ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4293/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 16 din 22 ianuarie 2010, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal: - a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții D.L., V.V., C.A., G.M., A.V., I.G., C.C., F.G., B.I.M., M.I., toți procurori la Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău, M.D. și A.G., procurori la Parchetul de pe lângă Judecătoria Pogoanele, V.E.G., I.C.N., D.G., T.C.L., N.I.M., M.G., D.C., B.A.S. și R.C.G., toți procurori la Parchetul de pe lângă Judecătoria Buzău, prin reprezentant D.M.

- procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin reprezentanții săi legali și Parchetul de lângă Curtea de Apel Ploiești, prin reprezentanții săi legali; - a a nulat Ordinul nr. 1472/2009 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție; - a obligat Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, la plata către reclamanți a sumelor reprezentând spor de risc și solicitare neuropsihică de 50% începând cu luna iunie 2009 și în continuare; - a respins cererea de anulare a adresei din 2009 emisă de Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție; - a admis cererea de chemare în garanție formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, urmând ca Ministerul Finanțelor Publice să ia act de obligativitatea emiterii și adoptării unui proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, care să includă sumele reprezentând spor de risc și solicitare neuropsihică de 50%.

Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut, în esență, următoarele: Reclamanții, procurori la Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău, Parchetul de pe lângă Judecătoria Buzău și Parchetul de pe lângă Judecătoria Pogoanele, au solicitat anularea Ordinului nr. 1472 din 02 iulie 2009 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a adresei din 2009 emisă de Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care le-a respins contestația formulată împotriva ordinului nr. 1472/2009, obligarea Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, în solidar, să le plătească în continuare, lunar, dreptul salarial constând în sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% calculat la indemnizația de bază așa cum este prevăzut de lege; Prin ordinului nr. 1472 din 02 iulie 2009, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus, începând cu data de 01 iunie 2009, suspendarea aplicării ordinului nr. 526 din 03 martie 2009 prin care Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus ca începând cu 01 aprilie 2009 să le fie achitat lunar, ca drept salarial calculat la indemnizația de bază, sporul de risc și suprasolicitare,

drept salarial recunoscut reclamanților prin sentința civilă nr. 315 din 05 martie 2008, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în Dosarul nr. 5831/120/2007.

Reclamanții au formulat plângere prealabilă împotriva ordinului și li s-a comunicat adresa din 2009 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care le-a fost respinsă contestația formulată împotriva ordinului nr. 1472/2009, iar instanța a reținut că, față de dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. c), art. 8 din Legea nr. 554/2004, acestea nu sunt acte administrative, nu dau naștere, nu modifică și nu sting raporturi juridice, actul administrativ de natură a produce efecte juridice fiind Ordinul nr. 1472 din 02 iulie 2009 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a dispus suspendarea aplicării ordinului nr. 526 din 03 martie 2009. Pentru aceste motive, instanța a respins ca inadmisibilă cererea de anulare a celor două adrese care nu constituie acte administrative și nu pot face obiectul acțiunii în contencios administrativ, potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce privește cererea de anulare a Ordinului nr. 1472 din 02 iulie 2009 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța a constatat că prin acesta s-a dispus în mod retroactiv, la data de 02 iulie 2009, cu încălcarea principiului neretroactivității, asupra sporurilor cuvenite reclamanților, în baza unei hotărâri judecătorești irevocabile, sentința civilă nr. 315 din 05 martie 2008, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița și Ordinului nr. 526 din 03 martie 2009 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru luna iunie, data de 10 iulie fiind numai data plății efective a salariului, și nu data nașterii dreptului reclamanților la plata salariului aferent lunii iunie.

S-a reținut că au fost încălcate prevederile art. 74 alin. (2) al Legii nr. 303/2004, potrivit cărora drepturile salariale ale judecătorilor și procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de lege, sporul de risc fiind un drept salarial al magistraților ce nu poate fi diminuat ori suspendat prin ordin al Procurorului General. Pe de altă parte, instanța a apreciat că, față de dispozițiile art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, odată intrat în circuitul civil, prin punerea în executare și producerea de efecte juridice, actul administrativ reprezentat de Ordinului nr. 526 din 03 martie 2009 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate fi anulat de către autoritatea emitentă, pe cale de consecință aceasta nu poate dispune nici suspendarea executării acestuia.

