ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2188/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2188/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

fond

Prin sentința civilă nr. 538

din 3 noiembrie 2009, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de

contencios administrativ și fiscal, a admis

cererea formulată de reclamanții D.B. și O.A.C.

-

procurori și F.V. - personal auxiliar din cadrul

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție

(denumit în continuare, în cuprinsul

prezentei decizii „Parchetul Î.C.C.J.”)

, Direcția de Investigare a

Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Biroul

Teritorial

Sălaj

(denumită în continuare, în cuprinsul

prezentei decizii „D.I.I.C.O.T.”)

, în contradictoriu cu pârâții

Ministerul Public - Procurorul general al Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție

și Direcția de Investigare a Infracțiunilor

de Criminalitate Organizată și Terorism - Procurorul șef,

și,

în consecință, a dispus următoarele:

-

anularea

Ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009 al Procurorului General al

Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție;

- anularea Deciziei

nr. 35 din 02 iulie 2009 a Procurorului șef al Direcției de

Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și

Terorism.

-

a

a

dmis cererile de chemare în garanție formulate de Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de

Casație și Justiție

și Direcția de Investigare

a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și

în consecință a obligat Ministerul Finanțelor Publice să

elaboreze proiectul de rectificare a bugetului Ministerul Public - Parchetul de

pe lângă

Înalta Curte de Casație și

Justiție

pe anul 2009.

Pentru a pronunța această

soluție, Curtea de apel a reținut, în esență,

următoarele:

Prin Ordinul nr. 1472 din 02 iulie 2009

al Procurorului General al Parchetului Î.C.C.J.

s-a dispus, începând cu data de 01 iunie 2009,

suspendarea

aplicării Ordinului nr. 526 din 3 martie 2009 al Procurorului General al

Parchetului Î.C.C.J., cu motivarea că plata sporului de risc și

suprasolicitare neuropsihică de 50% intră sub incidența O.U.G.

nr. 71/2009

privind plata unor sume prevăzute în

titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului

din sectorul bugetar

, precum și având în vedere impactul

măsurilor de rectificare bugetară asupra bugetului Ministerului

Public, prevăzute de O.U.G. nr. 34/2009

cu privire

la rectificarea bugetară pe anul 2009 și reglementarea unor

măsuri financiar-fiscale

.

Prin Decizia nr. 35 din 02 iulie 2009

a Procurorului Șef al D.I.I.C.O.T., s-a dispus, începând cu data de 01

iunie 2009, suspendarea aplicării Deciziei nr. 45 din 05 martie 2009 a

Procurorului Șef al D.I.I.C.O.T., cu motivarea că plata sporului de

risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% intră sub      incidența

O.U.G. nr. 71/2009 și având în vedere impactul măsurilor de

rectificare bugetară asupra bugetului Ministerului Public, conform O.U.G.

nr. 34/2009.

Curtea de apel a reținut

că autoritățile nu pot invoca lipsa de fonduri sau a altor

resurse pentru a justifica neplata integrală a drepturilor salariale

respectiv neexecutarea unei hotărâri judecătorești, întrucât „executarea

unei hotărâri judecătorești irevocabile constituie o

obligație legală a statului”, așa cum s-a reținut în

jurisprudența CEDO.

Astfel fiind, a reținut

instanța că autoritățile publice implicate (Parchetul Î.C.C.J.,

MFP, etc.), cu exces de putere si prin depășirea prerogativelor, au

înlăturat de la plată una dintre componentele salariului

magistraților și personalului auxiliar de specialitate, respectiv

sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, iar refuzul de

plată integrală a salariilor, în compunerea de mai sus, are

caracterul unui act administrativ asimilat, care are caracter

vătămător, care încalcă prevederile art. 74 alin. (2) din

Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor,

conform cărora „Drepturile salariale ale judecătorilor și            procurorilor

nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de prezenta

lege”.

A mai

reținut instanța că actele contestate

dispun retroactiv pentru o

perioadă anterioară datei emiterii lor și că în mod

nejustificat sunt invocate, drept argument al emiterii celor două acte,

O.U.G. nr. 71/2009, care se referă la plata unor drepturi restante

aferente titlurilor executorii, pe când salariul lunar nu este un drept

restant, ci unul actual, astfel că nu este supus dispozițiilor respectivei

ordonanțe de urgență.

