ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4401/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta V.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (denumit în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, „Parchetul Î.C.C.J."), pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună următoarele: - anularea în tot a Ordinului nr. 1472 din 02 iulie 2009 emis de Procurorul general al Parchetului Î.C.C.J.; - obligarea Parchetului Î.C.C.J. să solicite Ministerului Finanțelor Publice suplimentarea fondurilor prevăzute în bugetul Ministerului Public la titlul „Cheltuieli de personal", pentru plata sporului de risc și solicitare neuropsihică de 50% în semestrul al II-lea al anului 2009; - obligarea Parchetului Î.C.C.J.

la repartizarea în favoarea reclamantei a sumelor reprezentând sporul de risc și solicitare neuropsihică de 50% aferente semestrului al II-lea al anului 2009, începând cu luna iunie 2009. Prin întâmpinare, pârâtul Parchetul Î.C.C.J. a invocat excepția lipsei de interes, a formulat cerere de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice și, pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii.

2. Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1033 din 25 februarie 2010, Curtea de Apel București, s ecția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a hotărât următoarele: - a respins excepția lipsei de interes invocată de pârât, reținând că, în raport cu dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. p) din Legea nr. 554/2004, reclamanta justifică folosul practic urmărit prin promovarea prezentei acțiuni; - a admis, în parte, acțiunea reclamantei; - a anulat Ordinul nr. 1472/2009 emis de pârâtul Procurorul general al Parchetului Î.C.C.J.; - a respins, ca neîntemeiate, celelalte capete de cerere; - a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice.

În motivarea hotărârii pronunțate, Curtea de apel a reținut următoarele: Ordinul nr. 1472/2009 emis de Procurorul General al Parchetului Î.C.C.J. s-a aplicat retroactiv începând cu data de 01 iunie 2009, cu încălcarea principiului neretroactivității legii civile consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție. În cauză nu sunt aplicabile dispozițiile O.U.G. nr. 71/2009, întrucât sporul în litigiu fiind acordat în baza Ordinului Procurorului general al Parchetului Î.C.C.J., acesta devenind un drept salarial, asupra cestuia nu se mai putea dispune fără a fi încălcate dispozițiile art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004. Cu privire la celelalte capete de cerere, instanța a reținut că acestea nu reprezintă cereri subsidiare, pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, ci reprezintă cereri distincte, iar reclamanta nu are drepturi recunoscute de lege pentru a putea pretinde pârâtului o conduită în sensul celor solicitate.

Cu privire la cererea pârâtului de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, instanța de fond a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 60 alin. (1) C. proc. civ., întrucât nu există raporturi de despăgubire între pârât și chematul în garanție. 3. Cererea de recurs Împotriva sentinței civile pronunțate de Curtea de apel, a declarat recurs pârâtul Ministerul Public - Parchetul Î.C.C.J., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 4, 7, 8 și 9 C. proc. civ. și invocând art. 304 1 C. proc. civ. In temeiul art. 137 C. proc.

civ., recurentul-pârât invocă excepția lipsei de interes în promovarea cererii de anulare a Ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009 al Procurorului General al Parchetului I.C.C.J., având în vedere că ordinul a fost anulat prin sentința nr. 196 din 19 octombrie 2009 a Curții de Apel Oradea, secția contencios administrativ și fiscal, irevocabilă prin decizia nr. 1412 din 11 martie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, astfel că, în raport cu dispozițiile art. 1 alin. (1) și art. 8 din Legea nr. 554/2004, reclamanta nu mai justifică o vătămare a drepturilor sau intereselor sale.

Sub aspectul producerii de efecte pentru viitor, recurent-pârât susține că anularea actului este lipsită de obiect, având în vedere dispozițiile art. 4 din anexa VI la Legea nr. 300/2009, care reglementează salarizarea categoriilor de personal din care face parte și reclamanta, beneficiind de spor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică în procent de 25%. Sub aspectul motivelor de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4, 7, 8 și 9 C. proc. civ., recurentul-pârât susține următoarele: Instanța de fond în mod greșit a reținut că actul contestat are caracter retroactiv, întrucât efectele actului trebuie să fie raportate la data scadenței drepturilor bănești, 13 iulie 2009, astfel că în mod eronat s-a reținut încălcarea dispozițiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, atâta timp cât actul nu dispune cu privire la existența sau inexistența dreptului reclamantei, ci doar suspendă temporar plata sporului în litigiu, astfel că nu a fost pus în discuție dreptul în sine.

