ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 981/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 981/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamanții B.M., A.L.,

M.C., B.D., C.N., L.D.I., C.I. și G.S. au chemat in judecată M.P. – Parchetul de

pe Lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și M.F.P., solicitând instanței de

contencios administrativ ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună:

Ordinului nr. 1472/2009 emis de P.G. al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție

și

implicit a adresei nr. 293378 din 18

iunie 2009 a M.F.P.

;

obligarea P.G. al Parchetului de pe lângă

Înalta

Curte de Casație si Justiție, în

calitate de ordonator principal de credite, î

n

conformitate cu art. 70 alin. (4) din Legea nr. 304/2004, să solicite

M.F.P. suplimentarea fondurilor prevăzute în

bugetul Ministerului Public cu titlul „Cheltuieli

de personal” pentru plata

sporului de

risc și solicitare neuropsihica de 50 %, suspendat din data

de 1 iunie 2009, pentru semestrul II 2009, precum și

deschiderea de credite

pentru plata

sumei aferente plății acestuia.

3.

obligarea M.F.P. la suplimentarea

fondurilor prevăzute în bugetul Ministerului

Public la titlul „Cheltuieli de

personal”

pentru plata, pe semestrul II 2009, a sporului de risc și supra

solicitare neuropsihica de 50 %, precum și la deschiderea

de credite

pentru plata sumei aferente acestuia.

4.

obligarea P.G. al

Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție,

la alocarea, în favoarea acestui parchet, a

sumelor reprezentând

sporul de risc și solicitare neuropsihica de 50 % și

plata contravalorii acestuia, începând cu data de 1 iunie

2009 și în continuare.

În motivarea cererii, au arătat ca prin acest ordin s-a

dispus

suspendarea Ordinului nr. 526/2009,

retroactiv, începând cu

01 iunie 2009, sine die, fiind încălcat

principiul legalității, nefiind admis ca prin

emiterea

unui ordin să se încalce Constituția României și Legea

nr. 303/2004.

M.P. - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție a formulat cerere de chemare în garanție a M.F.

P., solicitând să se dispună ca M.F.P. să ia act

de obligativitatea adoptării unui proiect de rectificare

a bugetului

Ministerului Public pe anul 2009, care să

includă alocarea sumelor ce

reprezintă pretențiile reclamanților,

în cazul admiterii acțiunii.

Î

n

motivarea cererii au fost invocate dispozițiile H.G. nr. 736/2003, art. 131

pct. 1

din Legea nr. 304/2004,

art. 19 din Legea nr. 500/2002 în raport de care

Ministerul Public este în imposibilitate de a

dispune de fonduri bugetare pentru plata diferențelor bănești solicitate.

La termenul de judecata din 26 februarie 2010, Curtea a

invocat din oficiu excepția

lipsei calității

procesuale pasive a M.F.P.

cu privire la capătul 3

din acțiune și a pus în discuția părților excepția lipsei de interes, invocată

de pârâtul M.P. – P.G. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

.

Curtea

de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin

sentința civilă nr. 1150 din 5 martie 2010, a respins excepția lipsei de

interes cu privire la cererea principală, ca neîntemeiată, a admis excepția

lipsei calității procesuale pasive a M.F.P. pe capătul al 3-lea al cererii

principale și, a admis în parte acțiunea reclamanților în sensul anulării

Ordinului nr. 1472/2009 și a adresei nr. 293378/2009, emisă de M.F.P.

Totodată,

a respins, ca neîntemeiate, restul petitelor, respectiv pentru lipsa calității

procesuale pasive a M.F.P. referitor la capătul 3 al cererii principale. De

asemenea, a respins, ca neîntemeiată, și cererea de chemare în garanție a M.F.P.

Pentru

a pronunța această sentință, instanța a reținut următoarele:

Excepția

lipsei de interes a acțiunii este neîntemeiată, întrucât reclamanții dovedesc

un folos practic și direct din eventualitatea admiterii acțiunii.

