ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 569/2011
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 569/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra recursului de
față,
Din examinarea lucrărilor
din dosar a constatat următoarele:
Prin sentința nr. 2353
din 17 mai 2010 a Curții de Apel București au fost respinse excepțiile lipsei
de interes și lipsei de obiect și a fost admisă în parte acțiunea formulată de
reclamanții A.E.A., A.D., B.D.G., B.A., B.I., C.F., D.
A., F.S.A., G.C.,
M.Ș., N.C., N.C.V., N.S., N.A.M., O.N.R., P.I.,
P.R., P.C.D., P.D., R.M., S.C.Ș. în contradictoriu cu pârâții M.F.P. și
PROCURORUL GENERAL AL PARCHETULUI DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI
JUSTIȚIE.
A
fost anulat Ordinul nr. 1472/2009 al Procurorului General al Parchetului
de pe lângă Înalta Curte de Casație și
Justiție și a fost obligat pârâtul M.
F.P.,
la suplimentarea fondurilor prevăzute în bugetul Ministerului
Public la
titlul „Cheltuieli de personal” pentru plata sporului de risc și solicitare
neuropsihică de 50 % în semestrul al II-lea al anului 2009, până la intrarea în
vigoare a Legii nr. 330/2009.
Instanța a obligat
PROCURORUL GENERAL AL PARCHETULUI DE
PE
LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE la repartizarea în
favoarea
reclamanților a sumelor reprezentând sporul de risc și suprasolicitare
neuropsihică de 50 % începând cu luna iunie 2009
și până la intrarea în vigoare a
Legii nr. 330/2009, respingând în rest
acțiunea.
A fost respinsă cererea
de chemare în garanție a M.F.P., formulată de pârâtul M.P. - Parchetul de pe
lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Pentru a pronunța această
hotărâre, instanța de fond a reținut că prin cererea înregistrată pe rolul
Curții de Apel București, la data de 17 septembrie 2009, reclamanții A.E.A.,
A.D., B.D.G., B.A., B.I., C.F., D.A., F.S.A., G.C., M.Ș., N.
C., N.C.V., N.S., N.
A.M., O.N.R., P.I.,
P.R., P.C.D., P.D.,
R.M., S.C.Ș. în
contradictoriu cu pârâții M.F.P. și PROCURORUL GENERAL AL PARCHETULUI DE PE
LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, au solicitat anularea Ordinului nr. 1472/2009,
obligarea pârâtului PROCURORUL GENERAL AL PARCHETULUI DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE
DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, să solicite suplimentarea fondurilor prevăzute în
bugetul Ministerului Public la titlul „Cheltuieli de personal”, deschiderea de
credite bugetare pentru plata sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică
de 50 % în semestrul al doilea al anului 2009, obligarea M.F.P. să suplimenteze
bugetul în semestrul al doilea al anului 2009, potrivit celor menționate și
obligarea Ministerului Public să repartizeze reclamanților, aceste sume.
În motivarea acțiunii
reclamanții au arătat că sunt îndreptățiți la plata acestui spor și în mod
abuziv s-a suspendat plata începând cu data de 01 iunie 2009.
Prin întâmpinarea
formulată pârâtul M.P. - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și
Justiție a invocat excepția lipsei de interes având în vedere că Ordinul
1472/2009 al Procurorului General al Parchetului
de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție a fost deja
anulat prin
sentința nr. 3098/2009 pronunțată de Curtea de Apel București.
În raport de intrarea în
vigoare a Legii nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit
din fonduri publice, pârâta a invocat excepția rămânerii fără obiect a acțiunii
reclamanților.
Cu privire la fondul
cauzei pârâtul a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, arătând că
Ordinul atacat este legal și a fost emis ca urmare a
adresei nr. 293378 din 18 iunie 2009 a M.F.P. și a dispozițiilor
O.U.G.
nr. 71/2009.