Mai susține recurentul-pârât că nu se poate reține o vătămare a dreptului reclamantei, întrucât plata sporului urmează a se face în condițiile O.U.G. nr. 71/2009 și că în lipsa fondurilor alocate de Ministerul Finanțelor Publice, instituția se află în imposibilitate obiectivă de a achita sporul respectiv. Totodată, se arată că actul nu a fost emis cu exces de putere, întrucât Ministerului Public - Parchetul Î.C.C.J. nu i se poate imputa lipsa fondurilor necesare atâta timp cât Ministerul Finanțelor Publice nu a alocat sumelor necesare plății sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică. Recurentul-pârât apreciază că în mod greșit instanța a reținut că nu sunt incidente dispozițiile O.U.G.

nr. 71/2009 și că instanța de fond a adăugat la prevederile art. 1 alin. (1) și (2) și art. 2 din ordonanța de urgență, fiind de netăgăduit faptul că potrivit acestui act normativ nu mai poate fi executată niciun fel de măsură dispusă prin titluri executorii, cum sunt în cauză hotărârile judecătorești de acordare a sporului. Mai susține recurentul-pârât că instanța de fond în mod greșit a respins cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, deși obligația de garanție subzistă în temeiul art. 131 pct. 1 din Legea nr. 304/2004 și art. 19 din Legea nr. 500/2002. 4. Hotărârea instanței de recurs Analizând recursul, prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte constată că este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare: Analizând cu prioritate excepția lipsei de interes și a lipsei de obiect a acțiunii, invocate de recurent în temeiul art. 137 C. proc.

civ., Înalta Curte reține că aceste excepții sunt neîntemeiate. în acest sens, este de reținut că abrogarea actului administrativ cu caracter normativ, după declanșarea controlului judecătoresc de legalitate a acestuia, nu lipsește de obiect acțiunea în contencios administrativ, pentru că legalitatea actului se cenzurează în raport cu prevederile legale în vigoare la data emiterii sau adoptării lui.

De asemenea, se reține că Legea nr. 554/2004 reglementează, prin art. 1 alin. (1), art. 8 și art. 18, un contencios subiectiv de plină jurisdicție, în cadrul căruia instanța are de analizat nu numai conformitatea actului administrativ cu legea, ci și existența unei vătămări produse reclamantului, într-un drept ori într-un interes legitim, în lipsa căreia nu poate fi aplicată sancțiunea anulării (decizia nr. 3324 din 29 iunie 2007, publicată în Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pe anul 2007 - Semestrul II, Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 106). Pe cale de consecință, instanța de recurs reține că, în pofida anulării actului prin hotărâre judecătorească, reclamanta justifică un interes legitim actual prin prisma drepturilor și intereselor legitime a căror încălcare a fost invocată cel puțin pentru perioada cuprinsă între data emiterii și data anulării ordinului ce formează obiectul litigiului.

Pentru aceleași argumente nu poate fi primită nici susținerea recurentului în sensul că anularea actului contestat este lipsită de obiect în privința producerii efectelor juridice pentru viitor, față de prevederile art. 4 alin.(3) și (4) din anexa nr. VI la Legea nr. 330/2009. Este neîntemeiat motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât hotărârea recurată răspunde cerințelor impuse de art. 261 alin. (l) C. proc. civ. și cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței în sensul celor hotărâte, acestea nefiind contradictorii ori străine de natura pricinii. Sub aspectul motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 4, 8 și 9 C. proc.