Curtea de apel a mai reținut

că este neconformă cu principiile de drept suspendarea

sine die

a

dreptului la plata sporului respectiv.

În raport cu

dispozițiile art. 60 C. proc. civ., instanța a reținut că

cererea de chemare în garanție este întemeiată, având în vedere

că, p

otrivit

art. 131 pct. 1 din Legea nr. 304/2004, activitatea instanțelor și

parchetelor este finanțată de la bugetul de stat, precum și

atribuțiile ce revin

Ministerului

Finanțelor Publice

conform art. 19 din Legea nr. 500/2002

și

art. 3 din O.G. nr. 22/2002, în

condițiile în care suspendarea acordării sporului de risc și

suprasolicitare neuropsihică a fost argumentată

prin lipsa

fondurilor bugetare

.

Împotriva sentinței civile

nr.538 din 3 noiembrie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția

comercială, de contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs

pârâții Ministerul Public – Parchetul Î.C.C.J. și D.I.I.C.O.T.,

precum și chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice.

2.1. Recursurile declarate de pârâta

D.I.I.C.O.T. și de pârâtul Ministerul Public – Parchetul Î.C.C.J.

Prin motivele de recurs, atât pârâta

D.I.I.C.O.T., cât și pârâtul Ministerul Public – Parchetul Î.C.C.J.

critică sentința civilă pentru motivele prevăzute de art. 304

pct. 4, 7, 8 și 9 cu aplicarea art. 304

1

C. proc. civ.

În raport cu art. 304

1

C.

proc. civ., se solicită examinarea cauzei sub toate aspectele,

reaprecierea materialului probator și interpretarea corectă a

stării de fapt și de drept.

În temeiul art. 137 C. proc. civ.,

se invocă excepția lipsei de interes în promovarea cererii de anulare

a

Ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009 al Procurorului General al

Parchetului

Î.C.C.J. și

deciziei

nr. 95 din 02 iulie 2009 a procurorului șef al D.I.I.C.O.T., motivat de

faptul că cele două acte au fost anulate prin sentința nr. 444

din 6 octombrie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția comercială,

de contencios administrativ și fiscal, respectiv prin sentința nr. 196

din 19 octombrie 2009 a Curții de Apel Oradea, secția contencios

administrativ și fiscal, astfel că, în raport cu dispozițiile

art. 1 alin. (1) și art. 8 din Legea nr. 554/2004, reclamanții nu mai

justifică o vătămare a drepturilor sau intereselor lor.

Sub aspectul motivelor de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 4, 8 și 9 C. proc. civ.,

recurenții-pârâți susțin că instanța de fond în mod

greșit a reținut că actele contestate au caracter retroactiv,

întrucât efectele actelor trebuie să fie raportate la data scadenței

drepturilor bănești, 13 iulie 2009, astfel că în mod eronat

instanța a reținut încălcarea dispozițiilor art. 74 alin. (2)

din Legea nr. 303/2004, întrucât actele contestate nu dispun cu privire la

existența sau inexistența dreptului reclamanților, ci doar

suspendă temporar plata sporului în litigiu, astfel că nu a fost pus

în discuție dreptul în sine al reclamanților.

Mai susțin recurenții

că nu se poate reține o vătămare a dreptului

reclamanților, întrucât plata sporului urmează a se face în

condițiile O.U.G. nr. 71/2009 și că în lipsa fondurilor alocate

de Ministerul Finanțelor Publice, cele două instituții se

află în imposibilitate obiectivă de a achita sporul respectiv.

Mai susțin recurenții

că cele două acte nu au fost emise cu exces de putere în sensul art. 2

alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, întrucât Ministerului Public –

Parchetul Î.C.C.J. și D.I.I.C.O.T. nu li se poate imputa lipsa fondurilor

necesare atâta timp cât Ministerul Finanțelor Publice nu a suplimentat

și a refuzat alocarea sumelor necesare plății sporului de risc

și suprasolicitare neuropsihică acordat prin hotărâri

judecătorești, astfel că se impunea introducerea în cauză a

Ministerului Finanțelor Publice și obligarea acestuia să vireze

sumele aferente.

