ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 569/2011

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele: Prin sentința nr. 2353 din 17 mai 2010 a Curții de Apel București au fost respinse excepțiile lipsei de interes și lipsei de obiect și a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanții A.E.A., A.D., B.D.G., B.A., B.I., C.F., D. A., F.S.A., G.C., M.Ș., N.C., N.C.V., N.S., N.A.M., O.N.R., P.I., P.R., P.C.D., P.D., R.M., S.C.Ș. în contradictoriu cu pârâții M.F.P. și

PROCURORUL GENERAL AL PARCHETULUI DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI

JUSTIȚIE. A fost anulat Ordinul nr. 1472/2009 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a fost obligat pârâtul M. F.P., la suplimentarea fondurilor prevăzute în bugetul Ministerului Public la titlul „Cheltuieli de personal” pentru plata sporului de risc și solicitare neuropsihică de 50 % în semestrul al II-lea al anului 2009, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009. Instanța a obligat

PROCURORUL GENERAL AL PARCHETULUI DE

PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE la repartizarea în favoarea reclamanților a sumelor reprezentând sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50 % începând cu luna iunie 2009 și până la intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009, respingând în rest acțiunea. A fost respinsă cererea de chemare în garanție a M.F.P., formulată de pârâtul M.P. - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, la data de 17 septembrie 2009, reclamanții A.E.A., A.D., B.D.G., B.A., B.I., C.F., D.A., F.S.A., G.C., M.Ș., N. C., N.C.V., N.S., N. A.M., O.N.R., P.I., P.R., P.C.D., P.D., R.M., S.C.Ș.

în contradictoriu cu pârâții M.F.P. și PROCURORUL GENERAL AL PARCHETULUI DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, au solicitat anularea Ordinului nr. 1472/2009, obligarea pârâtului PROCURORUL GENERAL AL PARCHETULUI DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, să solicite suplimentarea fondurilor prevăzute în bugetul Ministerului Public la titlul „Cheltuieli de personal”, deschiderea de credite bugetare pentru plata sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50 % în semestrul al doilea al anului 2009, obligarea M.F.P. să suplimenteze bugetul în semestrul al doilea al anului 2009, potrivit celor menționate și obligarea Ministerului Public să repartizeze reclamanților, aceste sume.

În motivarea acțiunii reclamanții au arătat că sunt îndreptățiți la plata acestui spor și în mod abuziv s-a suspendat plata începând cu data de 01 iunie 2009. Prin întâmpinarea formulată pârâtul M.P. - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a invocat excepția lipsei de interes având în vedere că Ordinul 1472/2009 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție a fost deja anulat prin sentința nr. 3098/2009 pronunțată de Curtea de Apel București. În raport de intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, pârâta a invocat excepția rămânerii fără obiect a acțiunii reclamanților.

Cu privire la fondul cauzei pârâtul a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, arătând că Ordinul atacat este legal și a fost emis ca urmare a adresei nr. 293378 din 18 iunie 2009 a M.F.P. și a dispozițiilor O.U.G. nr. 71/2009. Pârâtul M.P. a solicitat chemarea în garanție a M.F.P., potrivit dispozițiilor art. 60 – art. 63 C. proc. civ., deoarece în calitate de ordonator principal de credite este în imposibilitate de a dispune de fonduri bugetare pentru plata diferențelor bănești solicitate. Sub aspectul excepției lipsei de interes formulate, Curtea constată că reclamanții nu au fost părți în dosarul în care a fost pronunțată sentința civilă nr. 3098/2009 pronunțată de Curtea de Apel București, astfel că această împrejurare nu conduce la concluzia lipsei interesului în promovarea acțiunii.

Cât privește excepția lipsei de obiect, instanța a reținut că, prin Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, se reglementează drepturile salariale ale reclamanților începând cu data de 12 noiembrie 2009, iar obiectul cererii de reparare a pagubei este plata sporului de 50 %, pentru semestrul al doilea al anului 2009, astfel că prevederile avute în vedere nu se suprapun pentru această perioadă. Analizând probele administrate în cauză, sub aspectul fondului, Curtea constată că acțiunea este întemeiată în parte. Curtea a reținut că prin Ordinul nr. 1472/2009, emis de pârât, s-a dispus, începând cu data de 01 iunie 2009 suspendarea aplicării Ordinului nr. 526/2009, prin care s-a dispus acordarea sporului de 50 % pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, ordin emis în temeiul adresei emise de pârâtul M.F.P.