S-a mai reținut în considerentele hotărârii atacate că susținerea de către pârâți a aplicării dispozițiilor O.U.G. nr. 71/2009 este total nefondată, în condițiile în care schimbarea modalității de plată a salariului, în care este inclus și sporul recunoscut prin emiterea deciziei nr. 84 din data de 09 martie 2009 și înscris în cărțile de muncă, prin eșalonare, fără acordul salariatului, contravine principiilor reglementate de art. 161 alin. (1) C. muncii, potrivit căruia plata se face cel puțin o dată pe lună, fără a se putea eșalona acest drept de creanță, în lipsa acordului angajatului, precum și faptul că însăși Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în mod constant în sensul că neplata drepturilor salariale (între care se regăsesc și sporurile) constituie o încălcare a art. 1 din protocolul nr. 1 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor și a Libertăților Fundamentale ale Omului.

Pentru aceste considerente, instanța a constatat că cererea de anulare a Ordinului nr. 1472 din 02 iulie 2009 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este întemeiată, a admis-o și a dispus anularea acestuia. Cu privire la cererea de chemare în garanție formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța a constatat că aceasta este întemeiată în raport de dispozițiile art. 60 C. proc. civ., art. 131 și art. 132 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, art. 19 și art. 35 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, art. 1 și art. 4 alin. (1) și (2) din O.G.

nr. 22/2002, astfel că a admis-o, urmând ca Ministerul Finanțelor Publice să ia act de obligativitatea emiterii și adoptării unui proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, care să includă sumele reprezentând spor de risc și solicitare neuropsihică de 50% începând cu luna iunie 2009 și în continuare. Împotriva acestei hotărâri, au declarat recurs Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și Ministerul Finanțelor Publice - D.G.F.P. Prahova, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. I. Pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin motivele de recurs formulate critică sentința atacată, invocând prevederile art. 304 pct. 4, 8 și 9 C. proc.

civ., cu aplicarea art. 304 1 C. proc. civ. și solicită admiterea recursului, casarea sentinței și respingerea acțiunii ca nefondată. În raport cu prevederile art. 304 1 C. proc. civ., se solicită examinarea cauzei sub toate aspectele, reaprecierea materialului probator și interpretarea corectă a stării de fapt și de drept. În temeiul art. 137 C. proc. civ., se invocă excepția lipsei de interes în promovarea cererii de anulare a Ordinului nr. 1472 din 02 iulie 2009 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, motivat de faptul că ordinul atacat a fost anulat prin sentința nr. 444 din 06 octombrie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, astfel că, în raport cu dispozițiile art. 1 alin. (1) și art. 8 din Legea nr. 554/2004, reclamanții nu mai justifică o vătămare a drepturilor sau intereselor lor.

Sub aspectul motivelor de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4, 8 și 9 C. proc. civ., recurentul-pârât arată că instanța de fond a dispus în mod nelegal anularea ordinului atacat, depășind astfel atribuțiile puterii judecătorești prin adăugarea la legea specială de salarizare a magistraților, schimbând înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestui act normativ, hotărârea pronunțată fiind dată cu aplicarea greșită a legii. Recurentul-pârât mai arată că instanța de fond a reținut în mod netemeinic și nelegal că ordinul contestat are caracter retroactiv, deoarece drepturile salariale aferente lunii iunie 2009 au fost scadente în cursul lunii iulie 2009, mai precis la data de 13 iulie 2009, deci după data emiterii ordinului atacat, iar, în speță, noțiunea de activitate a actului administrativ trebuie raportată la data de scadență a drepturilor bănești.