Pârâtul M.P. a solicitat
chemarea în garanție a M.F.P., potrivit dispozițiilor art. 60 – art. 63 C.
proc. civ., deoarece în calitate de ordonator principal de credite este în
imposibilitate de a dispune de fonduri bugetare pentru plata diferențelor
bănești solicitate.
Sub aspectul excepției
lipsei de interes formulate, Curtea constată că
reclamanții nu au fost părți în dosarul în care a fost pronunțată
sentința civilă
nr. 3098/2009 pronunțată de Curtea de Apel București,
astfel că această împrejurare nu conduce la concluzia lipsei interesului în
promovarea acțiunii.
Cât privește excepția
lipsei de obiect, instanța a reținut că, prin Legea nr. 330/2009 privind
salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, se reglementează
drepturile salariale ale reclamanților începând cu data de
12 noiembrie 2009, iar obiectul cererii de
reparare a pagubei este plata sporului de 50 %,
pentru semestrul al
doilea al anului 2009, astfel că prevederile avute în vedere nu se suprapun
pentru această perioadă.
Analizând probele
administrate în cauză, sub aspectul fondului, Curtea constată că acțiunea este
întemeiată în parte.
Curtea a reținut că prin
Ordinul nr. 1472/2009, emis de pârât, s-a dispus, începând cu data de 01 iunie 2009
suspendarea aplicării Ordinului nr. 526/2009, prin care s-a dispus acordarea
sporului de 50 % pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, ordin emis în
temeiul adresei emise de pârâtul M.F.P.
Analizând legalitatea
ordinului, Curtea reține că acesta intră în contradicție cu prevederile ari 74 alin.
(2) din Legea nr. 303/2004, deoarece permite diminuarea drepturilor salariale
ale magistraților. În plus, trebuie observat că în actul supus discuției nu se
menționează data până la care este suspendat sporul de 50 %, ceea ce
echivalează practic cu anularea acestui spor.
Se mai reține că, în
considerentele ordinului contestat se face referire la O.U.G. nr. 71/2009, însă
dispozițiile acestei ordonanțe nu pot fi interpretate în sensul că s-ar referi
la suspendarea plății unor drepturi viitoare, ci prin această ordonanță s-a
reglementat procedura de plată a unor drepturi restante, stabilite prin
hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.
Dacă pentru plata acestor
drepturi restante se poate concepe o procedură de eșalonare în considerarea
efectelor plății sumelor acumulate în timp asupra bugetului de stat, nimic nu
îndreptățește Guvernul să acumuleze noi restanțe prin amânarea plății
drepturilor curente, instanța reținând că O.U.G. nr. 71/2009 nu conține nicio o
prevedere cu privire la modul de efectuare a plăților curente, ci doar cu
privire la datoriile restante. Prin urmare, O.U.G. nr. 71/2009 nu este aplicabil
în cauză, deoarece reclamanții solicită drepturi curente, iar nu drepturi
restante.
Totodată, ordinul
contestat încalcă, în mod evident, principiul
neretroactivității,
în condițiile în care, pe de o parte, a fost emis 2 iulie 2009, iar pe
de
altă parte, prin el s-a dispus suspendarea Ordinului nr. 526/2009 începând cu
data de 1 iunie 2009.
Pe de altă parte,
instanța a reținut că Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, în
urma soluționării unui recurs în interesul legii, a statuat că dreptul
solicitat de reclamanți este prevăzut de lege și, în aceste condiții, instanța
a reținut că este nejustificat refuzul M.F.P. de a da curs cererii pârâtului M.P.
- Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție de majorare a
fondurilor destinate achitării sporului în discuție.
În ce privește cererea de
chemare în garanție, Curtea reține că în cauză nu s-a demonstrat existența
vreunei obligații legale sau convenționale de garantare în sarcina chematului
în garanție și nici faptul că, în ipoteza în care va cădea în
pretenții, pârâtul M.P. - Parchetul de pe lângă
Înalta Curte de Casație și Justiție ar putea să se
îndrepte împotriva
chematului în garanție cu o cerere de despăgubire.
