ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4933/2009

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4933/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții

D.E., B.E.,

B.A., B.C., C.C., C.O., C.G., G.M., G.N., G.I., M.V., N.V., N.C., S.D., V.A., D.C.,

N.A., P.C.I.G., G.G., J.M., C.N., S.G., S.I., T.T., B.M., S.C., D.M., N.E., N.V.I.,

V.M., G.F., M.G., G.E.C., N.R.A., L.C.A., M.V., V.D.I., B.I.D., B.D., M.B., G.C.,

C.N.A., D.G., E.M., I.N.V.Ș., I.M., M.D., P.Ș.M., R.M.G., R.E., S.M., T.N.D., V.L.,

L.P., M.S., N.P., M.C., V.Mi., P.M.A., H.T.I., R.M., M.A.M., P.G., C.V., T.N., B.C.V.,

C.S., C.M., C.F., H.C., M.M., Ș.L., B.I., P.B., V.C., C.CO., S.CA., S.A.E., Ț.C.N.,

O.I., Ș.M.E., G.S., C.D., D.I.N., D.I., D.C.L., M.VA., C.C.E., C.Ș., U.I.C., N.M.C.,

U.R.G., A.Z., C.O.E., CR.C., C.GH., R.F., B.C., I.E., A.A., I.R., N.CO., A.D., A.E.,

A.L.., L.C., P.M., N.M.S., M.E., B.I., CR.CO., J.C.A., C.M., I.C., B.F., D.L., C.MA.,

N.I., D.V., T.I., V.D., P.D., I.N., P.C.O., T.C.D., B.M.F., R.C., S.V., F.G., C.J.,

P.M., M.G.E., M.T., D.I., P.C., P.D., C.G., B.D., C.CR., S.L.M., B.A., B.I., CÎ.C.,

E.I., P.C., P.G., S.O.C., T.M., T.S., M.L., I.L., C.CA., F.C., M.I., MU.D., P.I.,

G.V.R., O.C., C.F., C.S.C., L.E.M., O.CO. au formulat, în contradictoriu cu pârâtul

Ministerul Public - Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție

cerere

de suspendare executării a Ordinului din data de 02 iulie 2009 emis de către pârât.

În motivare, reclamanții

au invocat dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, susținând că ordinul

a cărui suspendare o solicită este nelegal, întrucât dispune că, de la data de 01

iunie 2009, se suspendă aplicarea Ordinului nr. 526 din 03 martie 2009 cu privire

la acordarea sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică cuvenit

magistraților.

Reclamanții au arătat

că cererea de suspendare îndeplinește condițiile stabilite de art. 14 alin. (1)

din Legea nr. 554/2004, fiind vorba de un caz bine justificat iar măsura este necesară

pentru prevenirea unei pagube iminente.

Astfel, susțin reclamanții,

există o puternică neconcordanță între prevederile constituționale și cele ale Convenției

Europene a Drepturilor Omului, pe de o parte, și cele ale O.U.G. nr. 71/2009 invocate

ca temei al emiterii Ordinului nr. 1472 din 02 iulie 2009, pe de altă parte, ceea

ce constituie un caz bine justificat pentru a se dispune suspendarea executării

actului administrativ contestat. Prejudiciul suportat de reclamanți este material,

viitor și previzibil și constă în neplata unei părți importante din drepturile salariale

cuvenite.

Prin întâmpinare, pârâtul

Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție a invocat excepția necompetenței materiale a Curții de Apel Craiova. secția

contencios administrativ și fiscal, întrucât reclamanții au calitatea de magistrați,

drepturile salariale ale acestora stabilindu-se prin legea specială de salarizare.

Dispozițiile art. 36

1

din Ordonanța nr. 27 din 29 martie 2006 privind salarizarea și alte drepturi ale

judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției

stabilesc competența de soluționare a plângerilor formulate de persoanele nemulțumite

de modul de stabilire a drepturilor salariale în favoarea Curții de Apel București,

secția contencios administrativ și fiscal, București.

De asemenea, pârâtul,

prin întâmpinare a invocat excepția lipsei obiectului acțiunii, întrucât prin sentința

nr. 361 din 08 iulie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, dar și prin sentința

nr. 2864 din 07 iulie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, s-a dispus suspendarea

Ordinului nr. 1472 din 02 iulie 2009.

Curtea de Apel Craiova,

secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 293 din 28

iulie 2009, a admis acțiunea și a dispus suspendarea executării ordinului atacat,

până la pronunțarea instanței de fond.