Se mai arată în motivele de recurs formulate că actul supus controlului de legalitate prin prezenta acțiune a fost emis în urma adresei din 18 iunie 2009 a Ministerului Finanțelor Publice, prin care s-a comunicat că plata sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică va fi suspendată la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar. Apreciază recurentul-pârât că în lipsa fondurilor alocate de Ministerul Finanțelor Publice cu această destinație, Ministerul Public se află în imposibilitate obiectivă de a plăti în continuare sporul vizat, așa încât în aceste condiții nu se poate reține că emiterea deciziei atacate reprezintă un exces de putere din partea autorității emitente.

Sub aspectul motivului prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât susține că în mod greșit instanța a reținut că nu sunt incidente dispozițiile O.U.G. nr. 71/2009, astfel că, raportat la prevederile art. 1 alin. (1) și (2) și art. 2 din ordonanța de urgență, instanța de fond a adăugat la lege deoarece este de netăgăduit faptul că potrivit acestui act normativ nu mai poate fi exercitată niciun fel de măsură dispusă prin titluri executorii, cum sunt în cauză hotărârile judecătorești de acordare a sporului. Se subliniază totodată faptul că instanța de fond a ignorat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Van den Hurk împotriva Olandei, 1994, și cauza Dulaurans împotriva Franței, 2000) referitoare la obligația instanței de a realiza o examinare efectivă a motivelor, argumentelor și cererilor de probatoriu ale părților.

Mai susține recurentul-pârât că anularea ordinului atacat este lipsită de obiect în privința producerii efectelor juridice pentru viitor, având în vedere prevederile art. 4 alin. (3) și (4) din Anexa nr. VI la Legea nr. 330/2009. II. Pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, prin recursul formulat în cauză, critică hotărârea recurată pentru nelegalitate și netemeinicie, în temeiul dispozițiilor art. 304 1 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței de fond în sensul admiterii excepției lipsei calității sale procesuale pasive și respingerii acțiunii îndreptate împotriva sa ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă.

În motivele de recurs formulate se arată că s-a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, motivat de faptul că actele a căror anulare s-a solicitat pe cale judecătorească sunt emise de către Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești neavând decât obligația legală, în calitatea sa de ordonator secundar de credite, conform art. 93 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, de punere în aplicare a ordinului nr. 1472/2009, prin care s-a dispus suspendarea acordării sporului de 50%.

Se arată de către recurent faptul că în dispozitivul sentinței nu se face nicio referire privitoare la excepția lipsei calității procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, deși în considerentele acesteia se menționează faptul că instanța „admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești în ceea ce privește primul capăt de cerere, referitor la primele trei puncte ale cererii de chemare în judecată, având în vedere faptul că aceste acte nu au fost emise de pârâtul care a invocat excepția.” Se mai arată că instanța a apreciat că, față de motivarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești în întâmpinare, raportat la obiectul acțiunii, acesta nu are calitate procesuală pasivă, inclusiv față de pct. 2 al cererii, vizând admiterea plângerii formulate, pentru ca ulterior să menționeze că respinge excepția lipsei calității procesuale pasive în ceea ce privește pct. 2 (vizând admiterea plângerii) și pct. 4 referitor la obligarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești de achitare a sporului solicitat.

Se creează astfel o contradicție: Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești nu are calitate procesuală pasivă față de capătul de cerere vizând admiterea plângerii, însă prin dispozitivul sentinței atacate este obligat la plata către reclamant a sporului de risc și suprasolicitare. Apreciază recurentul că Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești nu poate avea calitatea de pârât în cauză și pentru faptul că neacordarea sumelor reprezentând sporul de 50% de risc și suprasolicitare nu a fost inițiativa sa și nici nu a fost rezultatul acțiunilor/inacțiunilor sale.

