ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4249/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4249/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 26 din 08

februarie 2010, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ

și fiscal:

- a admis

acțiunea formulată de reclamanții

M.G., D.G., A.L., R.E.C., în contradictoriu cu

pârâții

Procurorul Șef al Direcției Naționale Anticorupție,

Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

ș

i Ministerul Finanțelor Publice și pârâtul-chemat

în garanție Ministerul Finanțelor Publice;

- a admis

cererea de chemare în garanție formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Puublice;

- a anulat

Ordinul nr. 206 din 07 iulie 2009 emis de Procurorul Șef al Direcției

Naționale Anticorupție;

- a anulat

adresa din 18 iunie 2009 emisă de Procurorul General al Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție;

- a anulat

adresa din 18 iunie 2009 emisă de Ministerul Finanțelor Publice;

- a dispus

obligarea Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție să solicite pârâtului-chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice

suplimentare fondurilor pentru plata sporului de risc și solicitare neuropsihică

de 50% în semestrul II al anului 2009, începând cu iunie 2009;

- a dispus

obligarea Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție și a pârâtului-chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice să suplimenteze

fondurile prevăzute în bugetul Ministerului Public cu sumele pentru plata acestui

spor;

- a dispus

obligarea Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție să aloce în favoarea Direcției Naționale Anticorupție sumele

reprezentând sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% aferent semestrului

al II-lea al anului 2009, începând cu luna iunie 2009;

- a dispus

obligarea Procurorului Șef al Direcției Naționale Anticorupție la plata către reclamanți

a sumelor reprezentând spor de risc și solicitare neuropsihică de 50%, începând

cu luna iunie 2009;

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond a reținut în esență următoarele:

Prin Ordinul nr. 206 emis

de Procurorul Șef al

Direcției Naționale Anticorupție

,

s-a dispus, începând cu data de 01 iunie 2009, suspendarea aplicării ordinului

nr. 83 din 09 martie 2009 prin care s-a acordat sporul de risc și suprasolicitare

neuropsihică de 50%, calculat la îndemnizația de încadrare brută lunară, procurorilor,

procurorilor militari și personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor

și procurorilor din cadrul

Direcției Naționale

Anticorupție

.

Din referatul însoțitor

al celor două acte administrative, referat emis de pârâtul Procurorul General al

Parchetului Înaltei Curți de Casație și Justiție și înregistrat în 02 iulie 2009,

s-a învederat că plata sumelor prevăzute în titlurile executorii având ca obiect

acordarea de drepturi salariale personalului bugetar, se va efectua conform procedurii

prevăzute de O.U.G. nr. 71/2009.

S-a mai arătat în considerentele

sentinței atacate că atât adresa din 18 iunie 2009 emisă de Ministerul Finanțelor

Publice, cât și adresa din 18 iunie 2009 emisă de Procurorul General al Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și ordinul nr. 206 din

07 iulie 2009 au ca fundament dispoziții ale O.U.G. nr. 71/2009, însă această ordonanță

se referă exclusiv la plata unor sume prevăzute în titluri executorii, deci drepturi

salariale restante, în care nu se include și sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică

de 50% ce s-a dispus a fi acordat începând cu data de 01 martie 2009, conform ordinului

nr. 83 din 09 martie 2009.

Curtea de apel a reținut

că toate cele trei acte administrative au caracter normativ și produc efecte retroactiv

cu importante consecințe în plan juridic și, în egală măsură, cu importante efecte

în plan salarial în ceea ce îi privește pe reclamanți.

Referitor la cererea de

chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, prima instanță a constatat

că aceasta este întemeiată, acest minister coordonând acțiunile care sunt responsabilitatea

Guvernului cu privire la sistemul bugetar, astfel că se impune ca pârâtul chemat

în garanție să elaboreze un proiect de rectificare a bugetului pe anul 2009, în

care să fie incluse și sumele ce trebuie plătite reclamanților și să suplimenteze

fondurile Ministerului Public cu sumele necesare pentru plata acestui drept.

Pentru aceste considerente,

instanța de fond a obligat Ministerul Finanțelor Publice la suplimentarea fondurilor

menționate anterior prevăzute în bugetul Ministerului Public pentru plata sporului

de risc și solicitare neuropsihică de 50% în semestrul al II-lea al anului 2009

și a obligat Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, în calitate de ordonator principal de credite, să aloce în

favoarea Direcției Naționale Anticorupție sumele reprezentând sporul de risc și

suprasolicitare neuropsihică de 50% aferente semestrului al II-lea al anului 2009

și pentru luna iunie 2009. Totodată, a obligat Procurorul Șef al Direcției

Naționale Anticorupție, în calitate de ordonator secundar de credite, la plata către

reclamanți a sumelor reprezentând spor de risc și solicitare neuropsihică de 50%

aferente semestrului al II-lea al anului 2009 și pentru luna iunie 2009.