Analizând legalitatea ordinului, Curtea reține că acesta intră în contradicție cu prevederile ari 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, deoarece permite diminuarea drepturilor salariale ale magistraților. În plus, trebuie observat că în actul supus discuției nu se menționează data până la care este suspendat sporul de 50 %, ceea ce echivalează practic cu anularea acestui spor. Se mai reține că, în considerentele ordinului contestat se face referire la O.U.G. nr. 71/2009, însă dispozițiile acestei ordonanțe nu pot fi interpretate în sensul că s-ar referi la suspendarea plății unor drepturi viitoare, ci prin această ordonanță s-a reglementat procedura de plată a unor drepturi restante, stabilite prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Dacă pentru plata acestor drepturi restante se poate concepe o procedură de eșalonare în considerarea efectelor plății sumelor acumulate în timp asupra bugetului de stat, nimic nu îndreptățește Guvernul să acumuleze noi restanțe prin amânarea plății drepturilor curente, instanța reținând că O.U.G. nr. 71/2009 nu conține nicio o prevedere cu privire la modul de efectuare a plăților curente, ci doar cu privire la datoriile restante. Prin urmare, O.U.G. nr. 71/2009 nu este aplicabil în cauză, deoarece reclamanții solicită drepturi curente, iar nu drepturi restante.

Totodată, ordinul contestat încalcă, în mod evident, principiul neretroactivității, în condițiile în care, pe de o parte, a fost emis 2 iulie 2009, iar pe de altă parte, prin el s-a dispus suspendarea Ordinului nr. 526/2009 începând cu data de 1 iunie 2009. Pe de altă parte, instanța a reținut că Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, în urma soluționării unui recurs în interesul legii, a statuat că dreptul solicitat de reclamanți este prevăzut de lege și, în aceste condiții, instanța a reținut că este nejustificat refuzul M.F.P. de a da curs cererii pârâtului M.P. - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție de majorare a fondurilor destinate achitării sporului în discuție.

În ce privește cererea de chemare în garanție, Curtea reține că în cauză nu s-a demonstrat existența vreunei obligații legale sau convenționale de garantare în sarcina chematului în garanție și nici faptul că, în ipoteza în care va cădea în pretenții, pârâtul M.P. - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ar putea să se îndrepte împotriva chematului în garanție cu o cerere de despăgubire. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs M.P. - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și M.F.P., criticând soluția instanței de fond ca netemeinică și nelegală. Recurentul M.P. - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație a criticat sentința pronunțată de instanța de fond solicitând instanței de control judiciar să analizeze cauza sub toate aspectele, inclusiv prin prisma reaprecierii și interpretării probelor administrate.

A fost reiterată excepția lipsei de interes a intimaților - reclamanți în promovarea acțiunii introductive, având în vedere faptul că prin sentința nr. 196 din 19 octombrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, irevocabilă prin decizia nr. 1412 din 11 martie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a dispus deja în mod irevocabil anularea Ordinului nr. 1472/2009, obiect al acțiunii de față. S-a arătat că ordinul atacat este un act administrativ unilateral, cu caracter normativ și nu individual, apreciindu-se că anularea acestuia, odată pronunțată, lipsește actul de efecte juridice în totalitatea sa. De asemenea, a fost reiterată excepția lipsei de obiect a acțiunii arătând că sub aspectul producerii de efecte pentru viitor, anularea actului dedus judecății este lipsită de obiect.