Referitor

la excepția lipsei calității procesuale pasive a M.F.P. pe capătul 3 al

acțiunii, s-a reținut că aceasta trebuie admisă, deoarece reclamanții nu au

dovedit legitimatio ad processum a acestui pârât în solicitarea de a fi obligat

să suplimenteze fondurile bugetare ale M.F.P. pentru plata pe semestrul II 2009 a sporului de 50 % și să se aprobe deschiderea de credite pentru plata sumei aferente.

Pe

fondul cauzei, s-a reținut că acțiunea este întemeiată în parte, în ceea ce

privește capetele de cere având ca obiect anularea Ordinului nr. 1472/2009 și

anularea adresei nr. 293378 din 18 iunie 2009 emisă de M.F.P.

Astfel,

Curtea a constatat că ordinul a fost emis cu încălcarea dispozițiilor art. 74 alin.

(2) din Legea nr. 303/2004, potrivit cărora drepturile salariale ale judecătorilor

și procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate, decât în cazurile prevăzute

de prezenta lege. Or, la emiterea ordinului susmenționat nu a fost avut în

vedere niciunul din cazurile prevăzute de această lege.

Pentru

aceleași argumente, instanța a apreciat ca nelegală și adresa contestată.

Referitor

la capătul doi și patru din acțiune, prin care se solicită obligarea P.G. al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție să solicite M.F.P. suplimentarea

fondurilor pentru plata acestui spor și deschiderea de credite pentru plata

sumei aferente plății, instanța a reținut că acestea sunt neîntemeiate,

neputându-se reține un refuz nejustificat al pârâtului în sensul art. 2 alin.

(1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, de a-și exercita atribuțiile ce-i revin

potrivit Legii nr. 500/2002, în calitate de ordonator principal de credite

pentru asigurarea plății drepturilor salariale cuvenite reclamanților.

Cât

privește cererea de chemare în garanție, s-a reținut că aceasta este

neîntemeiată față de dispozițiile art. 60 alin. (1) C. proc. civ., întrucât

solicitarea M.P. are un alt obiect decât garantarea sau despăgubirea prevăzută

de art. 60 C. proc. civ.

Împotriva

acestei sentințe, considerată nelegală și netemeinică a declarat recurs M.P. - Parchetul

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Recurentul

a reiterat excepția lipsei de interes a intimaților-reclamanți în promovarea

acțiunii, pe considerentul că prin sentința civilă nr. 196 din 19 octombrie 2009 a Curții de Apel Oradea, irevocabilă prin Decizia nr. 1412 din 11 martie 2010 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, s-a dispus

în mod irevocabil anularea Ordinului nr. 1472/2009, astfel că odată pronunțată

anularea acestuia, lipsește actul de efecte juridice în totalitatea sa.

Recurentul

a reiterat și excepția lipsei de obiect a acțiunii susținând că atât Ordinul

Procurorului General nr. 526/2009, cât și Ordinul nr. 1472/ 2009 a cărui

anulare se solicită, au fost abrogate ca urmare a emiterii Ordinului nr. 2777/2009

de către P.G. al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

prin care s-a stabilit, pentru personalul din subordine, un spor pentru risc și

suprasolicitare neuropsihică de 25 % și un spor de confidențialitate de 5 %.

Pe

fondul cauzei, recurentul a susținut că instanța de fond a dispus anularea

ordinului atacat, depășind atribuțiile puterii judecătorești. Astfel, s-a

reținut că ordinul contestat ar avea caracter retroactiv, or acest lucru este

nefondat, deoarece drepturile salariale aferente lunii iunie 2009 au fost

scadente în luna iulie 2009 (la 13 iulie) după data emiterii Ordinului nr. 1472/2009.

S-a

mai susținut că, prin Ordinul nr. 1472/2009 nu a avut loc o diminuare a

drepturilor salariale ci doar o suspendare a plății acestora, plata urmând să

fie făcută în condițiile de O.U.G. nr. 71/2009 neputându-se susține că ordinul

atacat încalcă prevederile Legii nr. 303/2004.