Împotriva

acestei hotărâri, au declarat recurs

Procurorul General al Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție, Procurorul Șef al Direcției Naționale Anticorupție,

Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice - D.G.F.P. Prahova

, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

I. Pârâtul Ministerul

Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin motivele

de recurs formulate critică sentința atacată, invocând prevederile art. 304

pct. 4, 7, 8 și 9 C. proc. civ., cu aplicarea art. 304

1

C. proc.

civ. și solicită admiterea recursului, casarea sentinței și respingerea acțiunii

ca nefondată.

În raport cu prevederile

art. 304

1

C. proc. civ., se solicită examinarea cauzei sub toate aspectele,

reaprecierea materialului probator și interpretarea corectă a stării de fapt și

de drept.

Recurentul-pârât arată

c

ă instanța

de fond a dispus în mod nelegal anularea deciziei

nr. 207/2009 a Procurorului

Șef al Direcției Naționale Anticorupție și a adresei din 18 iunie 2009, hotărârea

pronunțată fiind dată cu aplicarea greșită a legii, iar actele supuse controlului

de legalitate prin prezenta acțiune au fost emise de Procurorul General al Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv Procurorul Șef al Direcției

Naționale Anticorupție, în urma adresei din 18 iunie 2009 a Ministerului Finanțelor

Publice, prin care s-a comunicat că plata sporului pentru risc și suprasolicitare

neuropsihică va fi suspendată la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 71/2009 privind

plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi

salariale personalului din sectorul bugetar.

Apreciază recurentul-pârât

că, în lipsa fondurilor alocate de Ministerul Finanțelor Publice cu această destinație,

Ministerul Public se află în imposibilitate obiectivă de a plăti în continuare sporul

vizat, așa încât, în aceste condiții, nu se poate reține că emiterea deciziei atacate

reprezintă un exces de putere din partea autorității emitente. Or, în condițiile

în care Ministerul Finanțelor Publice refuză alocarea fondurilor necesare plății

sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică, Ministerul Public se găsește în

imposibilitate obiectivă de a plăti în continuare sporul de risc și suprasolicitare

neuropsihică de 50%, astfel încât suspendarea executării acestei măsuri a fost impusă

de lipsa resurselor financiare.

Recurentul-pârât mai arată

că instanța de fond a reținut în mod netemeinic și nelegal că actele administrative

supuse, în speță, controlului de legalitate ar avea caracter retroactiv, deoarece

drepturile salariale aferente lunii iunie 2009 au fost scadente în cursul lunii

iulie 2009, mai precis la data de 13 iulie 2009, deci după data emiterii deciziei

anulate, în speță, noțiunea de activitate a actului administrativ trebuie raportată

la data de scadență a drepturilor bănești.

Referitor la obligarea

Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

în calitatea sa de ordonator principal de credite, și a Procurorului Șef al Direcției

Naționale Anticorupție, în calitate

de ordonator secundar de credite, conform

art. 70 alin. (4) din Legea nr. 304/2004, să solicite Ministerului Finanțelor Publice

suplimentarea fondurilor prevăzute în bugetul Ministerului Public la titlul „Cheltuieli

de personal” pentru plata sporului de risc și solicitare neuropsihică de 50% în

semestrul II al anului 2009, recurentul consideră soluția instanței de fond ca neîntemeiată.

Astfel, se reține prin

motivele de recurs formulate faptul că prin adresa din 2009, Ministerul Public a

solicitat majorarea fondurilor destinate achitării sporului de risc și suprasolicitare

neuropsihică de 50%, cu suma de 64.000.000 RON pentru semestrul II al anului 2009,

iar, ca urmare a acestei solicitări, Ministerul Finanțelor Publice a comunicat Ministerului

Public, prin adresa din 18 iunie 2009, că plata sporului pentru risc și suprasolicitare

neuropsihică va fi suspendată la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 71/2009 privind

plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi

salariale personalului din sectorul bugetar.

Se arată, î

n concluzie, că este evident

faptul că Ministerul Public a solicitat Ministerului Finanțelor Publice deschiderea

de credite pentru plata sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică nu numai

pentru luna iunie 2009, dar și în continuare.