Împotriva acestei
hotărâri au declarat recurs M.P. - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de
Casație și Justiție și M.F.P., criticând soluția instanței de fond ca
netemeinică și nelegală.
Recurentul M.P. -
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație a
criticat sentința pronunțată de instanța de fond solicitând
instanței de control judiciar să analizeze cauza sub toate aspectele, inclusiv
prin prisma reaprecierii și interpretării probelor administrate.
A fost reiterată excepția
lipsei de interes a intimaților - reclamanți în promovarea acțiunii
introductive, având în vedere faptul că prin sentința nr. 196 din 19 octombrie
2009 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, irevocabilă prin decizia nr. 1412 din
11 martie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a dispus deja în mod
irevocabil anularea Ordinului nr. 1472/2009, obiect al acțiunii de față. S-a
arătat că ordinul atacat este un act administrativ unilateral, cu caracter normativ
și nu individual, apreciindu-se că anularea acestuia, odată pronunțată,
lipsește actul de efecte juridice în totalitatea sa.
De asemenea, a fost
reiterată excepția lipsei de obiect a acțiunii arătând că sub aspectul
producerii de efecte pentru viitor, anularea actului dedus judecății este
lipsită de obiect.
S-a arătat că, în
aplicarea prevederilor art. 4 din Anexa VI a Legii nr. 330/2009, Procurorul
General a emis Ordinul nr. 2777/2009 și Decizia nr. 2778 din 17 noiembrie 2009,
prin care s-a stabilit că, în perioada 12 noiembrie - 31 decembrie 2009,
procurorii din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.I.I.C.O.T.
și Parchetele de pe lângă Curțile de Apel, tribunale și judecătorii, personalul
de specialitate juridică asimilat procurorilor și judecătorilor, personalul
auxiliar de specialitate și tehnicienii criminaliști din cadrul Parchetului de
pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție beneficiază de spor de risc și
suprasolicitare neuropsihică de 25 % și un spor de confidențialitate de 5 %.
Astfel, se arată că atât
ordinul nr. 526/2009 cât și ordinul nr. 1421/2009 au fost abrogate ca urmare a
emiterii Ordinului nr. 2777/2009.
Recurentul a arătat că
instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu depășirea atribuțiilor puterii
judecătorești, prin adăugarea la legea specială de salarizare a magistraților,
schimbând înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestui act normativ,
apreciind că hotărârea a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii.
Sub aspectul motivelor de
recurs prevăzut de art. 304 pct. 4, 8 și 9 C. proc. civ., recurentul - pârât
susține că instanța de fond în mod greșit a reținut că actele contestate au
caracter retroactiv, întrucât efectele actelor trebuie să fie raportate la data
scadenței drepturilor bănești, 13 iulie 2009, astfel că în mod eronat instanța
a reținut încălcarea dispozițiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004,
întrucât actele contestate nu dispun cu privire la existența sau inexistența
dreptului reclamanților, ci doar suspendă temporar plata sporului în litigiu,
astfel că nu a fost pus în discuție dreptul în sine al reclamanților.
Mai susține recurentul că
nu se poate reține o vătămare a dreptului reclamanților, întrucât plata
sporului urmează a se face în condițiile O.U.G. nr. 71/2009 și că în lipsa
fondurilor alocate de M.F.P., instituția se află în imposibilitate obiectivă de
a achita sporul respectiv.
Mai susțin recurenții că
cele două acte nu a fost emise cu exces de putere în sensul art. 2 alin. (l) lit.
n) din Legea nr. 554/2004, întrucât M.P. - Parchetul Înalta Curte de Casație și
Justiție nu i se poate imputa lipsa fondurilor necesare atâta timp cât M.F.P.
nu a suplimentat și a refuzat alocarea sumelor necesare plății sporului de risc
și suprasolicitare neuropsihică acordat prin hotărâri judecătorești.
