ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4686/2010

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele: Prin sentința nr. 1224 din 9 martie 2010, Curtea de Apel București a admis acțiunea formulată de reclamanții A.M., D.M.N., R.I., C.A., G.V.A., M.I., T.A.M., G.I.G., M.C., I.C., V.D.F., F.M.F., C.E., D.I.N., P.A., N.N., A.I., L.N., M.O.N. Totodată, Curtea de Apel București a anulat Ordinul nr. BB din 02 iulie 2009 și a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârât în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut, în esență, că prin Ordinul nr. BB din 02 iulie 2009 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a dispus, începând cu data de 01 iunie 2009, suspendarea aplicării Ordinului din 3 martie 2009 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a dispus acordarea sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică. S-a mai arătat în considerentele sentinței atacate că ordinul atacat este nelegal, întrucât intră în contradicție cu prevederile art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, întrucât permite diminuarea drepturilor salariale ale magistraților.

În ceea ce privește O.U.G. nr. 71/2009 la care face referire Ordinul nr. BB din 02 iulie 2009, instanța de fond a constatat că dispozițiile acestei ordonanțe nu pot fi interpretate în sensul că s-ar referi la suspendarea plății unor drepturi viitoare, ci prin această ordonanță se reglementează procedura de plată a unor drepturi restante, stabilite prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Referitor la cererea de chemare în garanție, prima instanță a reținut că pretențiile pârâtului nu au nici o legătură cu acțiunea reclamanților, care vizează anularea unui act administrativ la emiterea căruia nu a contribuit. Împotriva sentinței a declarat recurs pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, criticând hotărârea instanței de fond ca netemeinică și nelegală.

Prin motivele de recurs pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție critică sentința civilă pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 4, 7, 8 și 9 cu aplicarea art. 304 1 C. proc. civ. În raport cu art. 304 1 C. proc. civ., se solicită examinarea cauzei sub toate aspectele, reaprecierea materialului probator și interpretarea corectă a stării de fapt și de drept.

Recurentul-pârât reiterează excepția lipsei de interes, invocată prin întâmpinare și la fond, în promovarea cererii de anulare a Ordinului nr. BB din 2 iulie 2009 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, motivat de faptul că actul a fost anulat deja, prin sentința nr. 196 din 19 octombrie 2009 a Curții de Apel Oradea, irevocabilă prin decizia nr. 1412/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel că, în raport cu dispozițiile art. 1 alin. (1) și art. 8 din Legea nr. 554/2004, reclamanții nu mai justifică o vătămare a drepturilor sau intereselor lor. Sub aspectul motivelor de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4, 8 și 9 C. proc.

civ., recurentul-pârât susține că instanța de fond în mod greșit a reținut că actele contestate au caracter retroactiv, întrucât efectele actelor trebuie să fie raportate la data scadenței drepturilor bănești, în speță 13 iulie 2009. De asemenea, în mod eronat instanța a reținut încălcarea dispozițiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, întrucât actele contestate nu dispun cu privire la existența sau inexistența dreptului reclamanților, ci doar suspendă temporar plata sporului în litigiu, astfel că nu a fost pus în discuție dreptul în sine al reclamanților. Mai susține recurentul că nu se poate reține o vătămare a dreptului reclamanților, întrucât plata sporului urmează a se face în condițiile O.U.G.

nr. 71/2009 și că în lipsa fondurilor alocate de Ministerul Finanțelor Publice, cele două instituții se află în imposibilitate obiectivă de a achita sporul respectiv. Nu se poate vorbi, afirmă recurentul, nici de vreo pagubă iminentă, întrucât reclamanții sunt beneficiarii unor hotărâri judecătorești ce vor fi executate în condițiile prevăzute de O.U.G. nr. 71/2009. Recurentul arată că cele două acte nu a fost emise cu exces de putere în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, întrucât Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu i se poate imputa lipsa fondurilor necesare atâta timp cât Ministerul Finanțelor Publice nu a suplimentat și a refuzat alocarea sumelor necesare plății sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică acordat prin hotărâri judecătorești, astfel că se impunea introducerea în cauză a Ministerului Finanțelor Publice și obligarea acestuia să vireze sumele aferente.

