ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2837/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2837/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 4288 din 3

decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII a de contencios

administrativ și fiscal, au fost respinse ca neîntemeiate excepția

lipsei de interes și excepția inadmisibilității,

admițându-se cererea de suspendare formulată de reclamanții C.M.D.,

ș.a., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției și

Libertăților Cetățenești. Instanța a dispus

suspendarea executării adresei nr. 76602 din 03 iulie 2009 emisă de

pârât, până la pronunțarea instanței de fond.

Pentru a pronunța această hotărâre,

prima instanță a reținut că actul atacat reprezintă un

act administrativ în înțelesul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr.

554/2004, producând efecte juridice în ceea ce privește drepturile

salariale cuvenite reclamanților, în sensul diminuării acestora.

S-a mai reținut de asemenea că folosul

practic urmărit de reclamanți prin promovarea cererii constă în

obținerea sumelor reprezentând sporul pentru risc și suprasolicitarea

neuropsihică.

Pe fondul cauzei s-a constatat că prin actul

atacat, emitentul a dispus ca, începând cu data de 10 iulie 2009, drepturile

salariale aferente lunii iunie 2009 să se achite fără a include

și sporul de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică. În

plus, aceeași autoritate publică a arătat că această

modalitate de calcul a drepturilor salariale se va păstra și pentru

viitor, plata sporului anterior individualizat urmând să se efectueze

conform eșalonării prevăzute de O.U.G. nr. 71/2009 privind plata

unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de

drepturi salariale personalului din sectorul bugetar.

A apreciat judecătorul fondului că

reprezintă o îndoială puternică și evidentă asupra

prezumției de legalitate a actului administrativ contestat împrejurarea

că acesta retroactivează, având incidență asupra

drepturilor salariale ale reclamanților pentru luna iunie 2009, deși

a fost emis la 03 iulie 2009.

O.U.G. nr. 71/2009 privește plata unor sume

prevăzute în titluri executorii, astfel că invocarea acestui act

normativ în motivarea actului atacat reprezintă un caz bine justificat.

Totodată, prin actul în speță s-a

dispus restrângerea exercițiului unor drepturi de natură

salarială printr-un act administrativ și nu prin lege, contrar

dispozițiilor art. 53 din Constituția României

A fost apreciată îndeplinită și

condiția pagubei iminente, reținându-se că prin actul în

speță drepturile salariale ale reclamanților au fost diminuate

retroactiv, prin aceasta producându-se un prejudiciu.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs

pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților

Cetățenești, în prezent Ministerul Justiției, solicitând

admiterea recursului, respingerea acțiunii în principal ca

inadmisibilă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.

În motivarea recursului, încadrat în drept pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a formulat

următoarele critici de nelegalitate ale sentinței:

1) instanța de fond nu a avut în vedere faptul

că nu s-a îndeplinit procedura prealabilă administrativă

prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554

/2004,

astfel încât

cererea formulată este inadmisibilă.

2) adresa contestată nu constituie un act

administrativ, în sensul Legii nr. 554/2004, ci o măsură

stabilită de ordonatorul principal de credite, în sarcina celorlalți

ordonatori din sistem, materializată sub forma unei adrese; în concret,

este vorba despre o simplă operațiune de încunoștințare a

ordonatorilor secundari și terțiari de credite, realizată ca

urmare a intrării în vigoare a O.U.G. nr. 71/2009, coroborată cu

Legea nr. 18/2009 și Legea nr. 500/2002.

3) în cauză nu este vorba de o diminuare a

drepturilor salariale cuvenite reclamanților, care au fost și sunt

calculate în conformitate cu O.U.G. nr. 27/2006, ci doar de executarea unor

hotărâri judecătorești care va fi realizată potrivit

eșalonării prevăzute de O.U.G. nr. 71/2009, eșalonarea ce

nu are caracterul unei pagube iminente.

După pronunțarea Deciziei nr. 838 din 27

mai 2009 a Curții Constituționale instanțele nu mai pot face

aplicarea celor statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție

prin Decizia nr. 21 din 10 martie 2008, iar instanța de fond trebuia

să aibă în vedere exclusiv decizia Curții Constituționale

și să considere art. 47 din Legea nr. 50/1996 abrogat.

