ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4293/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4293/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 16 din 22 ianuarie 2010,

Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal:

- a admis în parte acțiunea

formulată de reclamanții D.L., V.V., C.A., G.M., A.V., I.G., C.C., F.G., B.I.M.,

M.I., toți procurori la Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău, M.D. și A.G., procurori

la Parchetul de pe lângă Judecătoria Pogoanele, V.E.G., I.C.N., D.G., T.C.L., N.I.M.,

M.G., D.C., B.A.S. și R.C.G., toți procurori la Parchetul de pe lângă Judecătoria

Buzău, prin reprezentant D.M. - procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău,

în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție, prin reprezentanții săi legali și Parchetul de lângă Curtea

de Apel Ploiești, prin reprezentanții săi legali;

- a a

nulat Ordinul nr. 1472/2009

emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție;

- a obligat Parchetul

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea

de Apel Ploiești, la plata către reclamanți a sumelor reprezentând spor de risc

și solicitare neuropsihică de 50% începând cu luna iunie 2009 și în continuare;

- a respins cererea de

anulare a adresei din 2009 emisă de Procurorului General al Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție;

- a admis cererea de chemare

în garanție formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție, urmând ca Ministerul Finanțelor Publice să ia act de obligativitatea

emiterii și adoptării unui proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public

- Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, care să includă sumele

reprezentând spor de risc și solicitare neuropsihică de 50%.

Pentru a pronunța această

soluție instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

Reclamanții, procurori

la Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău, Parchetul de pe lângă Judecătoria Buzău

și Parchetul de pe lângă Judecătoria Pogoanele, au solicitat anularea Ordinului

nr. 1472 din 02 iulie 2009 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție și a adresei din 2009 emisă de Procurorului General

al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care le-a respins

contestația formulată împotriva ordinului nr. 1472/2009, obligarea Ministerului

Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, în solidar, să le plătească în continuare,

lunar, dreptul salarial constând în sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică

de 50% calculat la indemnizația de bază așa cum este prevăzut de lege;

Prin ordinului nr. 1472

din 02 iulie 2009, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție a dispus, începând cu data de 01 iunie 2009, suspendarea aplicării

ordinului nr. 526 din 03 martie 2009 prin care Procurorul General al Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus ca începând cu 01

aprilie 2009 să le fie achitat lunar, ca drept salarial calculat la indemnizația

de bază, sporul de risc și suprasolicitare, drept salarial recunoscut reclamanților

prin sentința civilă nr. 315 din 05 martie 2008, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița

în Dosarul nr. 5831/120/2007.

Reclamanții au formulat

plângere prealabilă împotriva ordinului și li s-a comunicat adresa din 2009 a Procurorului

General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care

le-a fost respinsă contestația formulată împotriva ordinului nr. 1472/2009, iar

instanța a reținut că, față de dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1)

lit. c), art. 8 din Legea nr. 554/2004, acestea nu sunt acte administrative, nu

dau naștere, nu modifică și nu sting raporturi juridice, actul administrativ de

natură a produce efecte juridice fiind Ordinul nr. 1472 din 02 iulie 2009 emis de

Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

prin care s-a dispus suspendarea aplicării ordinului nr. 526 din 03 martie 2009.

Pentru aceste motive,

instanța a respins ca inadmisibilă cererea de anulare a celor două adrese care nu

constituie acte administrative și nu pot face obiectul acțiunii în contencios administrativ,

potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce privește cererea

de anulare a Ordinului nr. 1472 din 02 iulie 2009 emis de Procurorul General al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța a constatat

că prin acesta s-a dispus în mod retroactiv, la data de 02 iulie 2009, cu încălcarea

principiului neretroactivității, asupra sporurilor cuvenite reclamanților, în baza

unei hotărâri judecătorești irevocabile, sentința civilă nr. 315 din 05 martie 2008,

pronunțată de Tribunalul Dâmbovița și Ordinului nr. 526 din 03 martie 2009 emis

de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

pentru luna iunie, data de 10 iulie fiind numai data plății efective a salariului,

și nu data nașterii dreptului reclamanților la plata salariului aferent lunii iunie.

S-a reținut că au fost

încălcate prevederile art. 74 alin. (2) al Legii nr. 303/2004, potrivit cărora drepturile

salariale ale judecătorilor și procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât

în cazurile prevăzute de lege, sporul de risc fiind un drept salarial al magistraților

ce nu poate fi diminuat ori suspendat prin ordin al Procurorului General.