Analizând excepțiile invocate,

Curtea a reținut următoarele:

Excepția lipsei competenței

materiale a Curții de Apel Craiova în soluționarea acțiunii invocată de pârât prin

întâmpinare este nefondată, întrucât dispozițiile O.G. nr. 8 din 24 ianuarie 2007,

care stabilesc o procedură specială de contestare și competența Curții de Apel București,

secția contencios administrativ și fiscal, în soluționarea plângerilor formulate

de persoanele nemulțumite de modul de stabilire a drepturilor salariale, vizează,

astfel cum rezultă expres din modul de redactare a textului legal, modul de stabilire

a salariului. Ori, în cauză, s-a apreciat ca nelegală modalitatea de plată a drepturilor

salariale și nu aceea de determinare a salariilor, fapt care atrage competența materială

a instanței potrivit art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Neîntemeiată s-a reținut

a fi și excepția lipsei obiectului acțiunii, întrucât deși pârâtul susține că Ordinul

nr. 1472/2009 a fost suspendat prin două hotărâri judecătorești, nu se face dovada

celor susținute cu copiile acestora sau cu certificat de grefă, din care să rezulte

aspectele semnalate.

Pe fondul cauzei, instanța

a reținut, în esență, că soluția se impune, fiind întrunite cumulativ condițiile

prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Împotriva acestei sentințe,

considerând-o netemeinică și nelegală, au declarat recurs pârâții, invocând prevederile

art. 304 pct. 4, 8 și 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

În motivarea recursurilor,

se arată, în esență, că hotărârea atacată este nelegală, fiind dată cu aplicarea

greșită a legii, întrucât instanța de judecată a apreciat greșit că dispozițiile

art. 14 din Legea nr. 554/2004 referitoare la existența cazului justificat și a

pagubei iminente ar fi îndeplinite în cauză.

Recurenții au reiterat,

de asemenea, excepția necompetenței teritoriale a Curții de Apel Craiova, cu privire

la cererea de suspendare a Ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009 emis de Procurorul

General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație, susținând că, potrivit

art. 5 C. proc. civ., competența de judecată aparține Curții de Apel București,

ca instanță de la domiciliul pârâtului, precum și excepția lipsei de interes a acțiunii.

Examinând sentința atacată,

în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurenți,

precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Curtea constată că recursurile sunt nefondate, după cum se

va arăta în continuare.

În ceea ce privește critica

referitoare la soluția primei instanțe privind excepția necompetenței teritoriale

a Curții de Apel Craiova, de a judeca cererea de suspendare a Ordinului din 2 iulie

2009 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație,

se va reține că este neîntemeiată, așa cum corect s-a reținut și prin sentința recurată.

Astfel, obiectul acțiunii

îl constituie suspendarea executării unor acte administrative, în temeiul art. 14

din Legea

nr. 554/2004.

Referindu-se

la competența teritorială a instanței de contencios administrativ, art. 10

alin. (3) din legea susmenționată prevede că „Reclamantul se poate adresa instanței

de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului. Dacă reclamantul a optat

pentru instanța de la domiciliul pârâtului, nu se poate invoca excepția necompetenței

teritoriale”.

Rezultă, așadar,

că

Legea

nr. 554/2004 prevede, sub aspect teritorial, o competență alternativă, lăsând la

latitudinea reclamantului posibilitatea de a opta între

instanța de la domiciliul său și cea de la domiciliul pârâtului.

Cum

Legea nr. 554/2004 este

o lege specială, dispozițiile acesteia derogă de la cele ale dreptului comun în

materie, respectiv art. 5 din C. proc. civ., invocat de recurenți, prima instanță

reținând în mod corect că este competentă, inclusiv teritorial, să judece acțiunea

reclamanților.

Cu privire la cererea

de suspendare, se va reține, de asemenea, că soluția atacată este temeinică și legală.

Astfel, așa cum s-a arătat,

obiectul acțiunii deduse judecății îl constituie suspendarea executării Ordinului

din 2 iulie 2009 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție și a deciziei nr. 60 din 2 iulie 2009 emisă de Procurorul

General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, prin care pârâții au

dispus, cu începere de la data de 01 iunie 2009, suspendarea plății sporului de

50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, iar această modalitate de calcul

a drepturilor salariale urma să se păstreze și pentru viitor. În plus, autoritățile

pârâte au arătat că această modalitate de calcul a drepturilor salariale se va păstra

și pentru viitor, plata sporului anterior individualizat urmând să se efectueze

conform eșalonării prevăzute de O.U.G. nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute

în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului

din sectorul bugetar.

În ceea ce privește această

măsură legală, trebuie precizat faptul că suspendarea executării actelor administrative

este un instrument procedural eficient pus la dispoziția autorității emitente sau

a instanței de judecată în vederea respectării principiului legalității: atâta timp

cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din

punct de vedere legal, a actului contestat, este echitabil ca acesta din urmă să

nu-și producă efectele asupra celor vizați.

Suspendarea actelor juridice

este măsura de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca și cum actul dispare

din circuitul juridic, deși, formal-juridic, el există.

Actul administrativ se

bucură de prezumția de legalitate care, la rândul său, se bazează pe prezumția de

autenticitate (actul emană de la cine se afirmă că emană) și pe prezumția de veridicitate

(actul exprimă ceea ce în mod real a decis autoritatea emitentă); de aici, rezultă

principiul executării din oficiu, întrucât actul administrativ unilateral este,

el însuși, titlu executoriu.