Față de cele mai sus menționate, raportat la dispozițiile legale în materie invocate, se solicită admiterea recursului, dispunând în principal, casarea cu trimitere spre rejudecare, iar, în subsidiar, casarea în parte a sentinței, în sensul admiterii excepției invocate și a respingerii acțiunii față de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. III. D.G.F.P. Prahova, în numele Ministerului Finanțelor Publice, prin motivele de recurs formulate, critică sentința recurată numai în ceea ce privește soluția admiterii cererii de chemare în garanție a ministerului, solicitând instanței de control judiciar să admită recursul și să dispună modificarea în parte a sentinței atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în garanție a ministerului, ca nefondată.

Recurenta arată că î n speță Ministerul Finanțelor Publice este un terț ce nu are atribuții privind angajarea și salarizarea reclamanților, neavând niciun fel de raporturi de muncă cu aceștia, că Ministerul Finanțelor Publice nu poate fi ordonator principal de credite pentru alte instituții sau ministere, care la rândul lor sunt ordonatori principali de credite (așa cum este Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție) și nu repartizează sume de la buget acestora, sumele fiind alocate conform destinațiilor bugetare în conformitate cu legea bugetului de stat, astfel încât nu poate fi obligat Ministerul Finanțelor Publice să facă efectiv o plată pentru salariații altor instituții.

Se mai arată că faptul că ordonatorul principal de credite (în speță Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție) nu a corectat indemnizațiile cuvenite reclamanților, nu poate conduce la obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata unor sume de bani aferente unor raporturi de muncă, între Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție neexistând niciun fel de raporturi obligaționale, pentru ca acesta să poată răspunde în situația în care pârâtul din cauză cade în pretenții. Având în vedere cele arătate, se solicită admiterea recursului și modificarea în parte a sentinței atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, ca nefondată.

Analizând cu prioritate excepția lipsei de obiect a acțiunii, invocată de recurentul-pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul art. 137 C. proc. civ., Înalta Curte reține că această excepție este neîntemeiată, întrucât legalitatea actelor contestate se verifică în raport cu data emiterii lor și se analizează vătămarea invocată de către reclamanți a drepturilor și intereselor lor legitime pentru perioada în care actele respective s-au aflat în vigoare și în raport cu efectele juridice pe care le-au produs. Astfel fiind, adoptarea și intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009, act normativ care produce efecte juridice numai pentru viitor, ori anularea actului administrativ ulterior introducerii cererii, nu sunt de natură a lipsi de obiect acțiunea reclamanților.

Sub acest aspect, instanța reține că Legea nr. 554/2004 reglementează, prin art. 1 alin. (1), art. 8 și art. 18, un contencios subiectiv de plină jurisdicție, în cadrul căruia instanța are de analizat atât conformitatea actului administrativ cu legea, cât și existența vătămării produse reclamantului, într-un drept ori într-un interes legitim, prin efectele juridice produse în perioada în care actul s-a aflat în vigoare (A se vedea decizia nr. 3324 din 29 iunie 2007, publicată în Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pe anul 2007 – Semestrul II, Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 106). Pentru aceleași argumente, instanța reține că este neîntemeiată și excepția lipsei de interes invocată de recurentul-pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, deoarece reclamanții justifică un interes legitim actual, prin prisma drepturilor și intereselor legitime a căror încălcare a fost invocată pentru perioada în care actele contestate și-au produs efectele juridice.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte, analizând recursurile declarate în cauză, constată că recursurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești sunt nefondate, iar recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice este fondat, pentru considerentele în continuare arătate: În ceea ce privește recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, sub aspectul motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc.

civ., instanța de control judiciar constată că instanța de fond nu a pronunțat hotărârea atacată cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, astfel că este neîntemeiată susținerea din recurs în sensul că instanța a adăugat la prevederile O.U.G. nr. 71/2009. Înalta Curte reține că aprecierile instanței de fond sunt temeinice și legale, întrucât O.U.G. nr. 71/2009 are ca obiect reglementarea procedurii de executare a sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, or este evident faptul că în speță hotărârile judecătorești de acordare a sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică nu stabilesc obligația de plată a unei anumite sume în favoarea reclamanților în sensul prevederilor ordonanței de urgență, ci un drept al reclamanților la acordarea sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică.