Sub aspectul motivului prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurentul susține că în mod greșit instanța a reținut că nu sunt incidente dispozițiile O.U.G. nr. 71/2009, astfel că, raportat la prevederile art. 1 alin. (1) și (2) și art. 2 din ordonanța de urgență, instanța de fond a adăugat la lege prin schimbarea înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al actelor normative incidente. Este de netăgăduit faptul că potrivit acestui act normativ nu mai poate fi exercitată niciun fel de măsură dispusă prin titluri executorii, cum sunt în cauză hotărârile judecătorești de acordare a sporului. Mai susține recurentul că anularea actului contestat este lipsită de obiect în privința producerii efectelor juridice pentru viitor, având în vedere prevederile art. 4 alin. (3) și (4) din anexa nr. VI la Legea nr. 330/2009.

A mai arătat și că în mod nelegal a fost respinsă cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice în condițiile în care cererea reclamanților fusese admisă, întrucât între instituția pârâtă și cea chemată în garanție există o obligație de garanție în temeiul art. 131 pct (1) din Legea nr. 304/2004 și a Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice. Analizând cu prioritate excepția lipsei de obiect a acțiunii, invocată de recurenți în temeiul art. 137 C. proc. civ., Înalta Curte reține că această excepție este neîntemeiată. În acest sens, Înalta Curte reține că anularea actului administrativ cu caracter normativ, după declanșarea controlului judecătoresc de legalitate a acestuia, nu lipsește de obiect acțiunea în contencios administrativ, pentru că legalitatea actului se cenzurează în raport cu prevederile legale în vigoare la data emiterii sau adoptării lui.

De asemenea, se reține că Legea nr. 554/2004 reglementează, prin art. 1 alin. (1), art. 8 și art. 18, un contencios subiectiv de plină jurisdicție, în cadrul căruia instanța are de analizat nu numai conformitatea actului administrativ cu legea, ci și existența vătămării produse reclamantului, într-un drept ori într-un interes legitim, prin efectele juridice produse în perioada în care actul s-a aflat în vigoare. Pe cale de consecință, instanța de recurs reține că în pofida anulării actului administrativ contestat prin hotărâre judecătorească, reclamanții justifică un interes legitim actual prin prisma drepturilor și intereselor legitime a căror încălcare a fost invocată pentru perioada cuprinsă între data emiterii și data anulării actelor ce formează obiectul litigiului.

În continuare, analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, pentru considerentele ce urmează. Sub aspectul motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., instanța de control judiciar constată că instanța de fond nu a pronunțat hotărârea atacată cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, astfel că este neîntemeiată susținerea din recurs în sensul că instanța a adăugat la prevederile O.U.G. nr. 71/2009. Înalta Curte reține că aprecierile instanței de fond sunt temeinice și legale, întrucât O.U.G.

nr. 71/2009 are ca obiect reglementarea procedurii de executare a sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, or este evident faptul că în speță hotărârile judecătorești de acordare a sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică nu stabilesc obligația de plată a unei anumite sume în favoarea reclamanților în sensul prevederilor ordonanței de urgență, ci un drept al reclamanților la acordarea sporului respectiv. Sub aspectul motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., instanța de recurs constată că sunt neîntemeiate criticile recurentului în sensul că în mod greșit Curtea de Apel a apreciat că nu sunt incidente dispozițiile O.U.G.

nr. 71/2009, și că instanța de fond a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecății și a adăugat la dispozițiile art. 1 alin. (1) și (2) și art. 2 din respectiva ordonanță de urgență. Pentru argumentele expuse cu ocazia respingerii motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite criticile recurentului în sensul că în prezența dispozițiilor O.U.G. nr. 71/2009 nu pot fi puse în executare hotărârile judecătorești de acordare a sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică. Reieterând argumentele reținute anterior, instanța de control judiciar apreciază că dreptul reclamanților la acordarea sporului, stabilit prin hotărâri judecătorești, nu se circumscrie cadrului instituit prin O.U.G.

nr. 71/2009 care reglementează plata unor sume prevăzute prin hotărâri judecătorești devenite executorii. Astfel fiind, rezultă că intră sub incidența ordonanței de urgență numai hotărârile judecătorești prin care s-a prevăzut expres plata în concret a unei sume de bani expres determinată. Sub aspectul motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că întemeiat a apreciat instanța de fond că actele contestate au caracter retroactiv și contravin dispozițiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, iar reclamanții au fost vătămați în dreptul lor la plata salariului.

