Decizia din 6 decembrie 2007, cererea nr. 30658/05, Beian

împotriva

României, §39) Înalta Curte

are în vedere practica sa constantă în litigiile având ca

obiect anularea Ordinului nr. 1472/2009 emis de

Procurorul General al Parchetului de

pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție.

În consecință,

față de considerentele arătate, cu care se completează hotărârea

instanței de

fond, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va fi respins

recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție împotriva sentinței nr. 5247 din 21 decembrie 2010 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 6 octombrie 2011.