S-a arătat că, în aplicarea prevederilor art. 4 din Anexa VI a Legii nr. 330/2009, Procurorul General a emis Ordinul nr. 2777/2009 și Decizia nr. 2778 din 17 noiembrie 2009, prin care s-a stabilit că, în perioada 12 noiembrie - 31 decembrie 2009, procurorii din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.I.I.C.O.T. și Parchetele de pe lângă Curțile de Apel, tribunale și judecătorii, personalul de specialitate juridică asimilat procurorilor și judecătorilor, personalul auxiliar de specialitate și tehnicienii criminaliști din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție beneficiază de spor de risc și suprasolicitare neuropsihică de 25 % și un spor de confidențialitate de 5 %. Astfel, se arată că atât ordinul nr. 526/2009 cât și ordinul nr. 1421/2009 au fost abrogate ca urmare a emiterii Ordinului nr. 2777/2009.

Recurentul a arătat că instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, prin adăugarea la legea specială de salarizare a magistraților, schimbând înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestui act normativ, apreciind că hotărârea a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii. Sub aspectul motivelor de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4, 8 și 9 C. proc. civ., recurentul - pârât susține că instanța de fond în mod greșit a reținut că actele contestate au caracter retroactiv, întrucât efectele actelor trebuie să fie raportate la data scadenței drepturilor bănești, 13 iulie 2009, astfel că în mod eronat instanța a reținut încălcarea dispozițiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, întrucât actele contestate nu dispun cu privire la existența sau inexistența dreptului reclamanților, ci doar suspendă temporar plata sporului în litigiu, astfel că nu a fost pus în discuție dreptul în sine al reclamanților.

Mai susține recurentul că nu se poate reține o vătămare a dreptului reclamanților, întrucât plata sporului urmează a se face în condițiile O.U.G. nr. 71/2009 și că în lipsa fondurilor alocate de M.F.P., instituția se află în imposibilitate obiectivă de a achita sporul respectiv. Mai susțin recurenții că cele două acte nu a fost emise cu exces de putere în sensul art. 2 alin. (l) lit. n) din Legea nr. 554/2004, întrucât M.P. - Parchetul Înalta Curte de Casație și Justiție nu i se poate imputa lipsa fondurilor necesare atâta timp cât M.F.P. nu a suplimentat și a refuzat alocarea sumelor necesare plății sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică acordat prin hotărâri judecătorești. Recurentul a arătat că M.P.

nu a refuzat executarea titlurilor judecătorești, ci numai a încadrat executarea acestora în prevederile legii. S-a arătat că, la data de 2 martie 2010, prin decizia nr. 188 Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. l, art. 2 și art. 3 din O.U.G. nr. 71/2009, privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, respingând criticile de neconstituționalitate aduse dispozițiilor O.U.G. nr. 71/2009. De asemenea, recurentul a criticat faptul că în mod nelegal a fost respinsă cererea de chemare în garanție a M.F.P. în situația în care acțiunea reclamanților a fost admisă.

Recurentul M.F.P. a criticat soluția pronunțată de instanța de fond pe aspectul greșitei obligări a acestui minister la suplimentarea fondurilor prevăzute în bugetul M.P. pentru plata sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică. S-a arătat că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Astfel, a fost invocată excepția de inadmisibilitate a acțiunii introductive pentru lipsa procedurii administrative prealabile, arătând că reclamanții nu au arătat dacă a fost sau nu îndeplinită procedura prealabilă și nici nu au fost făcute dovezi în acest sens. De asemenea, a fost criticată hotărârea instanței de fond pentru considerentul că au fost depășite atribuțiile puterii judecătorești, întrucât ministerul a fost obligat să efectueze un demers asupra căruia instanța nu a fost investită, arătându-se că M.F.P.

în mod greșit a fost obligat la suplimentarea fondurilor prin deschiderea de credite către reclamanți. Având în vedere principiul separației și echilibrul puterilor în stat, recurentul a solicitat admiterea excepției de inadmisibilitate a acțiunii introductive. Recurentul a invocat și lipsa calității procesuale active a reclamanților, arătând că între reclamanții persoane fizice, angajați ai instituției publice-ordonator principal de credite și M.F.P. nu există nici un fel de raporturi juridice, deci nici drepturi ori obligații reciproce. A mai fost invocată și excepția lipsei calității procesuale pasive a M.F.P., având în vedere cererea principală de anulare a unui act administrativ emis de o altă autoritate.