4) în ce privește cazul bine justificat s-a

susținut că O.U.G. nr. 71/2009 este un act normativ în vigoare, care

se bucură de prezumție de legalitate, acesta neproducând efecte

pentru perioada anterioară emiterii, plata drepturilor salariale pe care

le-a reglementat realizându-se ulterior emiterii sale.

Analizând sentința atacată, în raport cu

motivele de recurs formulat, cât și din oficiu, în baza art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat, pentru

considerentele care vor fi expuse în continuare.

Așa cum s-a reținut anterior, obiectul

acțiunii deduse judecății îl reprezintă suspendarea

executării adresei nr. 76602 din 3 iulie 2009 emisă de recurentul

Ministerul Justiției și Libertăților

Cetățenești.

Prin acest act, emitentul a dispus ca, începând cu

data de 10 iulie 2009, drepturile salariale aferente lunii iunie 2009 să

se achite fără a include și sporul de 50% pentru risc și

suprasolicitare neuropsihică. În plus, aceeași autoritate

publică a arătat că această modalitate de calcul a

drepturilor salariale se va păstra și pentru viitor, plata sporului

anterior individualizat urmând să se efectueze conform

eșalonării prevăzute de O.U.G. nr. 71/2009 privind plata unor

sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi

salariale personalului din sectorul bugetar.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului

administrativ nr. 554/2004, modificată, în cazuri bine justificate și

pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile

art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității

ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară

instanței competente să dispună suspendarea executării

actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței

de fond.

Din lecturarea textului legal anterior arătat,

rezultă că, o primă cerință pentru a interveni

această măsură excepțională de întrerupere a efectelor

unui act administrativ este aceea de a fi în prezența unui asemenea act.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din actul normativ

mai sus citat, prin noțiunea de act administrativ se înțelege actul

unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate

publică, în regim de putere publică, în vederea organizării

executării legii sau a executării în concret a legii, care dă

naștere, modifică sau stinge raporturi juridice.

În speța de față, nu poate fi

primită critica recurentului în sensul negării caracterului de act

administrativ al adresei solicitate a fi suspendate.

În mod evident, adresa în discuție adoptă o

măsură prin care se modifică un element esențial al

raporturilor de serviciu existente, respectiv cuantumul salariului începând cu

drepturile aferente lunii iunie 2009.

În plus, măsura supusă analizei în cauza de

față a fost luată în regim de putere publică, în vederea

organizării executării unei norme cu putere de lege, respectiv, a

O.U.G. nr. 71/2009, dar și a unei legi, respectiv, Legea nr. 18/2009.

Așadar, nu se poate afirma că suntem în

prezența unei simple operațiuni administrative de comunicare

către ordonatorii secundari și terțiari de credite, după

cum susține în mod eronat recurentul.

Pe de altă parte, trebuie amintit faptul că

suspendarea executării actelor administrative este un instrument

procedural eficient pus la dispoziția autorității emitente sau a

instanței de judecată în vederea respectării principiului

legalității: atâta timp cât autoritatea publică sau

judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere

legal, a actului contestat, este echitabil ca acesta din urmă să

nu-și producă efectele asupra celor vizați.

Suspendarea efectelor actelor administrative

reprezintă o situație de excepție, la care judecătorul de

contencios administrativ poate să recurgă atunci când sunt

îndeplinite condițiile impuse de Legea nr. 554/2004.

Așa cum am amintit mai sus, o condiție

impusă de legiuitor pentru a se dispune această măsură este

aceea a existenței unui caz bine justificat.

Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr.

554/2004, modificată, cazurile bine justificate presupun împrejurări

legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze

o îndoială serioasă în privința legalității actului

administrativ.

Prin urmare, condiția existenței unui caz

bine justificat este îndeplinită în situația în care se regăsesc

argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ

aflat în litigiu.

În acest context, trebuie subliniat faptul că,

în prezent, principiul legalității a devenit un principiu fundamental

în toate sistemele de drept, iar acesta constă în respectarea întocmai a

legii de către destinatarii ei (cetățeanul și statul).

În sistemul juridic românesc, acest principiu este

reglementat în art. 1 alin (5) și art. 16 alin. (2) din Constituție.