Sub aspectul motivului prevăzut

de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenții susțin că în mod

greșit instanța a reținut că nu sunt incidente

dispozițiile O.U.G. nr. 71/2009, astfel că, raportat la prevederile

art. 1 alin. (1) și (2) și art. 2 din ordonanța de

urgență, instanța de fond a adăugat la lege deoarece este

de netăgăduit faptul că potrivit acestui act normativ nu mai

poate fi exercitată niciun fel de măsură dispusă prin

titluri executorii, cum sunt în cauză hotărârile

judecătorești de acordare a sporului.

Mai susțin recurenții

că anularea celor două acte este lipsită de obiect în

privința producerii efectelor juridice pentru viitor, având în vedere

prevederile art. 4 alin. (3) și (4) din anexa nr. VI la Legea nr. 330/2009.

Totodată, recurenții

susțin că instanța de fond a ignorat jurisprudența CEDO

(cauza Van den Hurk împotriva Olandei, 1994, și cauza Dulaurans împotriva

Franței, 2000) referitoare la obligația instanței de a realiza o

examinare efectivă a motivelor, argumentelor și cererilor de

probatoriu ale părților.

2.2. Recursul declarat de partea

chemată în garanție – Ministerul Finanțelor Publice

Prin motivele de recurs, Ministerul

Finanțelor Publice critică sentința civilă pentru motivele

prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., solicitând

instanței de control judiciar să dispună modificarea

sentinței atacate în sensul respingerii cererii de chemare în

garanție a ministerului, pentru lipsa calității sale procesuale

pasive.

Se susține că drepturile

salariale ce formează obiectul acțiunii exced competenței ce

revine ministerului de a efectua redistribuiri de credite bugetare între

ordonatorii principali de credite în cazul proiectelor de finanțare la

care se referă art. 14 alin. (5) din Legea nr. 18/2009.

Totodată, recurentul Ministerul

Finanțelor Publice susține că în procesul bugetar și în

execuția de casă bugetară, precum și în privința

rectificărilor bugetare, competența aparține Guvernului și

Parlamentului, potrivit dispozițiilor art. 17 alin. (1) și art. 18

din Legea nr. 500/2002 și ale art. 1-3 și art. 20-21 din Legea nr. 90/2001.

instanței de recurs

3.1. Recursurile declarate de

pârâții Ministerul Public – Parchetul Î.C.C.J. și D.I.I.C.O.T. sunt

nefondate

Analizând cu prioritate

excepția lipsei de obiect a acțiunii, invocată de recurenți

în temeiul art. 137 C. proc. civ., Înalta Curte reține că

această excepție este neîntemeiată. În acest sens, Înalta Curte

reține că abrogarea actului administrativ cu caracter normativ,

după declanșarea controlului judecătoresc de legalitate a

acestuia, nu lipsește de obiect acțiunea în contencios administrativ,

pentru că legalitatea actului se cenzurează în raport cu prevederile

legale în vigoare la data emiterii sau adoptării lui. De asemenea, se

reține că Legea nr. 554/2004 reglementează, prin art. 1 alin.

(1), art. 8 și art. 18, un contencios subiectiv de plină jurisdicție,

în cadrul căruia instanța are de analizat nu numai conformitatea

actului administrativ cu legea, ci și existența

vătămării produse reclamantului, într-un drept ori într-un

interes legitim, prin efectele juridice produse în perioada în care actul s-a

aflat în vigoare (A se vedea decizia nr. 3324 din 29 iunie 2007, publicată

în Jurisprudența

Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția de contencios administrativ

și fiscal,

pe anul 2007 – Semestrul II, Ed. Hamangiu,

București, 2008, p. 106). Pe cale de consecință, instanța

de recurs reține că în pofida anulării celor două acte prin

hotărâri judecătorești, reclamanții justifică un

interes legitim actual prin prisma drepturilor și intereselor legitime a

căror încălcare a fost invocată pentru perioada cuprinsă

între data emiterii și data anulării actelor ce formează

obiectul litigiului.

