ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 495/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2.945 din 29 septembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, așa cum

aceasta a fost îndreptată prin încheierea din 27 octombrie 2009 a aceleiași instanțe, a fost respinsă excepția inadmisibilității invocată de pârât, admițându-se

cererea de suspendare a executării actului administrativ formulată de

reclamanții B.M., F.L., L.A.L., L.C.Ș., N.M., C.L., C.M., F.L., P.C., S.B., T.S.E.S.,

T.A.B., respectiv V.L. în contradictoriu cu pârâtul M.J.L.C. Instanța a dispus

suspendarea executării actului administrativ emis de pârât la 3 iulie 2009,

până la pronunțarea instanței de fond.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a

reținut, în esență, că prin actul atacat, emitentul a dispus ca, începând cu

data de 10 iulie 2009, drepturile salariale aferente lunii iunie 2009 să se

achite fără a include și sporul de 50% pentru risc și suprasolicitare

neuropsihică. În plus, aceeași autoritate publică a arătat că această modalitate

de calcul a drepturilor salariale se va păstra și pentru viitor, plata sporului

anterior individualizat urmând să se efectueze conform eșalonării prevăzute de

O.U.G. nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii

având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul

bugetar.

A apreciat judecătorul fondului că actul atacat

reprezintă un act administrativ în înțelesul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea

nr. 554/2004, producând efecte juridice în ceea ce privește drepturile

salariale cuvenite reclamanților, în sensul diminuării acestora.

Prima instanță a reținut că reprezintă o îndoială

puternică și evidentă asupra prezumției de legalitate a actului administrativ

contestat împrejurarea că acesta retroactivează, având incidență asupra

drepturilor salariale ale reclamanților pentru luna iunie 2009, deși a fost

emis la 3 iulie 2009.

Totodată, Ordinul nr. 768/ C din 4 martie 2009 emis

de pârât în aplicarea art. 47 din Legea nr. 50/1996 a rămas în vigoare, iar O.U.G.

nr. 71/2009 privește plata unor sume prevăzute în titluri executorii, astfel că

invocarea acestui act normativ în motivarea actului atacat reprezintă un caz bine

justificat.

A fost apreciată îndeplinită și condiția pagubei

iminente, reținându-se că prin actul în speță drepturile salariale ale

reclamanților au fost diminuate retroactiv, prin aceasta producându-se un

prejudiciu.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul

M.J.L.C., solicitând admiterea recursului, respingerea acțiunii în principal ca

inadmisibilă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.

În motivarea recursului, încadrat în drept pe

dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., recurentul a formulat

următoarele critici de nelegalitate ale sentinței:

instanța a admis excepția inadmisibilității acțiunii invocată de autoritate și,

în același timp, a fost admisă și cererea de suspendare formulată.

administrativ, în sensul Legii nr. 554/2004, ci o măsură stabilită de

ordonatorul principal de credite, în sarcina celorlalți ordonatori din sistem,

materializată sub forma unei adrese; în concret, este vorba despre o simplă

operațiune de încunoștințare a ordonatorilor secundari și terțiari de credite,

realizată ca urmare a intrării în vigoare a O.U.G. nr. 71/2009, coroborată cu

Legea nr. 18/2009 și Legea nr. 500/2002.

drepturilor salariale cuvenite reclamanților, care au fost și sunt calculate în

conformitate cu O.U.G. nr. 27/2006, ci doar de executarea unor hotărâri

judecătorești care va fi realizată potrivit eșalonării prevăzute de O.U.G. nr. 71/2009,

eșalonarea ce nu are caracterul unei pagube iminente.

După pronunțarea Deciziei nr. 838 din 27 mai 2009 a

Curții Constituționale instanțele nu mai pot face aplicarea celor statuate de

Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 21 din 10 martie 2008, iar

instanța de fond trebuia să aibă în vedere exclusiv decizia Curții

Constituționale și să considere art. 47 din Legea nr. 50/1996 abrogat.

susținut că O.U.G. nr. 71/2009 este un act normativ în vigoare, care se bucură

de prezumție de legalitate, acesta neproducând efecte pentru perioada

anterioară emiterii, plata drepturilor salariale pe care le-a reglementat

realizându-se ulterior emiterii sale.