Pe de altă parte, instanța

a apreciat că, față de dispozițiile art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, odată

intrat în circuitul civil, prin punerea în executare și producerea de efecte juridice,

actul administrativ reprezentat de Ordinului nr. 526 din 03 martie 2009 emis de

Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

nu poate fi anulat de către autoritatea emitentă, pe cale de consecință aceasta

nu poate dispune nici suspendarea executării acestuia.

S-a mai reținut în considerentele

hotărârii atacate că susținerea de către pârâți a aplicării dispozițiilor O.U.G.

nr. 71/2009 este total nefondată, în condițiile în care schimbarea modalității de

plată a salariului, în care este inclus și sporul recunoscut prin emiterea deciziei

nr. 84 din data de 09 martie 2009 și înscris în cărțile de muncă, prin eșalonare,

fără acordul salariatului, contravine principiilor reglementate de art. 161

alin. (1) C. muncii, potrivit căruia plata se face cel puțin o dată pe lună, fără

a se putea eșalona acest drept de creanță, în lipsa acordului angajatului, precum

și faptul că însăși Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în mod constant

în sensul că neplata drepturilor salariale (între care se regăsesc și sporurile)

constituie o încălcare a art. 1 din protocolul nr. 1 la Convenția pentru Apărarea

Drepturilor și a Libertăților Fundamentale ale Omului.

Pentru aceste considerente,

instanța a constatat că cererea de anulare a Ordinului nr. 1472 din 02 iulie

2009 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție este întemeiată, a admis-o și a dispus anularea acestuia.

Cu privire la cererea

de chemare în garanție formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, instanța a constatat că aceasta este întemeiată în

raport de dispozițiile art. 60 C. proc. civ., art. 131 și art. 132 din Legea

nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, art. 19 și art. 35 din Legea nr. 500/2002

privind finanțele publice, art. 1 și art. 4 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 22/2002,

astfel că a admis-o, urmând ca Ministerul Finanțelor Publice să ia act de obligativitatea

emiterii și adoptării unui proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public

- Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, care să includă sumele

reprezentând spor de risc și solicitare neuropsihică de 50% începând cu luna iunie

2009 și în continuare.

Împotriva acestei hotărâri,

au declarat recurs Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și Ministerul Finanțelor

Publice - D.G.F.P. Prahova, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

I. Pârâtul Ministerul

Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin motivele

de recurs formulate critică sentința atacată, invocând prevederile art. 304

pct. 4, 8 și 9 C. proc. civ., cu aplicarea art. 304

1

C. proc. civ. și

solicită admiterea recursului, casarea sentinței și respingerea acțiunii ca nefondată.

În raport cu prevederile

art. 304

1

C. proc. civ., se solicită examinarea cauzei sub toate aspectele,

reaprecierea materialului probator și interpretarea corectă a stării de fapt și

de drept.

În temeiul art. 137

C. proc. civ., se invocă excepția lipsei de interes în promovarea cererii de anulare

a

Ordinului

nr. 1472 din 02 iulie 2009 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție, motivat de faptul că ordinul atacat a fost

anulat prin sentința nr. 444 din 06 octombrie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția

comercială, de contencios administrativ și fiscal, astfel că, în raport cu dispozițiile

art. 1 alin. (1) și art. 8 din Legea nr. 554/2004, reclamanții nu mai justifică

o vătămare a drepturilor sau intereselor lor.

Sub aspectul motivelor

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4, 8 și 9 C. proc. civ., recurentul-pârât arată

că instanța de fond a dispus în mod nelegal anularea ordinului atacat, depășind

astfel atribuțiile puterii judecătorești prin adăugarea la legea specială de salarizare

a magistraților, schimbând înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestui act

normativ, hotărârea pronunțată fiind dată cu aplicarea greșită a legii.

Recurentul-pârât mai arată

că instanța de fond a reținut în mod netemeinic și nelegal că ordinul contestat

are caracter retroactiv, deoarece drepturile salariale aferente lunii iunie 2009

au fost scadente în cursul lunii iulie 2009, mai precis la data de 13 iulie 2009,

deci după data emiterii ordinului atacat, iar, în speță, noțiunea de activitate

a actului administrativ trebuie raportată la data de scadență a drepturilor bănești.

