ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4401/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4401/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

1.

Cererea de chemare în judecată

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta V.L.

a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Procurorul general al Parchetului de

pe lângă Înalta Curte de

Casație și

Justiție (denumit în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, „Parchetul

Î.C.C.J."),

pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună următoarele:

- anularea în tot a Ordinului nr. 1472 din 02 iulie 2009

emis de Procurorul general al Parchetului Î.C.C.J.;

- obligarea Parchetului Î.C.C.J. să solicite

Ministerului Finanțelor Publice suplimentarea fondurilor prevăzute în bugetul

Ministerului Public la titlul „Cheltuieli de personal", pentru plata sporului

de risc și solicitare neuropsihică de 50% în semestrul al II-lea al anului

2009;

- obligarea Parchetului Î.C.C.J. la repartizarea în

favoarea reclamantei a sumelor reprezentând sporul de risc și solicitare

neuropsihică de 50% aferente semestrului al II-lea al anului 2009, începând cu

luna iunie 2009.

Prin întâmpinare, pârâtul Parchetul Î.C.C.J. a

invocat excepția lipsei de interes, a formulat cerere de chemare în garanție a

Ministerului Finanțelor Publice și, pe fondul cauzei, a solicitat respingerea

acțiunii.

2.

Hotărârea instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 1033 din 25 februarie 2010,

Curtea de Apel București, s

ecția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a hotărât următoarele:

-

a respins

excepția lipsei de interes invocată de pârât, reținând că, în raport cu

dispozițiile

art. 2 alin. (1) lit. p) din Legea nr. 554/2004, reclamanta justifică folosul

practic urmărit prin promovarea prezentei acțiuni;

-

a admis, în

parte, acțiunea reclamantei;

- a anulat Ordinul nr. 1472/2009 emis de pârâtul Procurorul

general al Parchetului Î.C.C.J.;

-

a respins, ca

neîntemeiate, celelalte capete de cerere;

- a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în

garanție a Ministerului Finanțelor Publice.

În motivarea hotărârii pronunțate, Curtea de apel a

reținut următoarele:

Ordinul nr. 1472/2009 emis de

Procurorul General al Parchetului Î.C.C.J. s-a aplicat

retroactiv începând cu data de 01 iunie 2009, cu

încălcarea principiului neretroactivității legii civile consacrat de art. 15

alin. (2) din Constituție.

În cauză nu sunt aplicabile dispozițiile O.U.G. nr. 71/2009,

întrucât sporul în

litigiu fiind acordat în

baza Ordinului Procurorului general al Parchetului Î.C.C.J., acesta devenind un

drept salarial, asupra cestuia nu se mai putea dispune fără a fi încălcate

dispozițiile

art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004.

Cu privire la celelalte capete

de cerere, instanța a reținut că acestea nu reprezintă

cereri subsidiare, pentru a fi aplicabile

dispozițiile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, ci reprezintă cereri

distincte, iar reclamanta nu are drepturi recunoscute de lege pentru a putea

pretinde pârâtului o conduită în sensul celor solicitate.

Cu privire la cererea pârâtului de chemare în

garanție a Ministerului Finanțelor Publice, instanța de fond a reținut că nu

sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 60 alin. (1) C. proc. civ.,

întrucât nu există raporturi de despăgubire între pârât și chematul în

garanție.

Împotriva sentinței civile pronunțate de Curtea de

apel, a declarat recurs pârâtul Ministerul Public - Parchetul Î.C.C.J.,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pentru motivele prevăzute de

art. 304 pct. 4, 7, 8 și 9 C. proc. civ. și invocând art. 304

1

C.

proc. civ.

In temeiul art. 137 C. proc. civ., recurentul-pârât invocă

excepția lipsei de interes

în promovarea

cererii de anulare a Ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009 al Procurorului

General

al Parchetului I.C.C.J., având în vedere că ordinul a fost anulat prin sentința

nr. 196 din 19 octombrie 2009 a Curții de Apel Oradea, secția contencios

administrativ și fiscal, irevocabilă prin decizia nr. 1412 din 11 martie 2010 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și

fiscal, astfel că, în raport cu dispozițiile art. 1 alin. (1) și art. 8 din

Legea nr. 554/2004, reclamanta nu mai justifică o vătămare a drepturilor sau

intereselor sale.

Sub aspectul producerii de efecte pentru viitor,

recurent-pârât susține că

anularea actului

este lipsită de obiect, având în vedere dispozițiile art. 4 din anexa

VI

la

Legea nr. 300/2009, care reglementează salarizarea

categoriilor de personal din care face parte și reclamanta, beneficiind de spor

pentru risc și suprasolicitare neuropsihică în procent de 25%.