Este neîntemeiat motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. În conformitate cu dispozițiile art. 261 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv, o hotărâre care nu evocă reținerile ei constituind o dispoziție arbitrară, care anulează aproape toate principiile care guvernează procesul civil, aceasta fiind și rațiunea pentru care a fost reglementat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. Aceasta nu înseamnă însă că instanța este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor părților care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, întrucât dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cu referire la art. 261 pct. 5 C. proc. civ., impun doar cerința ca hotărârea să cuprindă motivele pe care se sprijină soluția adoptată și ca aceasta să nu fie contradictorie sau străină de natura pricinii, precum și cele pentru care au fost respinse cererile părților (nu susținerile acestora), cerință îndeplinită în speță de hotărârea pronunțată de Curtea de apel, care a expus motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței în sensul anulării actului administrativ atacat.

Pentru aceleași considerente nu pot fi primite nici criticile din recurs referitoare la faptul că instanța de fond ar fi ignorat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la obligația instanței de a realiza o examinare efectivă a motivelor, argumentelor și cererilor de probatoriu ale părților. Sub aspectul motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., instanța de recurs constată că sunt neîntemeiate criticile recurentului în sensul că în mod greșit Curtea de apel a apreciat că nu sunt incidente dispozițiile O.U.G. nr. 71/2009 și că instanța de fond a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecății și a adăugat la dispozițiile art. 1 alin. (1) și (2) și art. 2 din respectiva ordonanță de urgență.

Pentru argumentele expuse cu ocazia respingerii motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite criticile recurentului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în sensul că în prezența dispozițiilor O.U.G. nr. 71/2009 nu pot fi puse în executare hotărârile judecătorești de acordare a sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică. Reieterând argumentele reținute anterior, instanța de control judiciar apreciază că dreptul reclamanților la acordarea sporului, stabilit prin hotărâri judecătorești, nu se circumscrie cadrului instituit prin O.U.G. nr. 71/2009, aplicabil numai în privința hotărârilor judecătorești devenite executorii prin care s-a dispus plata în concret a unei sume de bani determinată.

Sub aspectul motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că întemeiat a apreciat instanța de fond că actul contestat are caracter retroactiv și contravine dispozițiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, iar reclamanții au fost vătămați în dreptul lor la plata salariului. Înalta Curte apreciază ca fiind corectă soluția instanței de fond și în ceea ce privește capătul de cerere privind anularea Ordinului nr. 1472/2009 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, reținând că prin ordinul atacat s-a dispus în mod retroactiv, la data de 07 iulie 2009, cu încălcarea principiului neretroactivității, asupra sporurilor cuvenite reclamanților pentru luna iunie, data de 10 iulie fiind numai data plății efective a salariului și nu data nașterii dreptului reclamanților la plata salariului aferent lunii iunie.

Înalta Curte reține că întemeiat a apreciat instanța de fond că actul contestat are caracter retroactiv și contravine dispozițiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, iar reclamanții au fost vătămați în dreptul lor la plata drepturilor salariale, atâta timp cât motivele invocate de autoritățile emitente nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate de acest text de lege. Este de necontestat caracterul retroactiv al Ordinului nr. 1472/2009 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, atât timp cât actul a fost emis în cursul lunii iulie și dispune suspendarea de la data de 01 iunie 2009 a plății sporului în litigiu, realizând, cu alte cuvinte, în luna iulie o diminuare a drepturilor salariale ale reclamanților aferente muncii prestate în perioada anterioară, respectiv în cursul lunii iunie.

În același sens, instanța reține că, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, aplicabile în temeiul art. 3 alin. (2) din aceeași lege și în privința actului administrativ cu caracter normativ ce formează obiectul cauzei, ordinul contestat trebuia să fie elaborat și emis cu respectarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituție, republicată, care consacră principiul neretroactivității, ceea ce însă nu s-a întâmplat în cauza dedusă judecății. Împrejurarea că plata drepturilor salariale aferente lunii iunie 2009 urma a se face la data de 13 iulie 2009, dată ulterioară emiterii ordinului contestat, nu este de natură a înlătura caracterul retroactiv al acestui act administrativ.