Sub aspectul motivelor de recurs

întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., instanța de

control judiciar constată că instanța de fond nu a

pronunțat hotărârea atacată cu depășirea

atribuțiilor puterii judecătorești, astfel că este

neîntemeiată susținerea din recurs în sensul că instanța a

adăugat la prevederile O.U.G. nr. 71/2009.

Înalta Curte reține că

aprecierile instanței de fond sunt temeinice și legale, întrucât

O.U.G. nr. 71/2009 are ca obiect reglementarea procedurii de executare a

sumelor

prevăzute prin hotărâri

judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură

salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar,

devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, or este evident

faptul că în speță hotărârile judecătorești de

acordare a sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică nu

stabilesc obligația de plată a unei anumite sume în favoarea

reclamanților în sensul prevederilor ordonanței de urgență,

ci un drept al reclamanților la acordarea sporului de risc și

suprasolicitare neuropsihică.

Este neîntemeiat motivul de recurs

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În conformitate cu dispozițiile

art. 261 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească

trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format

convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat

cererile părților.

Motivele de fapt și de drept la

care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar,

premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea

soluției din dispozitiv, o hotărâre care nu evocă

reținerile ei constituind o dispoziție arbitrară, care

anulează aproape toate principiile care guvernează procesul civil,

aceasta fiind și rațiunea pentru care a fost reglementat motivul de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Aceasta nu înseamnă însă

că instanța este obligată să răspundă punctual

tuturor susținerilor părților care pot fi sistematizate în

funcție de legătura lor logică, întrucât dispozițiile art. 304

pct. 7 C. proc. civ., cu referire la art. 261 pct. 5 C. proc. civ., impun doar

cerința ca hotărârea să cuprindă motivele pe care se

sprijină soluția adoptată și ca aceasta să nu fie

contradictorie sau străină de natura pricinii, precum și cele

pentru care au fost respinse cererile părților (nu susținerile

acestora), cerință îndeplinită în speță de

hotărârea pronunțată de Curtea de apel, care a expus motivele de

fapt și de drept care au format convingerea instanței în sensul

anulării celor două acte administrative.

Pentru aceleași considerente nu

pot fi primite nici criticile din recurs referitoare la faptul că

instanța de fond ar fi ignorat jurisprudența CEDO referitoare la obligația

instanței de a realiza o examinare efectivă a motivelor, argumentelor

și cererilor de probatoriu ale părților.

Sub aspectul motivului de recurs

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., instanța de

recurs constată că sunt neîntemeiate criticile recurenților în

sensul că în mod greșit Curtea de apel a apreciat că nu sunt

incidente dispozițiile O.U.G. nr. 71/2009, și că instanța

de fond a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit

neîndoielnic al actului juridic dedus judecății și a

adăugat la dispozițiile art. 1 alin. (1) și (2) și art. 2

din respectiva ordonanță de urgență.

Pentru argumentele expuse cu ocazia

respingerii motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 4 C.

proc. civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite criticile

recurenților în sensul că în prezența dispozițiilor O.U.G.

nr. 71/2009 nu pot fi puse în executare hotărârile judecătorești

de acordare a sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică.

Reieterând argumentele reținute anterior, instanța de control

judiciar apreciază că dreptul reclamanților la acordarea

sporului, stabilit prin hotărâri judecătorești, nu se

circumscrie cadrului instituit prin O.U.G. nr. 71/2009, aplicabil numai în

privința hotărârilor judecătorești devenite executorii prin

care s-a dispus plata în concret a unei sume de bani determinată.

Sub aspectul motivului de recurs

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.., Înalta Curte

reține că întemeiat a apreciat instanța de fond că actele

contestate au caracter retroactiv și contravin dispozițiilor art. 74

alin. (2) din Legea nr. 303/2004, iar reclamanții au fost

vătămați în dreptul lor la plata salariului.