Recurentul a arătat că M.P.
nu a refuzat executarea titlurilor judecătorești, ci numai a încadrat
executarea acestora în prevederile legii.
S-a arătat că, la data de
2 martie 2010, prin decizia nr. 188 Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra
excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. l, art. 2 și art. 3 din
O.U.G. nr. 71/2009, privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii
având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul
bugetar, respingând criticile de neconstituționalitate aduse dispozițiilor O.U.G.
nr. 71/2009.
De asemenea, recurentul a
criticat faptul că în mod nelegal a fost respinsă cererea de chemare în
garanție a M.F.P. în situația în care acțiunea reclamanților a fost admisă.
Recurentul M.F.P. a
criticat soluția pronunțată de instanța de fond
pe aspectul greșitei obligări a acestui minister la
suplimentarea fondurilor prevăzute în bugetul M.P. pentru plata sporului de
risc și suprasolicitare neuropsihică.
S-a arătat că hotărârea
pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau
aplicarea greșită a legii.
Astfel, a fost invocată excepția
de inadmisibilitate a acțiunii introductive pentru lipsa procedurii
administrative prealabile, arătând că reclamanții nu au arătat dacă a fost sau
nu îndeplinită procedura prealabilă și nici nu au fost făcute dovezi în acest
sens.
De asemenea, a fost
criticată hotărârea instanței de fond pentru considerentul că au fost depășite
atribuțiile puterii judecătorești, întrucât ministerul a fost obligat să
efectueze un demers asupra căruia instanța nu a fost investită, arătându-se că
M.F.P. în mod greșit a fost obligat la suplimentarea fondurilor prin
deschiderea de credite către reclamanți.
Având în vedere
principiul separației și echilibrul puterilor în stat, recurentul a solicitat
admiterea excepției de inadmisibilitate a acțiunii introductive.
Recurentul a invocat și lipsa
calității procesuale active a reclamanților, arătând că între reclamanții
persoane fizice, angajați ai instituției publice-ordonator principal de credite
și M.F.P. nu există nici un fel de raporturi juridice, deci nici drepturi ori
obligații reciproce.
A mai fost invocată și
excepția lipsei calității procesuale pasive a M.F.P., având în vedere cererea
principală de anulare a unui act administrativ emis de o altă autoritate.
Recurentul a precizat că
raportul juridic de drept public care se formează conform Legii nr. 500/2002
este între M.F.P., pe de o parte și ordonatorul principal de credite -
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. S-a arătat faptul că
reclamanții nu se pot adresa direct M.F.P. nici pe cale administrativă și nici
nu pot solicita obligarea acestuia pe cale judecătorească la alocarea de
fonduri/deschiderea de credite bugetare, întrucât această prerogativă este
stabilită de lege în sarcina exclusivă a ordonatorilor principali de credite,
în cazul de față, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Recurentul susține că în
mod greșit instanța a reținut că nu sunt incidente dispozițiile O.U.G. nr. 71/2009,
întrucât, raportat la prevederile art. 1 alin. (l) și (2) și art. 2 din
ordonanța de urgență, instanța de fond a adăugat la lege, deoarece este de
netăgăduit faptul că potrivit acestui act normativ nu mai poate fi exercitată
niciun fel de măsură dispusă prin titluri executorii, cum sunt în cauză
hotărârile judecătorești de acordare a sporului.
S-a precizat că ordonanța
în discuție reglementează modalitatea de plată a unor sume prevăzute prin
hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură
salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, hotărâri
care au devenit executorii până la data de 31 decembrie 2009 și în nici un caz
nu face referire la modalitatea de executare silită a acestora.