Recurentul a precizat că raportul juridic de drept public care se formează conform Legii nr. 500/2002 este între M.F.P., pe de o parte și ordonatorul principal de credite - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. S-a arătat faptul că reclamanții nu se pot adresa direct M.F.P. nici pe cale administrativă și nici nu pot solicita obligarea acestuia pe cale judecătorească la alocarea de fonduri/deschiderea de credite bugetare, întrucât această prerogativă este stabilită de lege în sarcina exclusivă a ordonatorilor principali de credite, în cazul de față, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Recurentul susține că în mod greșit instanța a reținut că nu sunt incidente dispozițiile O.U.G.

nr. 71/2009, întrucât, raportat la prevederile art. 1 alin. (l) și (2) și art. 2 din ordonanța de urgență, instanța de fond a adăugat la lege, deoarece este de netăgăduit faptul că potrivit acestui act normativ nu mai poate fi exercitată niciun fel de măsură dispusă prin titluri executorii, cum sunt în cauză hotărârile judecătorești de acordare a sporului. S-a precizat că ordonanța în discuție reglementează modalitatea de plată a unor sume prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, hotărâri care au devenit executorii până la data de 31 decembrie 2009 și în nici un caz nu face referire la modalitatea de executare silită a acestora.

Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului declarat, analizând motivele invocate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză, va respinge recursul formulat de M.P. ca nefondat și va admite recursul declarat de M.F.P. împotriva aceleiași sentințe, în sensul că va respinge acțiunea reclamanților față de acest pârât, ca neîntemeiată, pentru considerentele ce urmează: Analizând cu prioritate excepțiile invocate privind lipsa de obiect a acțiunii și a lipsei de interes, excepția de inadmisibilitate a acțiunii introductive pentru lipsa procedurii administrative prealabile, excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților și excepția lipsei calității procesuale pasive a M.F.P., invocate de recurenți, în temeiul art. 137 C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge excepțiile invocate ca neîntemeiate. Înalta Curte reține că abrogarea actului administrativ cu caracter normativ, după declanșarea controlului judecătoresc de legalitate a acestuia, nu lipsește de obiect acțiunea în contencios administrativ, pentru că legalitatea actului se cenzurează în raport cu prevederile legale în vigoare la data emiterii sau adoptării lui.

De asemenea, se reține că Legea nr. 554/2004 reglementează, prin art. 1 alin. (1), art. 8 și 18, un contencios subiectiv de plină jurisdicție, în cadrul căruia instanța are de analizat nu numai conformitatea actului administrativ cu legea, ci și existența unei vătămări produse reclamantului, într-un drept ori într-un interes legitim, în lipsa căreia nu poate fi aplicată sancțiunea anulării (decizia nr. 3324 din 29 iunie 2007, publicată în Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pe anul 2007). Pe cale de consecință, instanța de recurs reține că în pofida anulării actului atacat prin hotărâri judecătorești, reclamanții justifică un interes legitim actual prin prisma drepturilor și intereselor legitime a căror încălcare a fost invocată, cel puțin pentru perioada cuprinsă între data emiterii și data anulării ordinului și deciziei ce formează obiectul litigiului.

Văzând dezlegarea dată acestor excepții, rezultă că acțiunea reclamanților are obiect și justifică un interes, motiv pentru care Înalta Curte va respinge excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților ca neîntemeiată. De asemenea, excepția lipsei calității procesuale pasive a M.F.P. urmează a fi respinsă, ca neîntemeiată, văzând faptul că cererea introductivă are ca obiect subsidiar obligarea acestei autorități la suplimentarea fondurilor prevăzute în bugetul M.P. la titlul „cheltuieli de personal” pentru plata sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50 % începând cu luna iunie 2009 și până la intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009. Pentru acest motiv, recursul declarat de M.F.