Se mai arată în motivele

de recurs formulate că actul supus controlului de legalitate prin prezenta acțiune

a fost emis în urma adresei din 18 iunie 2009 a Ministerului Finanțelor Publice,

prin care s-a comunicat că plata sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică

va fi suspendată la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 71/2009 privind plata

unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi

salariale personalului din sectorul bugetar.

Apreciază recurentul-pârât

că în lipsa fondurilor alocate de Ministerul Finanțelor Publice cu această destinație,

Ministerul Public se află în imposibilitate obiectivă de a plăti în continuare sporul

vizat, așa încât în aceste condiții nu se poate reține că emiterea deciziei atacate

reprezintă un exces de putere din partea autorității emitente.

Sub aspectul motivului

prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât susține că în mod greșit

instanța a reținut că nu sunt incidente dispozițiile O.U.G. nr. 71/2009, astfel

că, raportat la prevederile art. 1 alin. (1) și (2) și art. 2 din ordonanța de urgență,

instanța de fond a adăugat la lege deoarece este de netăgăduit faptul că potrivit

acestui act normativ nu mai poate fi exercitată niciun fel de măsură dispusă prin

titluri executorii, cum sunt în cauză hotărârile judecătorești de acordare a sporului.

Se subliniază totodată

faptul că instanța de fond a ignorat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului (cauza Van den Hurk împotriva Olandei, 1994, și cauza Dulaurans împotriva

Franței, 2000) referitoare la obligația instanței de a realiza o examinare efectivă

a motivelor, argumentelor și cererilor de probatoriu ale părților.

Mai susține recurentul-pârât

că anularea ordinului atacat este lipsită de obiect în privința producerii efectelor

juridice pentru viitor, având în vedere prevederile art. 4 alin. (3) și (4) din

Anexa nr. VI la Legea nr. 330/2009.

II. Pârâtul Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, prin recursul formulat în cauză, critică hotărârea

recurată pentru nelegalitate și netemeinicie, în temeiul dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței de fond în

sensul admiterii excepției lipsei calității sale procesuale pasive și respingerii

acțiunii îndreptate împotriva sa ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsită

de calitate procesuală pasivă.

În motivele de recurs

formulate se arată că s-a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, motivat

de faptul că actele a căror anulare s-a solicitat pe cale judecătorească sunt emise

de către Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești neavând decât obligația legală, în

calitatea sa de ordonator secundar de credite, conform art. 93 din Legea nr. 304/2004

privind organizarea judiciară, de punere în aplicare a ordinului nr. 1472/2009,

prin care s-a dispus suspendarea acordării sporului de 50%.

Se arată de către recurent

faptul că în dispozitivul sentinței nu se face nicio referire privitoare la excepția

lipsei calității procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești,

deși în considerentele acesteia se menționează faptul că instanța „admite excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Ploiești în ceea ce privește primul capăt de cerere, referitor la primele trei puncte

ale cererii de chemare în judecată, având în vedere faptul că aceste acte nu au

fost emise de pârâtul care a invocat excepția.”

Se mai arată că instanța

a apreciat că, față de motivarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Ploiești în întâmpinare, raportat la obiectul acțiunii, acesta nu are calitate procesuală

pasivă, inclusiv față de pct. 2 al cererii, vizând admiterea plângerii formulate,

pentru ca ulterior să menționeze că respinge excepția lipsei calității procesuale

pasive în ceea ce privește pct. 2 (vizând admiterea plângerii) și pct. 4 referitor

la obligarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești de achitare a sporului

solicitat. Se creează astfel o contradicție: Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Ploiești nu are calitate procesuală pasivă față de capătul de cerere vizând admiterea

plângerii, însă prin dispozitivul sentinței atacate este obligat la plata către

reclamant a sporului de risc și suprasolicitare.

Apreciază recurentul că

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești nu poate avea calitatea de pârât în

cauză și pentru faptul că neacordarea sumelor reprezentând sporul de 50% de risc

și suprasolicitare nu a fost inițiativa sa și nici nu a fost rezultatul acțiunilor/inacțiunilor

sale.

Față de cele mai sus menționate,

raportat la dispozițiile legale în materie invocate, se solicită admiterea recursului,

dispunând în principal, casarea cu trimitere spre rejudecare, iar, în subsidiar,

casarea în parte a sentinței, în sensul admiterii excepției invocate și a respingerii

acțiunii față de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, ca fiind îndreptată

împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

III. D.G.F.P. Prahova,

în numele Ministerului Finanțelor Publice, prin motivele de recurs formulate, critică

sentința recurată numai în ceea ce privește soluția admiterii cererii de chemare

în garanție a ministerului, solicitând instanței de control judiciar să admită recursul

și să dispună modificarea în parte a sentinței atacate, în sensul respingerii cererii

de chemare în garanție a ministerului, ca nefondată.