Înalta Curte apreciază că prin emiterea actului administrativ cu nesocotirea principiului neretroactivității se aduce atingere principiului securității raporturilor juridice, care este implicit în toate articolele Convenției Europene a Drepturilor Omului și care a fost consacrat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, atâta timp cât certitudinea reclamanților cu privire la drepturile salariale ce li se cuveneau pentru munca deja prestată în cursul lunii iunie a fost înlăturată printr-o măsură dispusă în cursului lunii iulie, a cărei retroactivitate nu poate fi pusă la îndoială.

Pe cale de consecință, Înalta Curte reține că, prin emiterea actului administrativ atacat cu încălcarea principiului neretroactivității și a principiului securității raporturilor juridice, autoritățile emitente, pârâte în prezenta cauză, au manifestat un evident exces de putere în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, prin atingerea adusă dreptului cert al reclamanților de a primi drepturile salariale aferente lunii iunie 2009 în cuantumul previzionat la sfârșitul lunii iunie. Înalta Curte apreciază ca fiind temeinică și legală soluția instanței de fond și în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect anularea adresei din 2009 emisă de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, aceasta respingând ca inadmisibilă cererea de anulare a acestei adrese, care, nefiind act administrativ, nu poate face obiectul acțiunii în contencios administrativ, potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte apreciază că în mod corect instanța de fond a reținut că susținerea de către pârâți a aplicării dispozițiilor O.U.G. nr. 71/2009 este total nefondată, în condițiile în care plata sporului a fost stabilită prin hotărâre judecătorească, iar plata eșalonată a fost stabilită în mod unilateral, fără acordul creditorului, ceea ce contravine, principiilor reglementate de art. 161 alin. (1) C. muncii, potrivit căruia plata se face cel puțin o dată pe lună, fără a se putea eșalona acest drept de creanță în lipsa acordului angajatului, obligând Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în calitate de ordonator principal de credite și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, în calitate de ordonator secundar de credite, la plata către reclamanți a sumelor reprezentând spor de risc și solicitare neuropsihică de 50% începând cu luna iunie 2009 și în continuare.

Se apreciază că susținerea recurentului în sensul că anularea ordinului atacat este lipsită de obiect în privința producerii efectelor juridice pentru viitor, având în vedere prevederile art. 4 alin. (3) și (4) din Anexa nr. 6 la Legea nr. 330/2009, este lipsită de relevanță, întrucât legalitatea actului administrativ contestat se verifică la momentul emiterii sale și nu poate fi validată de reglementări emise sau adoptate la un moment ulterior. Astfel fiind, în mod corect a reținut instanța de fond că ordinul atacat a fost emis și cu încălcarea dispozițiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, atâta timp cât motivele invocate de autoritățile emitente nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate de acest text de lege.

Se apreciază, totodată, că în mod corect a soluționat instanța de fond excepția lipsei calității procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, reținând că acesta nu are calitate procesuală pasivă în ceea ce privește capetele de cerere referitoare la anularea actelor administrative atacate, dar are calitate procesuală pasivă în ceea ce privește capetele de cerere referitoare la drepturile salariale ale reclamanților, având în vedere calitatea sa de ordonator secundar de credite, astfel încât Înalta Curte va menține soluția instanței de fond sub acest aspect. În consecință, în raport de cele mai sus reținute și față de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., vor fi respinse recursurile declarate de Ministerul Public – Parchetul Înaltei de Curți de Casație și Justiție și de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești.