P. a fost admis de Înalta Curte și acțiunea reclamanților, vizând acest capăt de cerere, a fost respinsă, ca neîntemeiată, întrucât instanțele judecătorești nu pot dispune cu privire la modul de întocmire a bugetului de stat ori de repartizare bugetară a fondurilor privind cheltuieli de personal. Înalta Curte reține, ca neîntemeiată, și excepția de inadmisibilitate a acțiunii pentru lipsa procedurii prealabile, întrucât în cauză a fost făcută dovada îndeplinirii acestui demers, la dosar fond, astfel încât critica recurentului M.F.P. nu poate fi primită de instanța de control judiciar. Sub aspectul motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., instanța de control judiciar constată că instanța de fond nu a pronunțat hotărârea atacată cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, astfel că este neîntemeiată susținerea din recurs formulată de recurenți în sensul că instanța a adăugat la prevederile O.U.G.

nr. 71/2009. Înalta Curte reține că aprecierile instanței de fond sunt temeinice și legale, întrucât O.U.G. nr. 71/2009 are ca obiect reglementarea procedurii de executare a sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, or este evident faptul că, în speță, hotărârile judecătorești de acordare a sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică nu stabilesc obligația de plată a unei anumite sume în favoarea reclamanților, în sensul prevederilor ordonanței de urgență, ci un drept al reclamanților la acordarea sporului respectiv.

Sub aspectul motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., instanța de recurs constată că sunt neîntemeiate criticile formulate în sensul că, în mod greșit, Curtea de Apel a apreciat că nu sunt incidente dispozițiile O.U.G. nr. 71/2009, și că instanța de fond a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecății și a adăugat la dispozițiile art. l alin. (l) și (2) și art. 2 din respectiva ordonanță de urgență. Pentru argumentele expuse cu ocazia respingerii motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite criticile formulate în sensul că în prezența dispozițiilor O.U.G.

nr. 71/2009 nu pot fi puse în executare hotărârile judecătorești de acordare a sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică. Instanța de control judiciar apreciază că dreptul reclamanților la acordarea sporului, stabilit prin hotărâri judecătorești, nu se circumscrie cadrului instituit prin O.U.G. nr. 71/2009 care reglementează plata unor sume prevăzute prin hotărâri judecătorești devenite executorii. Astfel fiind, rezultă că intră sub incidența ordonanței de urgență numai hotărârile judecătorești prin care s-a prevăzut expres plata în concret a unei sume de bani expres determinată. Sub aspectul motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că întemeiat a apreciat instanța de fond că actele contestate au caracter retroactiv și contravin dispozițiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, iar reclamanții au fost vătămați în dreptul lor la plata salariului.

Este necontestat caracterul retroactiv al Ordinului nr. 1472/2009 al Procurorului General al Parchetului Înalta Curte de Casație și Justiție, atât timp cât actul a fost emis în cursul lunii iulie și dispune suspendarea de la data de 01 iunie 2009 a plății sporului în litigiu, realizând, cu alte cuvinte, în luna iulie o diminuare a drepturilor salariale ale reclamanților, aferente muncii prestate în perioada anterioară, respectiv în cursul lunii iunie.

În același sens, instanța reține că, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, aplicabile în temeiul art. 3 alin. (2) din aceeași lege și în privința actului administrativ cu caracter normativ, ce formează obiectul cauzei, ordinul contestat trebuia să fie elaborat și emis cu respectarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituție, republicată, care consacră principiul neretroactivității, ceea ce însă nu s-a întâmplat în cauza dedusă judecății. Împrejurarea căpiata drepturilor salariale aferente lunii iunie 2009 urma a se face la data de 13 iulie 2009, dată ulterioară emiterii actelor contestate, nu este de natură a înlătura caracterul retroactiv al actului administrativ.

Înalta Curte apreciază că prin emiterea actului administrativ atacat, cu nesocotirea principiului neretroactivității, se aduce atingere principiului securității raporturilor juridice, care este implicit în toate articolele C.E.D.O. și care a fost consacrat în jurisprudența C.E.D.O., atâta timp cât certitudinea reclamanților, cu privire la drepturile salariale ce li se cuveneau pentru munca deja prestată în cursul lunii iunie, a fost înlăturată printr-o măsură dispusă în cursului lunii iulie, a cărei retroactivitate nu poate fi pusă la îndoială.