Este necontestat caracterul retroactiv al Ordinului nr. BB din 2 iulie 2009 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție atât timp cât actul a fost emis în cursul lunii iulie și dispune suspendarea de la data de 01 iunie 2009 a plății sporului în litigiu, realizând, cu alte cuvinte, în luna iulie, o diminuare a drepturilor salariale ale reclamanților aferente muncii prestate în perioada anterioară, respectiv în cursul lunii iunie.

În același sens, instanța reține că, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, aplicabile în temeiul art. 3 alin. (2) din aceeași lege și în privința actelor administrative cu caracter normativ ce formează obiectul cauzei, ordinul contestat trebuia să fie elaborat și emis cu respectarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituție, republicată, care consacră principiul neretroactivității, ceea ce însă nu s-a întâmplat în cauza dedusă judecății. Împrejurarea că plata drepturilor salariale aferente lunii iunie 2009 urma a se face la data de 13 iulie 2009, dată ulterioară emiterii actelor contestate, nu este de natură a înlătura caracterul retroactiv al celor două acte administrative.

Înalta Curte apreciază că emiterea celor două acte administrative cu nesocotirea principiului neretroactivității se aduce atingere principiului securității raporturilor juridice, care este implicit în toate articolele Convenției Europene a Drepturilor Omului și care a fost consacrat în jurisprudența Curtții Europene a Drepturilor Omului, atâta timp cât certitudinea reclamanților cu privire la drepturile salariale ce li se cuveneau pentru munca deja prestată în cursul lunii iunie a fost înlăturată printr-o măsură dispusă în cursului lunii iulie, a cărei retroactivitate nu poate fi pusă la îndoială.

Pe cale de consecință, Înalta Curte reține că, prin emiterea actului administrativ cu încălcarea principiului retroactivității și a principiului securității raporturilor juridice, autoritatea emitentă, pârâtă în prezenta cauză, a manifestat un evident exces de putere în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, prin atingerea adusă dreptului cert al reclamanților de a primi drepturile salariale aferente lunii iunie 2009 în cuantumul previzionat la sfârșitul lunii iunie. Față de prioritatea de care se bucură și de care trebuie să se bucure principiul respectării legalității și al hotărârilor judecătorești executorii, esențial pentru un stat de drept, nu pot fi reținute pretinsele obstacole de ordin financiar, pentru a căror remediere sunt prevăzute mecanisme legale corespunzătoare.

Susținerea recurentului în sensul că anularea actului contestat este lipsită de obiect în privința producerii efectelor juridice pentru viitor, având în vedere prevederile art. 4 alin. (3) și (4) din anexa nr. VI la Legea nr. 330/2009, este lipsită de relevanță, întrucât legalitatea actelor administrative contestate se verifică la momentul emiterii lor și nu poate fi validată de reglementări emise sau adoptate la un moment ulterior. Față de rezultatul efectiv al actului administrativ contestat în ceea ce privește suspendarea în concret a unor drepturi salariale ale reclamanților, în mod corect a reținut instanța de fond că actul administrativ a fost emis și cu încălcarea dispozițiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, atâta timp cât motivul invocat de autoritatea emitentă nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate de această lege.

În ceea ce privește cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, Curtea reține că între recurentul-pârât și această instituție nu există raporturi de natura celor avute în vedere de dispozițiile art. 60 alin (1) C. proc. civ., așa cum corect a apreciat instanța de fond. În consecință, în raport de cele mai sus reținute și față de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul formulat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 1224 din data de 9 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 noiembrie 2010.