Este necontestat caracterul

retroactiv al

Ordinului nr. 1472 din 2 iulie

2009 al Procurorului General al

Parchetului

Î.C.C.J. și al Deciziei nr. 95 din 02 iulie 2009 a Procurorului șef

al D.I.I.C.O.T., atât timp cât ambele acte au fost emise în cursul lunii iulie

și dispun suspendarea de la data de 01 iunie 2009 a plății

sporului în litigiu, realizând, cu alte cuvinte, în luna iulie o diminuare a

drepturilor salariale ale reclamanților aferente muncii deja prestate în

perioada anterioară, respectiv în cursul lunii iunie.

În același

sens, instanța reține că, potrivit dispozițiilor art.1

alin. (2) din Legea nr. 24/2000

privind normele de tehnică legislativă

pentru elaborarea actelor normative,

aplicabile în temeiul art. 3

alin. (2) din aceeași lege și în privința actelor administrative

cu caracter normativ ce formează obiectul cauzei, ordinul și decizia

contestate trebuia să fie elaborate și emise cu respectarea

dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituție, republicată,

care consacră principiul neretroactivității, ceea ce însă

nu s-a întâmplat în cauza dedusă judecății.

Împrejurarea

că plata drepturilor salariale aferente lunii iunie 2009 urma a se face la

data de 13 iulie 2009, dată ulterioară emiterii actelor contestate,

nu este de natură a înlătura caracterul retroactiv al celor două

acte administrative.

Înalta Curte

apreciază că prin emiterea celor două acte administrative se

aduce atingere principiului securității raporturilor juridice, care

este implicit în toate articolele Convenției Europene a Drepturilor

Omului, întrucât certitudinea reclamanților cu privire la drepturile

salariale ce li se cuveneau pentru munca deja prestată în cursul lunii

iunie a fost înlăturată printr-o măsură cu caracter

retroactiv dispusă în cursului lunii iulie.

Pe cale de

consecință, Înalta Curte reține că, prin emiterea celor

două acte administrative cu încălcarea principiului neretroactivității

și a principiului securității raporturilor juridice,

autoritățile emitente, pârâte în prezenta cauză, au manifestat

un evident exces de putere în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004,

prin atingerea adusă dreptului cert al reclamanților de a primi

drepturile salariale aferente lunii iunie 2009 în cuantumul previzionat la

sfârșitul lunii iunie.

Susținerea recurenților în

sensul că anularea celor două acte este lipsită de obiect în

privința producerii efectelor juridice pentru viitor, având în vedere

prevederile art. 4 alin. (3) și (4) din anexa nr.VI la Legea nr. 330/2009, este lipsită de relevanță, întrucât legalitatea actelor

administrative contestate se verifică la momentul emiterii lor și nu

poate fi validată de reglementări emise sau adoptate la un moment

ulterior.

Astfel fiind, în mod corect a

reținut instanța de fond că cele două acte administrative

au fost emise și cu încălcarea

dispozițiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004,

atâta timp cât motivele invocate de autoritățile emitente nu se

încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate de acest text de lege.

În consecință, în raport

de cele mai sus reținute și față de dispozițiile art. 312

alin. (1) C. proc. civ., vor fi respinse recursurile declarate de Ministerul

Public – Parchetul Î.C.C.J. și de D.I.I.C.O.T.

3.2. Recursul declarat de partea

chemată în garanție – Ministerul Finanțelor Publice este fondat

În esență, prin motivele

de recurs, Ministerul Finanțelor Publice susține că ministerul

nu are calitate procesuală pasivă în litigiul dedus

judecății, întrucât Guvernului și Parlamentului le revin

atribuții în ceea ce privește rectificarea bugetară în sensul

alocării în bugetul instituțiilor pârâte a sumelor necesare

plății sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică

suspendate prin actele administrative contestate, recurentul prevalându-se de

dispozițiile art. 1-3 și art. 20-21 din Legea nr. 90/2001, ale art. 17

alin. (1) și art. 18 din Legea nr. 500/2002 și ale art. 14 alin. (5)

din Legea nr. 18/2009.

Pentru aceste argumente, ministerul

susține că în mod greșit, în raport cu dispozițiile art. 60

C. proc. civ., instanța de fond a dispus admiterea cererii de chemare în

garanție.

