ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3424/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3424/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

A

supra

recursurilor de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința

nr. 3791 din 7 octombrie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a admis, în parte, acțiunea formulată de

reclamanții B.A., ș.a.,

în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public -

Parchetul

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Finanțelor

Publice, a anulat Ordinul nr. 1472 din 02 iulie 2009

și adresa nr. 293378 din 18 iunie 2009 emise

de pârâți și a obligat primul pârât la efectuarea plății către

reclamanți a sporului de

risc și

solicitare neuropsihică de 50%, începând cu 01 iunie 2009 și până la intrarea

în

vigoare a Legii nr. 330/2009, cu

dobânda legală de la data nașterii dreptului, la data plății efective. Prin

aceeași sentință, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale

pasive

a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, cu privire la capătul de cerere privind

repararea prejudiciului prin efectuarea plății sporului, și a fost respins, ca

atare, acest capăt de cerere față de acest pârât. De asemenea, au fost respinse

cererea de chemare în garanție a Ministerul Finanțelor Publice, precum și

excepțiile inadmisibilității și lipsei de interes a acțiunii.

În motivarea hotărârii pronunțate,

Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:

Excepția lipsei de interes este

neîntemeiată, întrucât reclamanții din prezenta cauză, nefiind părți în

dosarele în care s-ar fi pronunțat sentințele invocate de pârât, nu-și pot

proteja direct drepturile decât în prezenta cauză în care au calitatea de

părți.

Excepția lipsei calității procesuale

pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Public este întemeiată doar cu privire

la capătul de cerere privind repararea prejudiciului prin efectuarea plății

sporului, deoarece între reclamanți și acest pârât nu există raporturi de serviciu.

In ce privește celelalte capete de cerere, instanța de fond a apreciat că

excepția nu este întemeiată, întrucât virarea de către Ministerul Finanțelor

Public a sumelor de bani cuvenite reclamanților este consecința directă a

anulării actelor contestate, unul dintre ele fiind emis chiar de acest pârât.

Excepția inadmisibilității acțiunii,

ca urmare a depășirii limitelor puterii judecătorești, este nefondată, întrucât

actele contestate sunt acte administrative supuse controlului de legalitate pe

calea prevăzută de Legea nr. 554/2004.

Pe fondul cauzei, prima instanță a

reținut că prin ordinul contestat, emis în temeiul adresei nr. 293378/2009 a,

s-a dispus, începând cu 01 iunie 2009, suspendarea aplicării Ordinului nr. 526/2009,

prin care procurorii beneficiază de un spor de risc și suprasolicitare

neuropsihică în procent de 50% calculat la indemnizația de încadrare lunară.

Actele contestate încalcă dispozițiile

art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, deoarece permit diminuarea

drepturilor salariale ale reclamanților.

In ceea ce privește cererea de chemare

în garanție formulată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, instanța de fond a reținut că nu sunt îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 60 și urm. C. proc. civ., întrucât nu există un

raport juridic legal sau convențional de garanție de către Ministerul

Finanțelor Publice a sumelor reprezentând drepturile ce se cuvin reclamanților.

Împotriva acestei sentințe,

considerând-o netemeinică și nelegală, au declarat recurs pârâții, invocând

prevederile de art. 304 pct. 4, 5 ,7, 8 și 9 și art. 304

1

C. proc.

civ.

In motivarea recursului formulat,

pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție reiterează excepția lipsei de interes a acțiunii, arătând că Ordinul

nr. 1472 din 2 iulie 2009 emis de Procurorul General al Parchetului Î.C.C.J. a

fost anulat prin mai multe hotărâri judecătorești, astfel că, în raport cu

dispozițiile art. 8 din Legea nr. 554/2004, reclamanții nu mai justifică o

vătămare a drepturilor sau intereselor lor.

În ce privește fondul cauzei, din

perspectiva prevederilor art. 304 pct. 4, 7, 8 și 9 C. proc. civ.,

recurentul-pârât susține următoarele:

Instanța de fond în mod greșit a

reținut că actele contestate au caracter retroactiv, în condițiile în care

efectele actelor trebuie să fie raportate la data scadenței drepturilor

bănești, respectiv 13 iulie 2009.

De asemenea, susține recurentul,

actele contestate nu au fost emise cu exces de putere, întrucât Ministerului

Public - Parchetul Î.C.C.J. nu i se poate imputa lipsa

fondurilor necesare, atâta timp cât Ministerul Finanțelor Publice nu a

alocat sumelor

necesare plății sporului de risc și suprasolicitare

neuropsihică.

Cu privire la cererea de chemare în

garanție, recurentul-pârât susține că

instanța

de fond în mod greșit a respins-o, atâta timp cât obligația de garanție a

ministerului

subzistă în temeiul art. 131 pct. 1 din Legea nr. 304/2004 și art. 19 din

Legea nr. 500/2002 și că sunt întrunite cerințele

prevăzute de art. 60-63 C. proc. civ.,

în

scopul asigurării opozabilității hotărârii judecătorești pronunțate în cauză.