Recurenta arată că î

n speță Ministerul Finanțelor

Publice este un terț ce nu are atribuții privind angajarea și salarizarea reclamanților,

neavând niciun fel de raporturi de muncă cu aceștia, că Ministerul Finanțelor Publice

nu poate fi ordonator principal de credite pentru alte instituții sau ministere,

care la rândul lor sunt ordonatori principali de credite (așa cum este Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție) și nu repartizează

sume de la buget acestora, sumele fiind alocate conform destinațiilor bugetare în

conformitate cu legea bugetului de stat, astfel încât nu poate fi obligat Ministerul

Finanțelor Publice să facă efectiv o plată pentru salariații altor instituții.

Se mai arată că faptul

că ordonatorul principal de credite (în speță Ministerul Public - Parchetul de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție) nu a corectat indemnizațiile cuvenite

reclamanților, nu poate conduce la obligarea Ministerului Finanțelor Publice la

plata unor sume de bani aferente unor raporturi de muncă, între Ministerul Finanțelor

Publice și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție neexistând niciun fel de raporturi obligaționale, pentru ca acesta să poată

răspunde în situația în care pârâtul din cauză cade în pretenții.

Având în vedere cele arătate,

se solicită admiterea recursului și modificarea în parte a sentinței atacate, în

sensul respingerii cererii de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice,

ca nefondată.

Analizând cu prioritate

excepția lipsei de obiect a acțiunii, invocată de recurentul-pârât Parchetul de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul art. 137 C. proc. civ.,

Înalta Curte reține că această excepție este neîntemeiată, întrucât legalitatea

actelor contestate se verifică în raport cu data emiterii lor și se analizează vătămarea

invocată de către reclamanți a drepturilor și intereselor lor legitime pentru perioada

în care actele respective s-au aflat în vigoare și în raport cu efectele juridice

pe care le-au produs.

Astfel fiind, adoptarea

și intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009, act normativ care produce efecte juridice

numai pentru viitor, ori anularea actului administrativ ulterior introducerii cererii,

nu sunt de natură a lipsi de obiect acțiunea reclamanților.

Sub acest aspect, instanța

reține că Legea nr. 554/2004 reglementează, prin art. 1 alin. (1), art. 8 și

art. 18, un contencios subiectiv de plină jurisdicție, în cadrul căruia instanța

are de analizat atât conformitatea actului administrativ cu legea, cât și existența

vătămării produse reclamantului, într-un drept ori într-un interes legitim, prin

efectele juridice produse în perioada în care actul s-a aflat în vigoare (A se vedea

decizia nr. 3324 din 29 iunie 2007, publicată în Jurisprudența Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pe anul 2007

– Semestrul II, Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 106).

Pentru aceleași argumente,

instanța reține că este neîntemeiată și excepția lipsei de interes invocată de recurentul-pârât

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, deoarece reclamanții

justifică un interes legitim actual, prin prisma drepturilor și intereselor legitime

a căror încălcare a fost invocată pentru perioada în care actele contestate și-au

produs efectele juridice.

Examinând cauza și sentința

atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale

incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta

Curte, analizând recursurile declarate în cauză, constată că recursurile declarate

de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești sunt nefondate, iar recursul declarat

de Ministerul Finanțelor Publice este fondat, pentru considerentele în continuare

arătate:

În ceea ce privește recursul

declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, sub aspectul motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304

pct. 4 C. proc. civ., instanța de control judiciar constată că instanța de fond

nu a pronunțat hotărârea atacată cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești,

astfel că este neîntemeiată susținerea din recurs în sensul că instanța a adăugat

la prevederile O.U.G. nr. 71/2009.

Înalta Curte reține că

aprecierile instanței de fond sunt temeinice și legale, întrucât O.U.G. nr. 71/2009

are ca obiect reglementarea procedurii de executare a sumelor

prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor

drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar,

devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, or este evident faptul că

în speță hotărârile judecătorești de acordare a sporului de risc și suprasolicitare

neuropsihică nu stabilesc obligația de plată a unei anumite sume în favoarea reclamanților

în sensul prevederilor ordonanței de urgență, ci un drept al reclamanților la acordarea

sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică.