Înalta Curte de Casație
și Justiție sesizată cu soluționarea recursului declarat, analizând motivele
invocate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile
legale incidente în cauză, va respinge recursul formulat de M.P. ca nefondat și
va admite recursul declarat de M.F.P. împotriva aceleiași sentințe, în sensul
că va respinge acțiunea reclamanților față de acest pârât, ca neîntemeiată,
pentru considerentele ce urmează:
Analizând cu prioritate excepțiile
invocate privind lipsa de obiect a acțiunii și a lipsei de interes, excepția de
inadmisibilitate a acțiunii introductive pentru lipsa procedurii administrative
prealabile, excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților și
excepția lipsei calității procesuale pasive a M.F.P., invocate de recurenți, în
temeiul art. 137 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepțiile invocate ca
neîntemeiate.
Înalta Curte reține că
abrogarea actului administrativ cu caracter normativ, după declanșarea
controlului judecătoresc de legalitate a acestuia, nu lipsește de obiect
acțiunea în contencios administrativ, pentru că legalitatea actului se
cenzurează în raport cu prevederile legale în vigoare la data emiterii sau
adoptării lui.
De asemenea, se reține că
Legea nr. 554/2004 reglementează, prin art. 1 alin. (1), art. 8 și 18, un contencios
subiectiv de plină jurisdicție, în cadrul căruia instanța are de analizat nu
numai conformitatea actului administrativ cu legea, ci și existența unei
vătămări produse reclamantului, într-un drept ori într-un interes legitim, în
lipsa căreia nu poate fi aplicată sancțiunea anulării (decizia nr. 3324 din 29
iunie 2007, publicată în Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția
de contencios administrativ și fiscal, pe anul 2007).
Pe cale de consecință,
instanța de recurs reține că în pofida anulării actului atacat prin hotărâri
judecătorești, reclamanții justifică un interes legitim actual prin prisma
drepturilor și intereselor legitime a căror încălcare a fost invocată, cel
puțin pentru perioada cuprinsă între data emiterii și data anulării ordinului
și deciziei ce formează obiectul litigiului.
Văzând
dezlegarea dată acestor excepții, rezultă că acțiunea reclamanților
are obiect și justifică un interes,
motiv pentru care Înalta Curte va respinge excepția lipsei calității procesuale
active a reclamanților ca neîntemeiată.
De asemenea, excepția
lipsei calității procesuale pasive a M.F.P. urmează a fi respinsă, ca
neîntemeiată, văzând faptul că cererea introductivă are ca obiect subsidiar
obligarea acestei autorități la suplimentarea fondurilor prevăzute în bugetul M.P.
la titlul „cheltuieli de personal” pentru plata sporului de risc și
suprasolicitare
neuropsihică de 50 %
începând cu luna iunie 2009 și până la intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009.
Pentru acest motiv, recursul declarat de M.F.
P. a fost admis de Înalta
Curte și acțiunea reclamanților, vizând acest capăt
de cerere, a fost respinsă, ca neîntemeiată, întrucât instanțele
judecătorești nu pot
dispune cu privire la modul de întocmire a
bugetului de stat ori de repartizare bugetară a fondurilor privind cheltuieli
de personal.
Înalta Curte reține, ca
neîntemeiată, și excepția de inadmisibilitate a acțiunii pentru lipsa
procedurii prealabile, întrucât în cauză a fost făcută dovada îndeplinirii
acestui demers, la dosar fond, astfel încât critica recurentului M.F.P. nu
poate fi primită de instanța de control judiciar.
Sub aspectul motivelor de
recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., instanța de
control judiciar constată că instanța de fond nu a pronunțat hotărârea atacată
cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, astfel că este neîntemeiată
susținerea din recurs formulată de recurenți în sensul că instanța a adăugat la
prevederile O.U.G. nr. 71/2009.
Înalta Curte reține că
aprecierile instanței de fond sunt temeinice și legale,
întrucât O.U.G. nr. 71/2009 are ca obiect reglementarea procedurii de
executare a
sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca
obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea
personalului din sectorul
bugetar, devenite
executorii până la data de 31 decembrie 2009, or este evident faptul că, în
speță, hotărârile judecătorești de acordare a sporului de risc și
suprasolicitare
neuropsihică nu stabilesc obligația de plată a unei anumite sume în favoarea
reclamanților, în sensul prevederilor ordonanței de urgență, ci un drept al
reclamanților la acordarea sporului respectiv.