Totodată, arată

recurentul, în mod greșit față de dispozițiile art. 3 alin. (3) din

O.G. nr. 9/2000 a

admis instanța de fond cererea reclamanților de acordare a dobânzii

legale.

In motivarea

recursului său, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 și

art. 301

1

C. proc. civ., pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, reiterează apărările

invocate în fața

primei instanțe, susținând, în esență, că acțiunea este inadmisibilă, pentru

lipsa plângerii prealabile și a caracterului administrativ al actului

contestat,

precum și pentru depășirea atribuțiilor puterii judecătorești iar

sentința atacată nu este

suficient

motivată cu privire la aceste aspecte.

Examinând cauza

și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului,

cu criticile

invocate de recurenți, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză,

inclusiv cele

ale art. 304

1

C. proc. civ., Curtea constată că recursurile

sunt nefondate, pentru motivele ce se

vor arăta în continuare.

In ceea ce privește excepția lipsei de

interes, este de reținut că abrogarea

actului

administrativ cu caracter normativ, după declanșarea controlului judecătoresc

de legalitate a acestuia, nu lipsește de obiect

acțiunea în contencios administrativ,

pentru

că legalitatea actului se cenzurează în raport cu prevederile legale în vigoare

la

data emiterii sau adoptării lui. De asemenea, se reține că Legea nr. 554/2004

reglementează, prin art. 1 alin. (1), art. 8

și art. 18, un contencios subiectiv de plină

jurisdicție, în cadrul căruia instanța are de analizat nu numai

conformitatea actului

administrativ

cu legea, ci și existența unei vătămări produse reclamantului, într-un

drept ori într-un interes legitim, în lipsa căreia

nu poate fi aplicată sancțiunea anulării

(decizia nr. 3324 din 29 iunie

2007, publicată în Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția

de contencios administrativ și fiscal pe anul 2007 -

emestrul

II,

Ed. Hamangiu, București, 2008, p.106).

Pe cale de

consecință, instanța

de recurs reține că, în pofida anulării actelor prin

hotărâre judecătorească, reclamanții

justifică un interes legitim actual prin prisma

drepturilor și intereselor legitime a căror

încălcare a fost invocată cel puțin

pentru perioada cuprinsă între data emiterii și data

anulării actelor ce formează obiectul

litigiului.

Este neîntemeiat

și motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,

întrucât hotărârea recurată răspunde cerințelor prevăzute de art. 261 alin. (1)

C.

proc. civ. și cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea

instanței în sensul celor hotărâte.

Sub aspectul

motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 4, 8 și 9

C. proc. civ., instanța de recurs

reține următoarele:

Curtea de apel a

apreciat în mod corect că nu sunt incidente dispozițiile O.U.G.

nr. 71/2009, Înalta

Curte reținând însă că inaplicabilitatea derivă din împrejurarea că dreptul

reclamanților la plata drepturilor salariale lunare nu se circumscrie cadrului

instituit prin

O.U.G. nr. 71/2009 aplicabil numai în privința sumelor stabilite prin

hotărâri

judecătorești, precum și faptul că actele contestate au caracter retroactiv și

contravin dispozițiilor art. 74 alin. (2)

din Legea nr. 303/2004.

Este, de

asemenea, necontestat caracterul retroactiv al actelor atacate, întrucât

au fost emise în

cursul lunii iulie și dispun suspendarea de la data de 01 iunie 2009 a plății

sporului în

litigiu, realizând, cu alte cuvinte, în luna iulie o diminuare a drepturilor

salariale ale

reclamanților aferente muncii prestate în perioada anterioară, respectiv în

cursul lunii

iunie. în același sens, se reține că, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (2)

din

Legea

nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor

normative,

aplicabile în temeiul art. 3 alin. (2) din aceeași lege și în privința actelor

administrative

cu caracter normativ ce formează obiectul cauzei, actele contestate ar fi

trebuit să fie

elaborate și emise cu respectarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din

Constituție,

republicată, care consacră principiul neretroactivității legii civile,

ceea ce însă nu s-a

întâmplat

în cauza dedusă judecății.

Împrejurarea că

plata drepturilor salariale aferente lunii iunie 2009 urma a se face

la data de 13

iulie 2009, dată ulterioară emiterii actelor contestate, nu este de natură a

înlătura caracterul retroactiv al

acestora.

Emiterea actelor

administrative contestate cu nesocotirea principiului

neretroactivității

aduce atingere și principiului securității raporturilor juridice, care este

implicit în

toate articolele Convenției Europene a Drepturilor Omului și care a fost

consacrat în

jurisprudența CEDO, atâta timp cât certitudinea reclamanților cu privire la

drepturile

salariale ce li se cuveneau pentru munca deja prestată în cursul lunii iunie a

fost înlăturată printr-o măsură

dispusă în cursului lunii iulie.