civ., instanța de recurs reține următoarele: Curtea de apel a apreciat în mod corect că nu sunt incidente dispozițiile O.U.G. nr. 71/2009, întrucât dreptul reclamantei la plata drepturilor salariale lunare nu se circumscrie cadrului instituit prin O.U.G. nr.71/2009 aplicabil numai în privința sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești, iar actul contestat are caracter retroactiv și contravine dispozițiilor art. 74 alin.(2) din Legea nr. 303/2004, reclamanta fiind vătămată în dreptul său la plata salariului. E ste necontestat caracterul retroactiv al Ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009 al Procurorului General al Parchetului Î.C.C.J., atât timp cât actul a fost emis în cursul lunii iulie și dispune suspendarea de la data de 01 iunie 2009 a plății sporului în litigiu, realizând, cu alte cuvinte, în luna iulie o diminuare a drepturilor salariale ale reclamantei aferente muncii prestate în perioada anterioară, respectiv în cursul lunii iunie.

In același sens, instanța reține că, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, aplicabile în temeiul art. 3 alin .(2) din aceeași lege și în privința actelor administrative cu caracter normativ ce formează obiectul cauzei, ordinul contestat trebuia să fie elaborat și emis cu respectarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituție, republicată, care consacră principiul neretroactivității, ceea ce însă nu s-a întâmplat în cauza dedusă judecății. Împrejurarea că plata drepturilor salariale aferente lunii iunie 2009 urma a se face la data de 13 iulie 2009, dată ulterioară emiterii actului contestat, nu este de natură a înlătura caracterul retroactiv al actului.

Emiterea acrului administrativ contestat cu nesocotirea principiului neretroactivității aduce atingere și principiului securității raporturilor juridice, care este implicit în toate articolele Convenției Europene a Drepturilor Omului și care a fost consacrat în jurisprudența CEDO, atâta timp cât certitudinea reclamantei cu privire la drepturile salariale ce li se cuveneau pentru munca deja prestată în cursul lunii iunie a fost înlăturată printr-o măsură dispusă în cursului lunii iulie. Pe cale de consecință, Înalta Curte reține că, prin emiterea actului administrativ cu încălcarea principiului retroactivității și a principiului securității raporturilor juridice, autoritatea emitentă a manifestat un evident exces de putere în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, prin atingerea adusă dreptului cert al reclamantei de a primi drepturile salariale aferente lunii iunie 2009 în cuantumul previzionat la sfârșitul lunii iunie.

În ceea ce privește susținerile din recurs referitoare la respingerea de către Curtea de apel a cererii de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, se constată că acestea nu pot fi primite. întemeiat a apreciat instanța de fond că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 60 C. proc. civ., întrucât nu se poate reține existența în sarcina Ministerului Finanțelor Publice a unei obligații de garanție sau despăgubire, în ipoteza admiterii acțiunii. în jurisprudența s-a reținut în mod constant că „instituția chemării în garanție se întemeiază pe existența unei obligații de garanție sau despăgubire și revine, în principiu, tuturor acelora care transmit altora un drept subiectiv, dacă o atare transmisiune se face cu titlu oneros" și că obligația de garanție este condiționată de existența unei transmisiuni anterioare, cu titlu oneros, a unui bun sau a unui drept subiectiv.

Or, în raport cu obiectul acțiunii și atribuțiile ce revin Ministerului Finanțelor Publice potrivit Legii nr. 500/2002, ministerul nu este debitorul unei obligații de garanție sau de despăgubire, iar executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii se face cu respectarea procedurii prevăzute de O.G. nr. 22/2002.

La pronunțarea prezentei decizii, în realizarea rolului constituțional ce revine Jurisdicției Supreme de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii prin promovarea unei jurisprudențe unitare, ca modalitate de respectare a principiului securității juridice, prevăzut implicit în totalitatea articolelor Convenției Europene a Drepturilor Omului și care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept (CEDO, Decizia din 6 decembrie 2007, cererea nr. 30658/05, Beian împotriva României, §39) Înalta Curte are în vedere practica sa constantă în litigiile având ca obiect anularea Ordinului nr. 1472/2009 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

In consecință, în raport de cele mai sus reținute, față de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr.1033 din 25 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 octombrie 2010.