În ceea ce privește recursul declarat de partea chemată în garanție – Ministerul Finanțelor Publice, Înalta Curte apreciază că acesta este fondat, pentru următoarele considerente: În esență, prin motivele de recurs formulate, Ministerul Finanțelor Publice susține că nu are calitate procesuală pasivă în litigiul dedus judecății, întrucât Guvernului și Parlamentului le revin atribuții în ceea ce privește rectificarea bugetară în sensul alocării în bugetul instituțiilor pârâte a sumelor necesare plății sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică suspendate prin actele administrative contestate, recurentul prevalându-se de dispozițiile art. 1-3 și art. 20-21 din Legea nr. 90/2001, ale art. 17 alin. (1) și art. 18 din Legea nr. 500/2002 și ale art. 14 alin. (5) din Legea nr. 18/2009.

Pentru aceste argumente, ministerul susține că în mod greșit, în raport cu dispozițiile art. 60 C. proc. civ., instanța de fond a dispus admiterea cererii de chemare în garanție. Sub aspectul calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, chemat în garanție de pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța reține că existența acestei calități presupune identitate între persoana celui chemat în judecată și cel obligat în raportul juridic dedus judecății. Or, în prezenta cauză obiectul cererii îl reprezintă anularea unui act administrativ emis de pârât, iar reclamanții nu au raporturi de serviciu cu Ministerul Finanțelor Publice, astfel că este lipsit de orice echivoc faptul că o instituție publică nu poate fi obligată la anularea unor acte administrative emise de o altă instituție publică.

Urmează a fi primită critica din recurs referitoare la neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 60 C. proc. civ., întrucât nu se poate reține existența în sarcina Ministerului Finanțelor Publice a unei obligații de garanție sau despăgubire, în ipoteza admiterii acțiunii. În jurisprudență s-a reținut în mod constant că „instituția chemării în garanție se întemeiază pe existența unei obligații de garanție sau despăgubire și revine, în principiu, tuturor acelora care transmit altora un drept subiectiv, dacă o atare transmisiune se face cu titlu oneros” și că obligația de garanție este condiționată de existența unei transmisiuni anterioare, cu titlu oneros, a unui bun sau a unui drept subiectiv.

Potrivit art. 16 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, bugetul de stat se aprobă prin lege, rectificarea urmând aceeași procedură, conform principiului simetriei actelor juridice, fiind evident faptul că Ministerul Finanțelor Publice nu are atribuția de a adopta legi. Tot Legea nr. 500/2002 prevede, în art. 28, că Ministerul Finanțelor Publice are atribuții în elaborarea proiectului legii bugetului și a proiectului bugetului de stat pe baza propunerilor prezentate de ordonatorii principali de credite. Atribuțiile ce revin ministerului în privința elaborării bugetului de stat sunt detaliate și în actele normative de organizare și funcționare a ministerului (H.G. nr. 34/2009).

În consecință, Ministerul Finanțelor Publice are rolul de administrator al bugetului statului, iar, în baza legii bugetului de stat, repartizează sumele către ordonatorii principali de credite, astfel cum acestea sunt prevăzute în buget. În aceste condiții, Ministerul Finanțelor Publice nu are atribuția de a vira ordonatorilor principali de credite alte sume decât cele prevăzute de legea bugetului de stat și nici posibilitatea de a proceda la modificarea bugetelor ordonatorilor principali de credite cuprinse în bugetul de stat. De altfel, prin O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii sunt reglementate modalitățile prin care instituțiile publice vor proceda la punerea în executare a titlurilor executorii.

În consecință, cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice se vădește a fi neîntemeiată în raport cu obiectul acțiunii și atribuțiile ce revin ministerului chemat în garanție, nefiind îndeplinite condițiile art. 60 C. proc. civ. Față de cele reținute, în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., va fi admis recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice și va fi modificată, în parte, sentința atacată, în sensul respingerii cererii formulate de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, de chemare în garanție a ministerului și vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, împotriva sentinței civile nr. 16 din 22 ianuarie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Admite recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice - D.G.F.P. Prahova împotriva aceleiași sentințe. Modifică în parte sentința atacată, în sensul că respinge cererea de chemare în garanție a Ministerul Finanțelor Publice - D.G.F.P. Prahova, formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ca neîntemeiată. Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 octombrie 2010.