Sub aspectul motivului de
recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8
C. proc. civ., instanța de recurs constată că sunt neîntemeiate
criticile formulate în
sensul că, în mod greșit, Curtea de Apel a
apreciat că nu sunt incidente dispozițiile O.U.G. nr. 71/2009, și că instanța
de fond a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al
actului juridic dedus judecății și a adăugat la dispozițiile art. l alin. (l)
și (2) și art. 2 din respectiva ordonanță de urgență.
Pentru argumentele expuse
cu ocazia respingerii motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct.
4 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite criticile formulate
în sensul că în prezența dispozițiilor O.U.G. nr. 71/2009 nu pot fi puse în
executare hotărârile judecătorești de acordare a sporului de risc și
suprasolicitare neuropsihică.
Instanța de control
judiciar apreciază că dreptul reclamanților la acordarea sporului, stabilit
prin hotărâri judecătorești, nu se circumscrie cadrului instituit prin O.U.G. nr.
71/2009 care reglementează plata unor sume prevăzute prin hotărâri
judecătorești devenite executorii. Astfel fiind, rezultă că intră sub incidența
ordonanței de urgență numai hotărârile judecătorești prin care s-a prevăzut
expres plata în concret a unei sume de bani expres determinată.
Sub aspectul motivului de
recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte
reține că întemeiat a apreciat instanța de fond că actele contestate au
caracter retroactiv și contravin dispozițiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004,
iar reclamanții au fost vătămați în dreptul lor la plata salariului.
Este necontestat
caracterul retroactiv al Ordinului nr. 1472/2009 al Procurorului General al
Parchetului Înalta Curte de Casație și Justiție, atât timp cât actul a fost
emis în cursul lunii iulie și dispune suspendarea de la data de 01 iunie 2009 a
plății sporului în litigiu, realizând, cu alte cuvinte, în luna iulie o
diminuare a drepturilor salariale ale reclamanților, aferente muncii prestate
în perioada anterioară, respectiv în cursul lunii iunie.
În același sens, instanța
reține că, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 24/2000
privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative,
aplicabile în temeiul art. 3 alin. (2) din aceeași lege și în privința actului
administrativ cu caracter normativ, ce formează obiectul cauzei, ordinul
contestat trebuia să fie elaborat și emis cu respectarea dispozițiilor art. 15 alin.
(2) din Constituție, republicată, care consacră principiul neretroactivității,
ceea ce însă nu s-a întâmplat în cauza dedusă judecății.
Împrejurarea căpiata
drepturilor salariale aferente lunii iunie 2009 urma a se face la data de 13
iulie 2009, dată ulterioară emiterii actelor contestate, nu este de natură a
înlătura caracterul retroactiv al actului administrativ.
Înalta Curte apreciază că
prin emiterea actului administrativ atacat, cu nesocotirea principiului
neretroactivității, se aduce atingere principiului securității raporturilor
juridice, care este implicit în toate articolele C.E.D.O. și care a fost
consacrat în jurisprudența C.E.D.O., atâta timp cât certitudinea reclamanților,
cu privire la drepturile salariale ce li se cuveneau pentru munca deja prestată
în cursul lunii iunie, a fost înlăturată printr-o măsură dispusă în cursului
lunii iulie, a cărei retroactivitate nu poate fi pusă la îndoială.
Pe cale de consecință, Înalta
Curte reține că, prin emiterea actului administrativ atacat, cu încălcarea
principiului retroactivității și a principiului securității raporturilor
juridice, autoritatea emitentă, a manifestat un evident exces de putere în
sensul art. 2 alin. (l) lit. n) din Legea nr. 554/2004, prin atingerea adusă
dreptului cert al reclamanților de a primi drepturile salariale aferente lunii
iunie 2009 în cuantumul previzionat la sfârșitul lunii iunie.