II. Pârâta Direcția Națională

Anticorupție, prin recursul formulat în cauză, critică hotărârea recurată pentru

nelegalitate și netemeinicie, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

Printr-un

prim motiv de recurs, recurenta-pârâtă Direcția Națională Anticorupție susține că

acțiunea reclamanților a rămas fără obiect, întrucât la data de 12 noiembrie 2009

a intrat în vigoare Legea nr. 330/2009 care stabilește un nou algoritm de calculare

a salariilor magistraților, personalului auxiliar de specialitate și personalului

conex, astfel că instanța nu poate obliga pe pârâți la plata sporului în litigiu

decât până la data de 11 noiembrie 2009.

În cuprinsul

motivelor de recurs, recurenta-pârâtă mai

arată că dispozitivul, prin conținutul său, stabilește

în sarcina pârâților obligații imposibile, exercițiul financiar al anului 2009 fiind

încheiat, iar legea bugetului este în esența sa, o lege anuală.

Printr-un

alt motiv de recurs, recurenta-pârâtă susține că în mod greșit instanța de fond

a reținut că actele contestate au fost emise cu încălcarea prevederilor art. 74

alin. (2) din Legea nr. 303/2004, întrucât în speță aceste dispoziții nu sunt aplicabile.

Susține recurenta-pârâtă că în cauză nu se pune problema unui drept salarial actual,

ci a unui drept salarial restant acordat reclamanților prin hotărâri judecătorești

executorii și prin decizia nr. 21 din 10 martie 2009 a secțiilor unite ale Înaltei

Curți de Casație și Justiție, drept a cărui plată/executare a fost suspendată prin

O.U.G. nr. 71/2009, act normativ în temeiul și în executarea căruia au fost emise

actele administrative contestate.

Printr-un

al treilea motiv de recurs, recurenta-pârâtă solicită suspendarea executării sentinței

civile recurate, având în vedere prevederile O.U.G. nr. 71/2009 și intrarea în vigoare

a Legii nr. 330/2009, precum și faptul că executarea sentinței ar conduce la diminuarea

bugetului instituției și imposibilitatea asigurării pe viitor a plății drepturilor

salariale prevăzute de actele normative în vigoare.

Se solicită admiterea

recursului, casarea sentinței atacate și respingerea ca neîntemeiată a cererii reclamanților.

III. Ministerul Finanțelor

Publice - D.G.F.P. Prahova, prin motivele de recurs formulate, critică sentința

recurată numai în ceea ce privește soluția admiterii cererii de chemare în garanție

a ministerului, solicitând instanței de control judiciar să admită recursul și să

dispună modificarea în parte a sentinței atacate, în sensul respingerii cererii

de chemare în garanție a ministerului, ca nefondată.

Se arată că

în mod greșit instanța

de fond a admis cererea de chemare în garanție, întrucât nu există niciun temei

legal sau convențional pentru obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata

sumelor acordate, care reprezintă drepturi salariale, deoarece nu există raporturi

juridice de muncă între acest minister și reclamanți.

Recurenta mai susține

că Ministerul Finanțelor Publice nu are atribuții directe legate de plata drepturilor

respective către reclamanți, care nu îi sunt salariați, iar cele privind elaborarea

proiectului bugetului de stat sunt determinate de propunerile pe care trebuie să

le facă ordonatorii principali de credite ai bugetului de stat, iar Ministerul Finanțelor

Publice nu poate fi ordonator principal de credite pentru alte instituții sau ministere,

care la rândul lor sunt ordonatori principali de credite (așa cum este Ministerul

Public) și nu repartizează sume de la buget acestora, acestea fiind alocate conform

destinațiilor bugetare în conformitate cu legea bugetului de stat, astfel încât

nu poate fi obligat Ministerul Finanțelor Publice să facă efectiv o plată pentru

salariații altor instituții.

De asemenea, se mai apreciază

că Ministerul Finanțelor Publice nu trebuie confundat cu Statul Român și cu bugetul

de stat, iar între Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public nu există

niciun fel de raporturi obligaționale, pentru ca acesta să poată răspunde în situația

în care pârâtul din cauză cade în pretenții.

Având în vedere cele arătate,

se solicită admiterea recursului și modificarea în parte a sentinței atacate, în

sensul respingerii cererii de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice,

ca nefondată.