Așadar, a nu executa actele

administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea,

ceea ce este de neconceput în cadrul ordinii juridice, într-un stat de drept și

o democrație constituțională.

Din acest motiv, suspendarea

efectelor actelor administrative reprezintă, într-adevăr, o situație de excepție,

la care judecătorul de contencios administrativ poate să recurgă atunci când sunt

îndeplinite condițiile impuse de Legea nr. 554/2004.

Dispozițiile legale care

reglementează măsura suspendării executării actelor administrative sunt cele ale

art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată,

potrivit cărora, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente,

după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau

a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente

să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea

instanței de fond.

Rezultă din textul legal

susmenționat că, pentru a interveni această măsură excepțională de întrerupere a

efectelor unui act administrativ, este necesar să se constate, în primul rând, existența

unui caz bine justificat.

Conform art. 2 alin. (1)

lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată, cazurile bine justificate presupun împrejurări

legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă

în privința legalității actului administrativ.

Prin urmare, condiția

existenței unui caz bine justificat este îndeplinită în situația în care se regăsesc

argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ

aflat în litigiu.

Altfel spus, pentru a

interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ, trebuie să

existe un indiciu temeinic de nelegalitate.

În acest context, este

de subliniat faptul că, în prezent, principiul legalității a devenit un principiu

fundamental în toate sistemele de drept, iar acesta constă în respectarea întocmai

a legii de către destinatarii ei: cetățeanul și statul.

În sistemul juridic românesc,

acest principiu este reglementat de art. 1 alin. (5) și art. 16 alin. (2) din Constituție.

Astfel, primul text constituțional precizează faptul că, în România, respectarea

Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie. Pe de altă parte,

al doilea text cuprins în Legea fundamentală arată că nimeni nu este mai presus

de lege.

În cazul actelor administrative,

legalitatea înseamnă recunoașterea caracterului valabil al actelor și al efectelor

lor până în momentul anulării, în baza prezumției de legalitate. Chiar dacă beneficiază

de putere discreționară, autoritățile publice nu pot ignora legea, a cărei organizare

a executării și executare în concret au obligația să o realizeze; așadar, între

actul administrativ și lege există în mod necesar un raport de subordonare.

În speța de față, Înalta

Curte constată că suntem în prezența unui caz bine justificat în raport de următoarele

argumente:

În primul rând, așa cum

a reținut și prima instanță, prin actele administrative analizate, emise la data

de 2 iulie 2009, recurenții au intervenit în mod retroactiv în plata drepturilor

bănești cuvenite intimaților pe luna iunie 2009.

Prin această măsură, Înalta

Curte poate aprecia că există indicii în sensul că recurenții au încălcat principiul

neretroactivității, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituția României, care

prevede că legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale

mai favorabile.

În acest sens, se impune

a preciza că securitatea juridică impune neaplicarea regulilor de drept unor situații

existente înainte de momentul emiterii actului.

În jurisprudența instanțelor

de contencios administrativ, neretroactivitatea a fost recunoscută ca un principiu

general de drept, ceea ce i-a permis să se impună și actelor administrative.

Trebuie precizat, de asemenea,

că interdicția retroactivității actelor administrative nu este numai un principiu

interpretativ, ci condiționează însăși legalitatea acestor acte.

În cauza de față, Înalta

Curte consideră că există un argument juridic aparent valabil cu privire la nelegalitatea

actului administrativ aflat în litigiu, în sensul unei aplicări retroactive a prevederilor

art. 1 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 71/2009, care este o normă cu putere

de lege.

De asemenea, un alt aspect

care vădește aparența de nelegalitate a actelor contestate îl constituie încălcarea

dispozițiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, potrivit cărora drepturilor

salariale ale judecătorilor și procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât

în cazurile prevăzute de acest act normativ, iar salarizarea judecătorilor și procurorilor

se stabilește prin lege specială.

În raport cu aceste prevederi

legale, plata salariilor nu poate fi, deci, diminuată de nici o autoritate publică,

în alte condiții decât cele prevăzute de dispozițiile legale în vigoare.

În ceea ce privește noțiunea

de pagubă iminentă, art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, modificată,

o definește ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea

previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Această condiție legală

este, de asemenea, îndeplinită în speță, fiind vorba de diminuarea unor drepturi

salariale; acest prejudiciu material este viitor și previzibil cu evidență, în contextul

derulării raporturilor de serviciu dintre magistrați și stat.

Față de cele arătate,

apreciind că în mod corect instanța de fond a reținut că, în cauză, sunt întrunite

condițiile prevăzute de lege pentru suspendarea actelor administrative și cum nici

criticile privind excepția lipsei de interes nu sunt fondate, Înalta Curte, în temeiul

art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 și 28 din Legea

nr. 554/2004, modificată, va respinge recursul declarat de pârâți, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel Craiova împotriva sentinței civile nr. 293 din 28 iulie 2009

a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 6 noiembrie 2009.