Pe cale de consecință, Înalta Curte reține că, prin emiterea actului administrativ atacat, cu încălcarea principiului retroactivității și a principiului securității raporturilor juridice, autoritatea emitentă, a manifestat un evident exces de putere în sensul art. 2 alin. (l) lit. n) din Legea nr. 554/2004, prin atingerea adusă dreptului cert al reclamanților de a primi drepturile salariale aferente lunii iunie 2009 în cuantumul previzionat la sfârșitul lunii iunie. Susținerea recurenților în sensul că anularea actului este lipsită de obiect în privința producerii efectelor juridice pentru viitor, având în vedere prevederile art. 4 alin. (3) și (4) din anexa nr. VI la Legea nr. 330/2009, este lipsită de relevanță, întrucât legalitatea actului administrativ contestat se verifică la momentul emiterii actului și nu poate fi validată de reglementări emise sau adoptate la un moment ulterior.

Astfel fiind, în mod corect a reținut instanța de fond că actul administrativ a fost emis și cu încălcarea dispozițiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, atâta timp cât motivele invocate de autoritatea emitentă nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate de această lege. Sub aspectul calității procesuale pasive a M.F.P., chemat în garanție, Înalta Curte reține că existența acestei calități presupune identitate între persoana celui chemat în judecată și cel obligat în raportul juridic dedus judecății. Or, în prezenta cauză obiectul cererii îl reprezintă anularea unui act administrativ emis de pârât, iar reclamanții nu au raporturi de serviciu cu M.F.P.

În jurisprudență s-a reținut în mod constant că „instituția chemării în garanție se întemeiază pe existența unei obligații de garanție sau despăgubire și revine, în principiu, tuturor acelora care transmit altora un drept subiectiv, dacă o atare transmisiune se face cu titlu oneros” și că obligația de garanție este condiționată de existența unei transmisiuni anterioare, cu titlu oneros, a unui bun sau a unui drept subiectiv. Potrivit art. 16 alin. (l) lit. a) din Legea nr. 500/2002 privind Finanțele Publice, bugetul de stat se aprobă prin lege, rectificarea urmând aceeași procedură, conform principiului simetriei actelor juridice, fiind evident faptul că Ministerul Economiei și Finanțelor nu are atribuția de a adopta legi.

Tot Legea nr. 500/2002 prevede, în art. 28, că M.F.P. are atribuții în elaborarea proiectului legii bugetului și a proiectului bugetului de stat pe baza propunerilor prezentate de ordonatorii principali de credite. Atribuțiile ce revin ministerului în privința elaborării bugetului de stat sunt detaliate și în actele normative de organizare și funcționare a ministerului (H.G. nr. 34/2009). În consecință, M.F.P. are rolul de administrator al bugetului statului, iar, în baza legii bugetului de stat, repartizează sumele către ordonatorii principali de credite, astfel cum acestea sunt prevăzute în buget. De altfel, prin O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii sunt reglementate modalitățile prin care instituțiile publice vor proceda la punerea în executare a titlurilor executorii.

Dispozițiile art. 2 din O.G., astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 110/2007, prevăd expres că „dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată”. În consecință, cererea de chemare în garanție a M.F. P. se vădește a fi neîntemeiată în raport cu obiectul acțiunii și atribuțiile ce revin ministerului chemat în garanție, nefiind îndeplinite condițiile art. 60 C. proc. civ. În consecință, în raport de cele mai sus reținute și față de dispozițiile art. 312 alin. (l) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de M.P., ca nefondat, și va admite recursul declarat de M.F.P.

împotriva aceleiași sentințe, în sensul că va respinge acțiunea reclamanților față de acest pârât, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul formulat de M.P. - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței nr. 2353 din 17 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a VlII-a contencios administrativ și fiscal ca nefondat. Admite recursul formulat de M.F.P. împotriva aceleiași sentințe. Modifică în parte sentința atacată în sensul că respinge, ca neîntemeiată, acțiunea reclamanților față de acest pârât. Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 februarie 2011.