Pe cale de

consecință, Înalta Curte reține că, prin emiterea actelor administrative

contestate cu încălcarea principiului

retroactivității și a principiului securității

raporturilor juridice, autoritatea emitentă a manifestat un exces de

putere în sensul art. 2

alin. (1)

lit. n) din Legea nr. 554/2004, prin atingerea adusă dreptului cert al

reclamanților

de a primi drepturile

salariale aferente lunii iunie 2009 în cuantumul previzionat la

sfârșitul

lunii iunie.

În ceea ce

privește susținerile din recurs referitoare la respingerea de către

Curtea de apel a

cererii de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, se

constată că nici

acestea nu pot fi primite. Astfel, întemeiat a apreciat instanța de fond că nu

sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 60 C. proc. civ., întrucât nu se

poate reține existența în sarcina Ministerului Finanțelor Publice a unei

obligații de garanție

sau despăgubire, în ipoteza admiterii acțiunii. în

jurisprudența s-a reținut, în mod

constant, că „instituția chemării în garanție se

întemeiază pe existența unei obligații

de garanție sau despăgubire și revine, în principiu,

tuturor acelora care transmit altora un drept subiectiv, dacă o atare

transmisiune se face cu titlu oneros" și că obligația de garanție este

condiționată de existența unei transmisiuni anterioare, cu titlu oneros, a unui

bun sau a unui drept subiectiv. Or, în raport cu obiectul acțiunii și

atribuțiile ce revin Ministerului Finanțelor Publice potrivit Legii nr. 500/2002,

ministerul nu este debitorul unei obligații de garanție sau de despăgubire, iar

executarea obligațiilor de

plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri

executorii, se face cu respectarea

procedurii

prevăzute de O.G. nr. 22/2002.

Nici critica

referitoare la greșita acordare a dobânzii legale nu este întemeiată,

reclamanții fiind

îndreptățiți să primească și dobânda legală, a cărei acordare este

menită să

acopere integral prejudiciul cauzat prin devalorizarea monedei naționale, ca

urmare a

neachitării la timp a drepturilor, în raport cu dispozițiile art. 998-999 C.

civ.

De asemenea, se reține că în mod

corect a apreciat instanța de fond ca neîntemeiată excepția inadmisibilității

acțiunii.

Aceasta,

întrucât, așa cum rezultă în mod expres din prevederile art. 7 alin. (5) din

Legea nr. 554/20O4, în cazul cererii formulate de reclamanți - având ca obiect

refuzul nejustificat al pârâților de a rezolva o cerere referitoare la un drept

- nu este

obligatorie

îndeplinirea procedurii prealabile, pe de o parte, iar caracterul

administrativ al adresei emise de Ministerul

Finanțelor Publice este evident, având în

vedere că aceasta este menționată ca temei al emiterii ordinului

contestat, pe de altă

parte.

In acest sens,

sunt relevante dispozițiile art. 8 alin. (1) teza finală din Legea

nr. 554/2004, care reglementează

obiectul acțiunii judiciare în contencios administrativ, potrivit cărora „ ...

se poate adresa instanței de contencios

administrativ

și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său

prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul

nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare

a unei anumite operațiuni administrative necesare

pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau

interesului legitim".

Or, în cauză,

adresa emisă de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice reprezintă

un refuz de

efectuare a unei operațiuni administrative necesare pentru exercitarea

dreptului legitim al reclamanților, în sensul dispozițiilor legale citate.

In raport de aceleași dispoziții

legale, instanța de recurs apreciază ca

neîntemeiată

și critica referitoare la depășirea atribuțiilor puterii judecătorești.

La pronunțarea

prezentei decizii, în realizarea rolului constituțional ce revine

Jurisdicției Supreme de a asigura

interpretarea și aplicarea unitară a legii prin

promovarea unei jurisprudențe unitare, ca modalitate de respectare a

principiului

securității juridice,

prevăzut implicit în totalitatea articolelor Convenției Europene a

Drepturilor Omului și care constituie unul din

elementele fundamentale ale statului de

drept (CEDO, Decizia din 6 decembrie 2007, cererea nr. 30658/05, Beian

împotriva României, §39) Înalta Curte are în vedere practica sa constantă în

litigiile având ca

obiect anularea

Ordinului nr. 1472/2009 emis de Procurorul General al Parchetului de

pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

In consecință,

față de considerentele arătate, cu care se completează hotărârea

instanței de

fond, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. vor fi respinse

recursurile, ca

nefondate.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursurile

declarate de pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe

lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție și Ministerul Finanțelor Publice împotriva

sentinței nr. 3791

din 7 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de

contencios administrativ și fiscal, ca

nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 14 iunie 2011.