S-a

mai susținut și că, în cauză nu poate fi vorba despre o îndoială serioasă în

privința legalității actului administrativ atacat, întrucât prin emiterea lui

s-a sistat plata sporului de 50 % pentru risc și suprasolicitare neuropsihică,

din motive strict financiare. De asemenea, s-a susținut că nu poate fi vorba

nici de producerea unei pagubei iminente de vreme ce reclamanții sunt

beneficiarii unor hotărâri judecătorești având ca obiect plata sporului de 50 %

menționat mai sus, hotărâri ce se vor executa potrivit O.G. nr. 71/2009.

Referitor

la așa-zisul exces de putere, reținut de instanța fondului, recurentul susține

că, acesta este înlăturat de dispozițiile art. 131 alin. (1) din Legea nr. 304/2004

potrivit căruia „activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la

bugetul de stat”.

Recurentul

a mai susținut și faptul că prin anularea Ordinului nr. 1472/2009, instanța de

fond a adăugat la textul de lege al O.U.G. nr. 71/2009, încălcând principiul constituțional

al separației puterilor în stat.

Cât

privește cererea de chemare în garanție a M.F.P., s-a reținut că în mod greșit

instanța de fond a dispus respingerea acesteia în condițiile în care a admis

acțiunea reclamanților, obligația de garanție există în temeiul art. 131 alin.

(1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, potrivit căreia

activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat.

Recursul

este nefondat.

Analizând

cu prioritate excepțiile invocate de recurent în temeiul art. 137 C. proc. civ.,

Înalta Curte constată că acestea sunt neîntemeiate.

Referitor

la lipsa de obiect a acțiunii, Înalta Curte reține că anularea actului

administrativ cu caracter normativ, după declanșarea controlului judecătoresc

de legalitate a acestuia, nu lipsește de obiect acțiunea în contencios

administrativ, pentru că legalitatea actului se cenzurează în raport cu

prevederile legale în vigoare la data emiterii sau adoptării lui.

În ceea ce privește

excepția lipsei de interes, nu pot fi primite susținerile recurentului-pârât.

Este de reținut că abrogarea actului administrativ cu caracter normativ, după

declanșarea controlului judecătoresc de legalitate a acestuia, nu lipsește de

obiect acțiunea în contencios administrativ, pentru că legalitatea actului se

cenzurează în raport cu prevederile legale în vigoare la data emiterii sau

adoptării lui. De asemenea, se reține că Legea nr. 554/2004 reglementează, prin

art. 1 alin. (1), art. 8 și art. 18, un contencios subiectiv de plină jurisdicție,

în cadrul căruia instanța are de analizat nu numai conformitatea actului

administrativ cu legea, ci și existența unei vătămări produse reclamantului,

într-un drept ori într-un interes legitim, în lipsa căreia nu poate fi aplicată

sancțiunea anulării (decizia nr. 3324 din 29 iunie 2007, publicată în Jurisprudența

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și

fiscal pe anul 2007). Pe cale de consecință, instanța de recurs reține că, în

pofida anulării actelor prin hotărâre judecătorească, reclamanții justifică un

interes legitim actual prin prisma drepturilor și intereselor legitime a căror

încălcare a fost invocată cel puțin pentru perioada cuprinsă între data

emiterii și data anulării ordinului și adresei ce formează obiectul litigiului.

Sub aspectul

motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 4, 8 și 9 C. proc.

civ., instanța de recurs reține următoarele:

Curtea de apel a

apreciat în mod corect că nu sunt incidente dispozițiile O.U.G. nr. 71/2009,

Înalta Curte reținând însă că inaplicabilitatea derivă din împrejurarea că

dreptul reclamanților la plata drepturilor salariale lunare nu se circumscrie

cadrului instituit prin O.U.G. nr. 71/2009 aplicabil numai în

privința sumelor stabilite prin hotărâri judecătorești, precum și faptul că

actele contestate au caracter retroactiv și contravin dispozițiilor art. 74 alin.

(2) din Legea nr. 303/2004.