Este neîntemeiat motivul

de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În conformitate cu dispozițiile

art. 261 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele

de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care

s-au înlăturat cererile părților.

Motivele de fapt și de

drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele

de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv,

o hotărâre care nu evocă reținerile ei constituind o dispoziție arbitrară, care

anulează aproape toate principiile care guvernează procesul civil, aceasta fiind

și rațiunea pentru care a fost reglementat motivul de nelegalitate prevăzut de

art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Aceasta nu înseamnă însă

că instanța este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor părților care

pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, întrucât dispozițiile

art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cu referire la art. 261 pct. 5 C. proc. civ., impun

doar cerința ca hotărârea să cuprindă motivele pe care se sprijină soluția adoptată

și ca aceasta să nu fie contradictorie sau străină de natura pricinii, precum și

cele pentru care au fost respinse cererile părților (nu susținerile acestora), cerință

îndeplinită în speță de hotărârea pronunțată de Curtea de apel, care a expus motivele

de fapt și de drept care au format convingerea instanței în sensul anulării actului

administrativ atacat.

Pentru aceleași considerente

nu pot fi primite nici criticile din recurs referitoare la faptul că instanța de

fond ar fi ignorat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare

la obligația instanței de a realiza o examinare efectivă a motivelor, argumentelor

și cererilor de probatoriu ale părților.

Sub aspectul motivului

de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., instanța de recurs

constată că sunt neîntemeiate criticile recurentului în sensul că în mod greșit

Curtea de apel a apreciat că nu sunt incidente dispozițiile O.U.G. nr. 71/2009 și

că instanța de fond a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic

al actului juridic dedus judecății și a adăugat la dispozițiile art. 1 alin. (1)

și (2) și art. 2 din respectiva ordonanță de urgență.

Pentru argumentele expuse

cu ocazia respingerii motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304

pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite criticile recurentului

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în

sensul că în prezența dispozițiilor O.U.G. nr. 71/2009 nu pot fi puse în executare

hotărârile judecătorești de acordare a sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică.

Reieterând argumentele reținute anterior, instanța de control judiciar apreciază

că dreptul reclamanților la acordarea sporului, stabilit prin hotărâri judecătorești,

nu se circumscrie cadrului instituit prin O.U.G. nr. 71/2009, aplicabil numai în

privința hotărârilor judecătorești devenite executorii prin care s-a dispus plata

în concret a unei sume de bani determinată.

Sub aspectul motivului

de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte

reține că întemeiat a apreciat instanța de fond că actul contestat are caracter

retroactiv și contravine dispozițiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004,

iar reclamanții au fost vătămați în dreptul lor la plata salariului.

Înalta Curte apreciază

ca fiind corectă soluția instanței de fond și în ceea ce privește capătul de cerere

privind anularea Ordinului nr. 1472/2009 emis de Procurorul General al Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

reținând că prin ordinul atacat s-a dispus

în mod retroactiv, la data de 07 iulie 2009, cu încălcarea principiului neretroactivității,

asupra sporurilor cuvenite reclamanților pentru luna iunie, data de 10 iulie fiind

numai data plății efective a salariului și nu data nașterii dreptului reclamanților

la plata salariului aferent lunii iunie.

Înalta Curte reține că

întemeiat a apreciat instanța de fond că actul contestat are caracter retroactiv

și contravine

dispozițiilor

art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, iar reclamanții au fost vătămați în dreptul

lor la plata drepturilor salariale, atâta timp cât motivele invocate de autoritățile

emitente nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate de acest text

de lege.

Este de necontestat caracterul

retroactiv al Ordinului nr. 1472/2009 emis de Procurorul General al Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, atât timp cât actul a fost emis

în cursul lunii iulie și dispune suspendarea de la data de 01 iunie 2009 a plății

sporului în litigiu, realizând, cu alte cuvinte, în luna iulie o diminuare a drepturilor

salariale ale reclamanților aferente muncii prestate în perioada anterioară, respectiv

în cursul lunii iunie.

În același sens, instanța

reține că, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind

normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, aplicabile în

temeiul art. 3 alin. (2) din aceeași lege și în privința actului administrativ cu

caracter normativ ce formează obiectul cauzei, ordinul contestat trebuia să fie

elaborat și emis cu respectarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituție,

republicată, care consacră principiul neretroactivității, ceea ce însă nu s-a întâmplat

în cauza dedusă judecății.