Hotărârea instanței de

recurs

Analizând cu prioritate

excepția lipsei de obiect a acțiunii, invocată de Direcția Națională Anticorupție,

în temeiul art. 137 C. proc. civ., Înalta Curte reține că aceasta este neîntemeiată,

întrucât legalitatea actelor contestate se verifică în raport cu data emiterii lor

și se analizează vătămarea invocată de către reclamanți a drepturilor și intereselor

lor legitime pentru perioada în care actele respective s-au aflat în vigoare și

în raport cu efectele juridice pe care le-au produs. Astfel fiind, adoptarea și

intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009, act normativ care produce efecte juridice

numai pentru viitor, ori anularea actului administrativ ulterior introducerii cererii

nu sunt de natură a lipsi de obiect acțiunea reclamanților. Sub acest aspect, instanța

reține că Legea nr. 554/2004 reglementează, prin art. 1 alin. (1), art. 8 și

art. 18, un contencios subiectiv de plină jurisdicție, în cadrul căruia instanța

are de analizat atât conformitatea actului administrativ cu legea, cât și existența

vătămării produse reclamantului, într-un drept ori într-un interes legitim, prin

efectele juridice produse în perioada în care actul s-a aflat în vigoare.

Sub aspectul motivelor

de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., instanța de

control judiciar constată că instanța de fond nu a pronunțat hotărârea atacată cu

depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, astfel că este neîntemeiată susținerea

din recurs în sensul că instanța a adăugat la prevederile O.U.G. nr. 71/2009.

Înalta Curte reține că

aprecierile instanței de fond sunt temeinice și legale, întrucât O.U.G. nr. 71/2009

are ca obiect reglementarea procedurii de executare a sumelor

prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor

drepturi salariale restante stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar,

devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, or în cauză nu se pune problema

plății unui drept salarial restant, ci a unui drept salarial actual.

Este neîntemeiat motivul

de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte

reținând că, față de prevederile art. 261 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea recurată

cuprinde motivele de fapt și de drept, ca elemente ale silogismului judiciar, care

au condus instanța de fond la adoptarea soluției, în urma sistematizării și analizării

susținerilor părților în funcție de legătura lor logică.

Sub aspectul motivului

de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., instanța de recurs

constată că sunt neîntemeiate criticile recurenților în sensul că în mod greșit

Curtea de apel a apreciat că nu sunt incidente dispozițiile O.U.G. nr. 71/2009,

și că instanța de fond a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic

al actului juridic dedus judecății și a adăugat la dispozițiile art. 1 alin. (1)

și (2) și art. 2 din respectiva ordonanță de urgență.

Pentru argumentele expuse

cu ocazia respingerii motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304

pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte reține că dreptul a cărui vătămare este invocată

în prezentul litigiu nu se circumscrie cadrului instituit prin O.U.G. nr. 71/2009,

care este aplicabil numai în privința hotărârilor judecătorești devenite executorii

prin care s-a dispus plata în concret a unei sume de bani determinată.

Sub aspectul motivului

de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte

reține că întemeiat a apreciat instanța de fond că actele contestate au caracter

retroactiv și contravin dispozițiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004,

iar reclamanții au fost vătămați în dreptul lor la plata drepturilor salariale,

atâta timp cât motivele invocate de autoritățile emitente nu se încadrează în niciuna

dintre ipotezele reglementate de acest text de lege.

Este necontestat caracterul

retroactiv al actelor emise în luna iulie 2009, atât timp cât acestea dispun suspendarea

de la data de 01 iunie 2009 a plății sporului în litigiu, realizând, cu alte cuvinte,

în luna iulie o diminuare a drepturilor salariale ale reclamanților aferente muncii

deja prestate în perioada anterioară, respectiv în cursul lunii iunie.

În același sens, instanța

reține că, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 24/2000

privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor

normative,

aplicabile în temeiul art. 3 alin. (2) din aceeași lege și în

privința actelor administrative cu caracter normativ ce formează obiectul cauzei,

actele contestate trebuia să fie elaborate și emise cu respectarea dispozițiilor

art. 15 alin. (2) din Constituție, republicată, care consacră principiul neretroactivității,

ceea ce însă nu s-a întâmplat în cauza dedusă judecății.

Împrejurarea că plata

drepturilor salariale aferente lunii iunie 2009 urma a se face la data de 13 iulie

2009, dată ulterioară emiterii actelor contestate, nu este de natură a înlătura

caracterul retroactiv al celor două acte administrative.