Susținerea recurenților
în sensul că anularea actului este lipsită de obiect
în privința producerii efectelor juridice pentru viitor, având în
vedere prevederile
art. 4 alin. (3) și (4) din anexa nr. VI la Legea nr.
330/2009, este lipsită de relevanță, întrucât legalitatea actului administrativ
contestat se verifică la momentul emiterii actului și nu poate fi validată de
reglementări emise sau adoptate la un moment ulterior.
Astfel
fiind, în mod corect a reținut instanța de fond că actul administrativ a
fost emis și cu încălcarea
dispozițiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, atâta timp cât motivele
invocate de autoritatea emitentă nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele
reglementate de această lege.
Sub
aspectul calității procesuale pasive a M.F.P.,
chemat în garanție,
Înalta
Curte reține că existența acestei calități presupune
identitate între persoana celui chemat în judecată și cel obligat în
raportul juridic dedus judecății. Or, în prezenta cauză obiectul cererii îl
reprezintă anularea unui
act administrativ emis de pârât, iar
reclamanții nu au raporturi de serviciu cu M.F.P.
În jurisprudență s-a
reținut în mod constant că „instituția chemării în garanție se întemeiază pe
existența unei obligații de garanție sau despăgubire și revine, în principiu,
tuturor acelora care transmit altora un drept subiectiv, dacă o atare
transmisiune se face cu titlu oneros” și că obligația de garanție este
condiționată de existența unei transmisiuni
anterioare, cu titlu oneros, a unui bun
sau a unui drept subiectiv.
Potrivit art. 16 alin. (l)
lit. a) din Legea nr. 500/2002 privind Finanțele Publice, bugetul de stat se
aprobă prin lege, rectificarea urmând aceeași
procedură,
conform principiului simetriei actelor juridice, fiind evident faptul că
Ministerul
Economiei și Finanțelor nu are atribuția de a adopta legi.
Tot
Legea nr. 500/2002 prevede, în art. 28, că M.F.P. are atribuții în elaborarea
proiectului legii bugetului și a proiectului bugetului de
stat pe baza propunerilor prezentate
de ordonatorii principali de credite. Atribuțiile ce revin ministerului în
privința elaborării bugetului de stat sunt detaliate și în actele normative de
organizare și funcționare a ministerului (H.G. nr. 34/2009).
În consecință, M.F.P. are
rolul de administrator al
bugetului
statului, iar, în baza legii bugetului de stat, repartizează sumele către
ordonatorii
principali de credite, astfel cum acestea sunt prevăzute în buget.
De
altfel, prin O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale
instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii sunt reglementate
modalitățile
prin care
instituțiile publice vor proceda la punerea în executare a titlurilor
executorii. Dispozițiile art. 2 din O.G., astfel cum a fost modificată și
completată prin Legea nr. 110/2007, prevăd expres că „dacă executarea creanței
stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de
fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă
demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată”.
În consecință, cererea de
chemare în garanție a M.F.
P. se vădește a
fi neîntemeiată în raport cu obiectul acțiunii și atribuțiile ce
revin
ministerului chemat în garanție, nefiind îndeplinite condițiile art. 60 C.
proc. civ.
În consecință, în raport
de cele mai sus reținute și față de dispozițiile art. 312 alin. (l) C. proc.
civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de M.P., ca nefondat, și va
admite recursul declarat de M.F.P. împotriva aceleiași sentințe, în sensul că
va respinge acțiunea reclamanților față de acest pârât, ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE
MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul
formulat de M.P. - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție
împotriva sentinței nr. 2353 din 17 mai 2010 a Curții de Apel București, secția
a VlII-a contencios administrativ și fiscal ca nefondat.
Admite recursul formulat
de M.F.P. împotriva aceleiași sentințe.
Modifică în parte
sentința atacată în sensul că respinge, ca neîntemeiată, acțiunea reclamanților
față de acest pârât.
Menține celelalte
dispoziții ale sentinței atacate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 2 februarie 2011.