Sub aspectul motivelor de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 4, 7, 8 și 9 C. proc. civ.,

recurentul-pârât susține următoarele:

Instanța de fond în mod greșit

a reținut că actul contestat are caracter retroactiv, întrucât efectele actului

trebuie să fie raportate la data scadenței drepturilor bănești, 13 iulie 2009,

astfel că în mod eronat s-a reținut încălcarea dispozițiilor art. 74 alin. (2)

din

Legea nr. 303/2004, atâta timp cât

actul nu dispune cu privire la existența sau inexistența dreptului reclamantei,

ci doar suspendă temporar plata sporului în litigiu, astfel că nu a fost pus în

discuție dreptul în sine.

Mai susține recurentul-pârât că nu se poate reține o

vătămare a dreptului reclamantei, întrucât plata sporului urmează a se face în

condițiile O.U.G. nr. 71/2009 și că în lipsa fondurilor alocate de Ministerul

Finanțelor Publice, instituția se află în imposibilitate obiectivă de a achita

sporul respectiv.

Totodată, se arată că actul nu a fost emis cu exces

de putere, întrucât Ministerului Public - Parchetul Î.C.C.J. nu i se poate

imputa lipsa fondurilor necesare atâta timp cât Ministerul Finanțelor Publice

nu a alocat sumelor necesare plății sporului de risc și suprasolicitare

neuropsihică.

Recurentul-pârât apreciază că în mod greșit instanța

a reținut că nu sunt incidente dispozițiile O.U.G. nr. 71/2009 și că instanța

de fond a adăugat la prevederile art. 1 alin. (1) și (2) și art. 2 din

ordonanța de urgență, fiind de netăgăduit faptul că potrivit acestui act

normativ nu mai poate fi executată niciun fel de măsură dispusă

prin titluri executorii, cum sunt în cauză

hotărârile judecătorești de acordare a sporului.

Mai susține recurentul-pârât că instanța de fond în

mod greșit a respins cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor

Publice, deși obligația de garanție subzistă în temeiul art. 131 pct. 1 din

Legea nr. 304/2004 și art. 19 din Legea nr. 500/2002.

recurs

Analizând recursul, prin prisma motivelor invocate, Înalta

Curte constată că este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare:

Analizând cu prioritate

excepția lipsei de interes și a lipsei de obiect a acțiunii,

invocate de recurent în temeiul art. 137 C. proc.

civ., Înalta Curte reține că aceste excepții sunt neîntemeiate. în acest sens,

este de reținut că abrogarea actului administrativ cu caracter normativ, după

declanșarea controlului judecătoresc de legalitate a acestuia, nu lipsește de

obiect acțiunea în contencios administrativ, pentru că legalitatea actului se

cenzurează în raport cu prevederile legale în vigoare la data

emiterii sau adoptării lui. De asemenea, se

reține că Legea nr. 554/2004 reglementează,

prin art. 1 alin. (1), art.

8 și art. 18, un contencios subiectiv de plină jurisdicție, în cadrul căruia

instanța are de analizat nu numai conformitatea actului administrativ cu legea,

ci și existența unei vătămări produse reclamantului, într-un drept ori într-un

interes legitim, în lipsa căreia nu poate fi aplicată sancțiunea anulării (decizia

nr. 3324 din 29 iunie 2007, publicată în Jurisprudența Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pe anul 2007 - Semestrul

II,

Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 106).

Pe cale de consecință, instanța de recurs reține că,

în pofida anulării actului prin hotărâre judecătorească, reclamanta justifică

un interes legitim actual prin prisma drepturilor și intereselor legitime a

căror încălcare a fost

invocată cel puțin

pentru perioada cuprinsă între data emiterii și data anulării ordinului

ce

formează obiectul litigiului. Pentru aceleași argumente nu poate fi primită

nici susținerea recurentului în sensul că anularea actului contestat este

lipsită de obiect în privința producerii efectelor juridice pentru viitor, față

de prevederile art. 4 alin.(3) și (4) din anexa nr. VI la Legea nr. 330/2009.

Este neîntemeiat motivul de recurs întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât hotărârea recurată

răspunde cerințelor impuse de art. 261 alin. (l) C. proc. civ. și cuprinde

motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței în sensul

celor hotărâte, acestea nefiind contradictorii ori străine de natura pricinii.