Înalta Curte apreciază

că prin emiterea actelor administrative în litigiu se aduce atingere și principiului

securității raporturilor juridice, care este implicit în toate articolele Convenției

Europene a Drepturilor Omului, întrucât certitudinea reclamanților cu privire la

drepturile salariale ce li se cuveneau pentru munca deja prestată în cursul lunii

iunie a fost înlăturată printr-o măsură cu caracter retroactiv dispusă în cursului

lunii iulie.

Pe cale de consecință,

Înalta Curte reține că, prin emiterea actelor administrative contestate cu încălcarea

principiului neretroactivității și a principiului securității raporturilor juridice,

autoritățile emitente, pârâte în prezenta cauză, au manifestat un evident exces

de putere în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, prin atingerea

adusă dreptului cert al reclamanților de a primi drepturile salariale aferente lunii

iunie 2009 în cuantumul previzionat la sfârșitul lunii iunie.

În consecință, în raport

de cele mai sus reținute și față de dispozițiile art. 312 C. proc. civ., vor fi

respinse recursurile declarate de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție

și de

Direcția Națională Anticorupție

.

Urmează a fi primită critica

din recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, referitoare la neîndeplinirea

condițiilor prevăzute de art. 60 C. proc. civ., întrucât nu se poate reține existența

în sarcina acestui minister a unei obligații de garanție sau despăgubire, în ipoteza

admiterii acțiunii.

În jurisprudență s-a reținut

în mod constant că „instituția chemării în garanție se întemeiază pe existența unei

obligații de garanție sau despăgubire și revine, în principiu, tuturor acelora care

transmit altora un drept subiectiv, dacă o atare transmisiune se face cu titlu oneros”

și că obligația de garanție este condiționată de existența unei transmisiuni anterioare,

cu titlu oneros, a unui bun sau a unui drept subiectiv.

Potrivit art. 16

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, bugetul de stat

se aprobă prin lege, rectificarea urmând aceeași procedură, conform principiului

simetriei actelor juridice, fiind evident faptul că Ministerul Economiei și Finanțelor

nu are atribuția de a adopta legi.

Tot Legea nr. 500/2002

prevede, în art. 28, că Ministerul Finanțelor Publice are atribuții în elaborarea

proiectului legii bugetului și a proiectului bugetului de stat pe baza propunerilor

prezentate de ordonatorii principali de credite. Atribuțiile ce revin ministerului

în privința elaborării bugetului de stat sunt detaliate și în actele normative de

organizare și funcționare a ministerului (H.G. nr. 34/2009).

În consecință, Ministerul

Finanțelor Publice are rolul de administrator al bugetului statului, iar, în baza

legii bugetului de stat, repartizează sumele către ordonatorii principali de credite,

astfel cum acestea sunt prevăzute în buget.

În aceste condiții, Ministerul

Finanțelor Publice nu are atribuția de a vira ordonatorilor principali de credite

alte sume decât cele prevăzute de legea bugetului de stat și nici posibilitatea

de a proceda la modificarea bugetelor ordonatorilor principali de credite cuprinse

în bugetul de stat.

De altfel, prin O.G.

nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice,

stabilite prin titluri executorii sunt reglementate modalitățile prin care instituțiile

publice vor proceda la punerea în executare a titlurilor executorii. Dispozițiile

art. 2 din ordonanța Guvernului, astfel cum a fost modificată și completată prin

Legea nr. 110/2007, prevăd expres că „dacă executarea creanței stabilite prin titluri

executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare

este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și

îndeplini obligația de plată”.

În raport de aceste considerente,

Înalta Curte constată că nu există niciun temei legal sau convențional pentru obligarea

Ministerului Finanțelor Publice la plata sumelor acordate, care reprezintă drepturi

salariale, deoarece nu există raporturi juridice de muncă între acest minister și

reclamanți.

În consecință, Înalta

Curte constată că cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice,

formulată de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, este neîntemeiată în raport cu obiectul acțiunii și atribuțiile ce revin

ministerului chemat în garanție, nefiind îndeplinite condițiile art. 60 C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate

de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă

Înalta Curte

de Casație și Justiție și de Direcția Națională Anticorupție

împotriva sentinței

civile nr. 26 din 08 februarie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială,

de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Admite recursul declarat

de Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 26 din 08 februarie

2009 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și

fiscal, în sensul că respinge cererea de chemare în garanție.

Menține celelate dispoziții

ale sentinței atacate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 octombrie 2010.