Sub aspectul calității

procesuale pasive a Ministerului Finanțelor PUblice, chemat în

garanție pârâtul Ministerul Public – Parchetul Î.C.C.J. și pârâta D.I.I.C.O.T.,

Înalta Curte reține că existența acestei calități presupune

identitate între persoana celui chemat în judecată și cel obligat în

raportul juridic dedus judecății. Or, în prezenta cauză obiectul

cererii îl reprezintă anularea a două acte administrative emise de

pârâți, iar reclamanții nu au raporturi de serviciu cu Ministerul

Finanțelor Publice, astfel că este lipsit de orice echivoc faptul

că o instituție publică nu poate fi obligată la anularea

unor acte administrative emise de o altă instituție publică.

Urmează a fi primită

critica din recurs referitoare la neîndeplinirea condițiilor

prevăzute de art. 60 C. proc. civ., întrucât nu se poate reține

existența în sarcina Ministerului Finanțelor Publice a unei

obligații de garanție sau despăgubire, în ipoteza admiterii

acțiunii.

În jurisprudență s-a

reținut în mod constant că „instituția chemării în

garanție se întemeiază pe existența unei obligații de

garanție sau despăgubire și revine, în principiu, tuturor

acelora care transmit altora un drept subiectiv, dacă o atare transmisiune

se face cu titlu oneros” și că obligația de garanție este

condiționată de existența unei transmisiuni anterioare, cu titlu

oneros, a unui bun sau a unui drept subiectiv.

Potrivit art. 16 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, bugetul de stat se

aprobă prin lege, rectificarea urmând aceeași procedură, conform

principiului simetriei actelor juridice, fiind evident faptul că

Ministerul Economiei și Finanțelor nu are atribuția de a adopta

legi.

Tot Legea nr. 500/2002 prevede, în

art. 28, că Ministerul Finanțelor Publice are atribuții în

elaborarea proiectului legii bugetului și a proiectului bugetului de stat

pe baza propunerilor prezentate de ordonatorii principali de credite.

Atribuțiile ce revin ministerului în privința elaborării

bugetului de stat sunt detaliate și în actele normative de organizare

și funcționare a ministerului (H.G. nr. 34/2009).

În consecință, Ministerul

Finanțelor Publice are rolul de administrator al bugetului statului, iar,

în baza legii bugetului de stat, repartizează sumele către

ordonatorii principali de credite, astfel cum acestea sunt prevăzute în

buget.

În aceste condiții, Ministerul

Finanțelor Publice nu are atribuția de a vira ordonatorilor

principali de credite alte sume decât cele prevăzute de legea bugetului de

stat și nici posibilitatea de a proceda la modificarea bugetelor

ordonatorilor principali de credite cuprinse în bugetul de stat.

De altfel, prin O.G. nr. 22/2002

privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor

publice stabilite prin titluri executorii sunt reglementate

modalitățile prin care instituțiile publice vor proceda la

punerea în executare a titlurilor executorii.

În consecință, cererea de

chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice se

vădește a fi neîntemeiată în raport cu obiectul acțiunii

și atribuțiile ce revin ministerului chemat în garanție, nefiind

îndeplinite condițiile art. 60 C. proc. civ.

Față de cele

reținute, în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., va fi admis

recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice și va fi

modificată, în parte, sentința atacată, în sensul respingerii

cererii formulate de Ministerul Internelor și Reformei Administrative de

chemare în garanție a ministerului și vor fi menținute celelalte

dispoziții ale sentinței atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de

Ministerul Public, Parchetul de pe lângă

Înalta

Curte de Casație și Justiție

și Direcția de

Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și

Terorism, împotriva sentinței civile nr. 538 din 3 noiembrie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și

fiscal, ca nefondate.

Admite recursul declarat de

Ministerul Finanțelor Publice împotriva aceleiași sentințe

civile.

Modifică în parte sentința

atacată în sensul că respinge cererea de chemare în garanție a

Ministerului Finanțelor Publice, ca nefondată.

Menține celelalte dispoziții

ale sentinței civile atacate.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 28 aprilie 2010.