Sub aspectul motivelor de recurs întemeiate pe

dispozițiile art. 304 pct. 4, 8 și 9 C. proc. civ., instanța de recurs reține

următoarele:

Curtea de apel a apreciat în mod

corect că nu sunt incidente dispozițiile O.U.G.

nr. 71/2009, întrucât dreptul reclamantei la plata drepturilor salariale

lunare nu se circumscrie cadrului instituit prin O.U.G. nr.71/2009 aplicabil

numai în privința sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești, iar actul

contestat are caracter retroactiv și contravine dispozițiilor art. 74 alin.(2)

din Legea nr. 303/2004, reclamanta fiind vătămată în dreptul său la plata

salariului.

E

ste necontestat

caracterul retroactiv al Ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009 al

Procurorului General al Parchetului Î.C.C.J., atât

timp cât actul a fost emis în cursul lunii

iulie și dispune suspendarea de la data de 01 iunie 2009 a plății

sporului în litigiu, realizând,

cu alte cuvinte, în luna iulie o

diminuare a drepturilor salariale ale reclamantei aferente

muncii prestate în perioada anterioară, respectiv

în cursul lunii iunie.

In același sens, instanța reține

că, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea

nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă

pentru elaborarea actelor normative,

aplicabile

în temeiul art. 3 alin .(2) din aceeași lege și în privința actelor

administrative cu caracter normativ ce formează obiectul cauzei, ordinul

contestat trebuia să fie elaborat și

emis

cu respectarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituție, republicată,

care consacră principiul neretroactivității, ceea ce însă nu s-a întâmplat în

cauza dedusă judecății.

Împrejurarea că plata

drepturilor salariale aferente lunii iunie 2009 urma a se face

la data de 13 iulie 2009, dată

ulterioară emiterii actului contestat, nu este de natură a

înlătura caracterul retroactiv al actului.

Emiterea acrului administrativ contestat cu

nesocotirea principiului

neretroactivității

aduce atingere și principiului securității raporturilor juridice, care este

implicit

în toate articolele Convenției Europene a Drepturilor Omului și care a fost

consacrat în jurisprudența CEDO, atâta timp cât

certitudinea reclamantei cu privire la

drepturile

salariale ce li se cuveneau pentru munca deja prestată în cursul lunii iunie a

fost

înlăturată printr-o măsură dispusă în cursului lunii iulie.

Pe cale de consecință, Înalta

Curte reține că, prin emiterea actului administrativ cu încălcarea principiului

retroactivității și a principiului securității raporturilor juridice,

autoritatea emitentă a

manifestat un evident exces de putere în sensul art. 2 alin. (1) lit. n)

din Legea nr. 554/2004, prin

atingerea adusă dreptului cert al reclamantei de a primi drepturile salariale

aferente lunii iunie 2009 în cuantumul previzionat la sfârșitul lunii

iunie.

În ceea ce privește susținerile din recurs

referitoare la respingerea de către Curtea de apel a cererii de chemare în

garanție a Ministerului Finanțelor Publice, se constată că acestea nu pot fi

primite. întemeiat a apreciat instanța de fond că nu sunt îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 60 C. proc. civ., întrucât nu se poate reține

existența în sarcina Ministerului Finanțelor Publice a unei obligații de

garanție sau despăgubire, în ipoteza admiterii acțiunii. în jurisprudența s-a

reținut în mod constant că „instituția chemării în garanție se întemeiază pe

existența unei obligații de garanție sau despăgubire și revine, în principiu,

tuturor acelora care transmit altora un drept subiectiv, dacă o atare

transmisiune se face cu titlu oneros" și că obligația de garanție este

condiționată de existența unei transmisiuni anterioare, cu titlu oneros, a unui

bun sau a unui drept subiectiv. Or, în raport cu obiectul acțiunii și

atribuțiile ce revin

Ministerului

Finanțelor Publice potrivit Legii nr. 500/2002, ministerul nu este debitorul

unei

obligații de garanție sau de despăgubire, iar executarea obligațiilor de plată

ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii se face cu

respectarea procedurii prevăzute de O.G. nr. 22/2002.

La pronunțarea prezentei decizii, în realizarea

rolului constituțional ce revine Jurisdicției Supreme de a asigura

interpretarea și aplicarea unitară a legii prin promovarea unei jurisprudențe

unitare, ca modalitate de respectare a principiului securității juridice,

prevăzut implicit în totalitatea articolelor Convenției Europene a Drepturilor

Omului și care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de

drept (CEDO, Decizia din 6 decembrie 2007, cererea nr. 30658/05, Beian împotriva

României, §39) Înalta Curte are în vedere practica sa constantă în litigiile

având ca obiect anularea Ordinului nr. 1472/2009 emis de Procurorul General al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

In consecință, în raport de cele mai sus reținute,

față de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins recursul

declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Ministerul Public -

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței

civile nr.1033 din 25 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 19 octombrie 2010.