Împrejurarea că plata

drepturilor salariale aferente lunii iunie 2009 urma a se face la data de 13 iulie

2009, dată ulterioară emiterii ordinului contestat, nu este de natură a înlătura

caracterul retroactiv al acestui act administrativ.

Înalta Curte apreciază

că prin emiterea actului administrativ cu nesocotirea principiului neretroactivității

se aduce atingere principiului securității raporturilor juridice, care este implicit

în toate articolele Convenției Europene a Drepturilor Omului și care a fost consacrat

în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, atâta timp cât certitudinea

reclamanților cu privire la drepturile salariale ce li se cuveneau pentru munca

deja prestată în cursul lunii iunie a fost înlăturată printr-o măsură dispusă în

cursului lunii iulie, a cărei retroactivitate nu poate fi pusă la îndoială.

Pe cale de consecință,

Înalta Curte reține că, prin emiterea actului administrativ atacat cu încălcarea

principiului neretroactivității și a principiului securității raporturilor juridice,

autoritățile emitente, pârâte în prezenta cauză, au manifestat un evident exces

de putere în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, prin atingerea

adusă dreptului cert al reclamanților de a primi drepturile salariale aferente lunii

iunie 2009 în cuantumul previzionat la sfârșitul lunii iunie.

Înalta Curte apreciază

ca fiind temeinică și legală soluția instanței de fond și în ceea ce privește capătul

de cerere având ca obiect anularea adresei din 2009 emisă de Procurorul General

al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, aceasta respingând

ca inadmisibilă cererea de anulare a acestei adrese, care, nefiind act administrativ,

nu poate face obiectul acțiunii în contencios administrativ, potrivit art. 8

alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte apreciază

că în mod corect instanța de fond a reținut că susținerea de către pârâți a aplicării

dispozițiilor O.U.G. nr. 71/2009 este total nefondată, în condițiile în care plata

sporului a fost stabilită prin hotărâre judecătorească, iar plata eșalonată a fost

stabilită în mod unilateral, fără acordul creditorului, ceea ce contravine, principiilor

reglementate de art. 161 alin. (1) C. muncii, potrivit căruia plata se face cel

puțin o dată pe lună, fără a se putea eșalona acest drept de creanță în lipsa acordului

angajatului, obligând Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, în calitate de ordonator principal de credite și Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, în calitate de ordonator secundar de credite,

la plata către reclamanți a sumelor reprezentând spor de risc și solicitare neuropsihică

de 50% începând cu luna iunie 2009 și în continuare.

Se apreciază că susținerea

recurentului în sensul că anularea ordinului atacat este lipsită de obiect în privința

producerii efectelor juridice pentru viitor, având în vedere prevederile art. 4

alin. (3) și (4) din Anexa nr. 6 la Legea nr. 330/2009, este lipsită de relevanță,

întrucât legalitatea actului administrativ contestat se verifică la momentul emiterii

sale și nu poate fi validată de reglementări emise sau adoptate la un moment ulterior.

Astfel fiind, în mod corect

a reținut instanța de fond că ordinul atacat a fost emis și cu încălcarea

dispozițiilor art. 74

alin. (2) din Legea nr. 303/2004, atâta timp cât motivele invocate de autoritățile

emitente nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate de acest text

de lege.

Se apreciază, totodată,

că în mod corect a soluționat instanța de fond excepția lipsei calității procesuale

pasive a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, reținând că acesta nu

are calitate procesuală pasivă în ceea ce privește capetele de cerere referitoare

la anularea actelor administrative atacate, dar are calitate procesuală pasivă în

ceea ce privește capetele de cerere referitoare la drepturile salariale ale reclamanților,

având în vedere calitatea sa de ordonator secundar de credite, astfel încât Înalta

Curte va menține soluția instanței de fond sub acest aspect.

În consecință, în raport

de cele mai sus reținute și față de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., vor fi respinse recursurile declarate de Ministerul Public – Parchetul Înaltei

de Curți de Casație și Justiție și de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești.