Astfel, primul text constituțional precizează faptul că, în

România, respectarea Constituției, a supremației sale și a

legilor este obligatorie. Pe de altă parte, al doilea text cuprins în

Legea fundamentală arată că nimeni nu este mai presus de lege.

În speța de față, Înalta Curte

constată că suntem în prezența unui caz bine justificat în

raport de următoarele argumente:

În primul rând, așa cum a reținut și

prima instanță, prin actul administrativ analizat, emis la data de 3

iulie 2009, recurentul a intervenit în mod retroactiv în plata drepturilor

bănești cuvenite intimatei pe luna iunie 2009.

Prin această măsură, Înalta Curte

poate aprecia că există indicii în sensul că recurentul a

încălcat principiul neretroactivității, consacrat de art. 15

alin. (2) din Constituția României, care prevede că legea dispune

numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale

mai favorabile.

În acest sens, se cuvine a preciza faptul că

securitatea juridică impune neaplicarea regulilor de drept unor

situații existente înainte de momentul emiterii actului.

Trebuie arătat faptul că interdicția

retroactivității actelor administrative nu este numai un principiu

interpretativ, ci condiționează însăși legalitatea acestor

acte.

În cauza de față, Înalta Curte

consideră că există un argument juridic aparent valabil cu

privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu, în sensul unei

aplicări retroactive a prevederilor art. 1 din O.U.G. nr. 71/2009, care

este o normă cu putere de lege.

În altă ordine de idei, o altă

aparență de nelegalitate o constituie încălcarea

dispozițiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, potrivit

cărora drepturilor salariale ale judecătorilor și procurorilor

nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de acest

act normativ, iar salarizarea judecătorilor și procurorilor se

stabilește prin lege specială.

Cu alte cuvinte, în raport de acest text normativ,

plata salariilor nu poate fi diminuată de nici o autoritate publică,

în alte condiții decât cele prevăzute de dispozițiile legale.

În ce privește aplicabilitatea Deciziei nr. 838

din 27 mai 2009 a Curții Constituționale, se reține că

deciziile Curții Constituționale nu produc efecte asupra

hotărârilor judecătorești irevocabile și nici asupra

deciziilor în interesul legii pronunțate în precedent de Înalta Curte.

Astfel, în reglementarea constituțională

actuală, justiția se înfăptuiește în România, prin Înalta

Curte de Casație și Justiție și prin celelalte

instanțe judecătorești stabilite prin lege, așa cum dispune

art. 124 din Constituție.

Nicio dispoziție legală nu

reglementează efectele retroactive ale unei decizii a Curții Constituționale,

în sensul negării puterii lucrului judecat a hotărârilor irevocabile

pronunțate de instanțele din sistemul judiciar.

În consecință susținerea recurentului

privind abrogarea art. 47 din Legea nr. 50/1998, ca urmare a

pronunțării deciziei Curții Constituționale, este

lipsită de suport legal.

Hotărârile judecătorești irevocabile

trebuie respectate și aduse la îndeplinire, așa cum prevede

legislația națională dar și art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, text aplicabil direct în baza art. 11 din

Constituția României.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr.

554/2004, modificată, prin noțiunea de pagubă iminentă se

înțelege prejudiciul material viitor și previzibil sau, după

caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități

publice sau a unui serviciu public.

În concepția instanței de control judiciar,

și această condiție legală este îndeplinită în

speță, fiind vorba de diminuarea unor drepturi salariale; acest

prejudiciu material este viitor și previzibil cu evidență, în

contextul derulării raporturilor de serviciu dintre magistrați

și stat.

Înalta Curte apreciază nefondată critica

recurentului relativă la pretinsa neîndeplinire a procedurii prealabile, întrucât

în cuprinsul acțiunii introductive reclamanții au precizat că,

față de dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554

/2004, au

formulat, la data de 6 iulie 2009

,

plângere prealabilă, dovada

în acest sens și răspunsul autorității pârâte fiind depuse

la filele

15-18 din

dosarul de fond

.

Pe cale de consecință, Înalta Curte, în

temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20

și art. 28 din Legea nr. 554/2004, modificată, va respinge recursul declarat

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Ministerul

Justiției împotriva sentinței civile nr. 4288 din 3 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII a de contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 28 mai 2010.