Este necontestat

caracterul retroactiv al actelor contestate

,

întrucât au fost emise în cursul lunii iulie și dispun suspendarea de la data

de 01 iunie 2009 a plății sporului în litigiu, realizând, cu alte cuvinte, în

luna iulie o diminuare a drepturilor salariale ale reclamanților aferente

muncii prestate în perioada anterioară, respectiv în cursul lunii iunie.

În

același sens, se reține că, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr.

24/2000

privind

normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative,

aplicabile în temeiul art. 3 alin. (2) din aceeași

lege și în privința actelor administrative cu caracter normativ ce formează

obiectul cauzei, actele contestate ar fi trebuit să fie elaborate și emise cu

respectarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituție, republicată, care

consacră principiul neretroactivității legii civile, ceea ce însă nu s-a

întâmplat în cauza dedusă judecății.

Împrejurarea

că plata drepturilor salariale aferente lunii iunie 2009 urma a se face la data

de 13 iulie 2009, dată ulterioară emiterii actelor contestate, nu este de

natură a înlătura caracterul retroactiv al acestora.

Emiterea

actelor administrative contestate cu nesocotirea principiului

neretroactivității aduce atingere și principiului securității raporturilor

juridice, care este implicit în toate articolele C.E.D.O. și care a fost

consacrat în jurisprudența C.E.D.O., atâta timp cât certitudinea reclamanților

cu privire la drepturile salariale ce li se cuveneau pentru munca deja prestată

în cursul lunii iunie a fost înlăturată printr-o măsură dispusă în cursului

lunii iulie.

Pe

cale de consecință, Înalta Curte reține că, prin emiterea actelor

administrative contestate cu încălcarea principiului neretroactivității și a

principiului securității raporturilor juridice, autoritatea emitentă a

manifestat un exces de putere în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004,

prin atingerea adusă dreptului cert al reclamanților de a primi drepturile

salariale aferente lunii iunie 2009 în cuantumul previzionat la sfârșitul lunii

iunie.

În ceea ce privește

susținerile din recurs referitoare la respingerea de către Curtea de apel a

cererii de chemare în garanție a M.F.P., se constată că acestea nu pot fi

primite. Întemeiat a apreciat instanța de fond că nu sunt îndeplinite condițiile

prevăzute de art. 60 C. proc. civ., întrucât nu se poate reține existența în

sarcina M.F.P. a unei obligații de garanție sau despăgubire, în ipoteza

admiterii acțiunii. În jurisprudență s-a reținut în mod constant că „instituția

chemării în garanție se întemeiază pe existența unei obligații de garanție sau

despăgubire și revine, în principiu, tuturor acelora care transmit altora un

drept subiectiv, dacă o atare transmisiune se face cu titlu oneros” și că

obligația de garanție este condiționată de existența unei transmisiuni

anterioare, cu titlu oneros, a unui bun sau a unui drept subiectiv. Or, în

raport cu obiectul acțiunii și atribuțiile ce revin M.F.P. potrivit Legii nr. 500/2002,

ministerul nu este debitorul unei obligații de garanție sau de despăgubire, iar

executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin

titluri executorii se face cu respectarea procedurii prevăzute de O.G. nr. 22/2002.

La

pronunțarea prezentei decizii, în realizarea rolului constituțional ce revine

Jurisdicției Supreme de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii

prin promovarea unei jurisprudențe unitare, ca modalitate de respectare a

principiului securității juridice, prevăzut implicit

în totalitatea

articolelor C.E.D.O. și care constituie unul din elementele fundamentale ale

statului de drept (C.E.D.O., Decizia din 6 decembrie 2007, cererea nr. 30658/05,

B. împotriva României, §39), Înalta Curte are în vedere practica sa constantă

în litigiile având ca obiect anularea Ordinului nr. 1472/2009 emis de P.G. al

Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

.

În

consecință, în raport de cele mai sus reținute, față de dispozițiile art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., va fi respins recursul declarat de M.P.

–

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de M.P. - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție împotriva sentinței civile nr. 1150 din 5 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 februarie 2011.