În ceea ce privește recursul

declarat de partea chemată în garanție – Ministerul Finanțelor Publice, Înalta Curte

apreciază că acesta este fondat, pentru următoarele considerente:

În esență, prin motivele

de recurs formulate, Ministerul Finanțelor Publice susține că nu are calitate procesuală

pasivă în litigiul dedus judecății, întrucât Guvernului și Parlamentului le revin

atribuții în ceea ce privește rectificarea bugetară în sensul alocării în bugetul

instituțiilor pârâte a sumelor necesare plății sporului de risc și suprasolicitare

neuropsihică suspendate prin actele administrative contestate, recurentul prevalându-se

de dispozițiile art. 1-3 și art. 20-21 din Legea nr. 90/2001, ale art. 17 alin.

(1) și art. 18 din Legea nr. 500/2002 și ale art. 14 alin. (5) din Legea nr. 18/2009.

Pentru aceste argumente,

ministerul susține că în mod greșit, în raport cu dispozițiile art. 60 C. proc.

civ., instanța de fond a dispus admiterea cererii de chemare în garanție.

Sub aspectul calității

procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, chemat în garanție de pârâtul

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța

reține că existența acestei calități presupune identitate între persoana celui chemat

în judecată și cel obligat în raportul juridic dedus judecății. Or, în prezenta

cauză obiectul cererii îl reprezintă anularea unui act administrativ emis de pârât,

iar reclamanții nu au raporturi de serviciu cu Ministerul Finanțelor Publice, astfel

că este lipsit de orice echivoc faptul că o instituție publică nu poate fi obligată

la anularea unor acte administrative emise de o altă instituție publică.

Urmează a fi primită critica

din recurs referitoare la neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 60 C. proc.

civ., întrucât nu se poate reține existența în sarcina Ministerului Finanțelor Publice

a unei obligații de garanție sau despăgubire, în ipoteza admiterii acțiunii.

În jurisprudență s-a reținut

în mod constant că „instituția chemării în garanție se întemeiază pe existența unei

obligații de garanție sau despăgubire și revine, în principiu, tuturor acelora care

transmit altora un drept subiectiv, dacă o atare transmisiune se face cu titlu oneros”

și că obligația de garanție este condiționată de existența unei transmisiuni anterioare,

cu titlu oneros, a unui bun sau a unui drept subiectiv.

Potrivit art. 16

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, bugetul de stat

se aprobă prin lege, rectificarea urmând aceeași procedură, conform principiului

simetriei actelor juridice, fiind evident faptul că Ministerul Finanțelor Publice

nu are atribuția de a adopta legi.

Tot Legea nr. 500/2002

prevede, în art. 28, că Ministerul Finanțelor Publice are atribuții în elaborarea

proiectului legii bugetului și a proiectului bugetului de stat pe baza propunerilor

prezentate de ordonatorii principali de credite. Atribuțiile ce revin ministerului

în privința elaborării bugetului de stat sunt detaliate și în actele normative de

organizare și funcționare a ministerului (H.G. nr. 34/2009).

În consecință, Ministerul

Finanțelor Publice are rolul de administrator al bugetului statului, iar, în baza

legii bugetului de stat, repartizează sumele către ordonatorii principali de credite,

astfel cum acestea sunt prevăzute în buget.

În aceste condiții, Ministerul

Finanțelor Publice nu are atribuția de a vira ordonatorilor principali de credite

alte sume decât cele prevăzute de legea bugetului de stat și nici posibilitatea

de a proceda la modificarea bugetelor ordonatorilor principali de credite cuprinse

în bugetul de stat.

De altfel, prin O.G.

nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice stabilite

prin titluri executorii sunt reglementate modalitățile prin care instituțiile publice

vor proceda la punerea în executare a titlurilor executorii.

În consecință, cererea

de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice se vădește a fi neîntemeiată

în raport cu obiectul acțiunii și atribuțiile ce revin ministerului chemat în garanție,

nefiind îndeplinite condițiile art. 60 C. proc. civ.

Față de cele reținute,

în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., va fi admis recursul declarat de

Ministerul Finanțelor Publice și va fi modificată, în parte, sentința atacată, în

sensul respingerii cererii formulate de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție, de chemare în garanție a ministerului și vor

fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate

de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, împotriva sentinței civile

nr. 16 din 22 ianuarie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondate.

Admite recursul declarat

de Ministerul Finanțelor Publice - D.G.F.P. Prahova împotriva aceleiași sentințe.

Modifică în parte sentința

atacată, în sensul că respinge cererea de chemare în garanție a Ministerul Finanțelor

Publice - D.G.F.P. Prahova, formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție, ca neîntemeiată.

Menține celelalte dispoziții

ale sentinței atacate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 octombrie 2010.