Analizând sentința atacată, în raport cu motivele de

recurs formulat, cât și din oficiu, în baza art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat, pentru considerentele

care vor fi expuse în continuare.

Așa cum s-a reținut anterior, obiectul acțiunii

deduse judecății îl reprezintă suspendarea executării adresei din 3 iulie 2009

emisă de recurentul M.J.L.C.

Prin acest act, emitentul a dispus ca, începând cu

data de 10 iulie 2009, drepturile salariale aferente lunii iunie 2009 să se

achite fără a include și sporul de 50% pentru risc și suprasolicitare

neuropsihică. În plus, aceeași autoritate publică a arătat că această

modalitate de calcul a drepturilor salariale se va păstra și pentru viitor,

plata sporului anterior individualizat urmând să se efectueze conform

eșalonării prevăzute de O.U.G. nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în

titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului

din sectorul bugetar.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului

administrativ nr. 554/2004, modificată, în cazuri bine justificate și pentru

prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată

poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului

administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond.

Din lecturarea textului legal anterior arătat,

rezultă că, o primă cerință pentru a interveni această măsură excepțională de

întrerupere a efectelor unui act administrativ este aceea de a fi în prezența

unui asemenea act.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din actul normativ

mai sus citat, prin noțiunea de act administrativ se înțelege actul unilateral

cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de

putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în

concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice.

În speța de față, nu poate fi primită critica

recurentului în sensul negării caracterului de act administrativ al adresei

solicitate a fi suspendate.

În mod evident, adresa în discuție adoptă o măsură

prin care se modifică un element esențial al raporturilor de serviciu

existente, respectiv a cuantumului salariului începând cu drepturile aferente

lunii iunie 2009.

În plus, măsura supusă analizei în cauza de față a

fost luată în regim de putere publică, în vederea organizării executării unei

norme cu putere de lege, respectiv, a O.U.G. nr. 71/2009, dar și a unei legi,

respectiv, Legea nr. 18/2009.

Așadar, nu se poate afirma că suntem în prezența unei

simple operațiuni administrative de comunicare către ordonatorii secundari și

terțiari de credite, după cum susține în mod eronat recurentul.

Pe de altă parte, trebuie amintit faptul că

suspendarea executării actelor administrative este un instrument procedural

eficient pus la dispoziția autorității emitente sau a instanței de judecată în

vederea respectării principiului legalității: atâta timp cât autoritatea

publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere

legal, a actului contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-și producă

efectele asupra celor vizați.

Suspendarea efectelor actelor administrative

reprezintă o situație de excepție, la care judecătorul de contencios

administrativ poate să recurgă atunci când sunt îndeplinite condițiile impuse

de Legea nr. 554/2004.

Așa cum am amintit mai sus, o condiție impusă de

legiuitor pentru a se dispune această măsură este aceea a existenței unui caz

bine justificat.

Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004,

modificată, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de

fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința

legalității actului administrativ.

Prin urmare, condiția existenței unui caz bine

justificat este îndeplinită în situația în care se regăsesc argumente juridice

aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în

litigiu.

În acest context, trebuie subliniat faptul că, în

prezent, principiul legalității a devenit un principiu fundamental în toate

sistemele de drept, iar acesta constă în respectarea întocmai a legii de către

destinatarii ei (cetățeanul și statul).

În sistemul juridic românesc, acest principiu este

reglementat în art. 1 alin (5) și art. 16 alin. (2) din Constituție. Astfel,

primul text constituțional precizează faptul că, în România, respectarea

Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie. Pe de altă

parte, al doilea text cuprins în Legea fundamentală arată că nimeni nu este mai

presus de lege.

În speța de față, Înalta Curte constată că suntem în

prezența unui caz bine justificat în raport de următoarele argumente:

În primul rând, așa cum a reținut și prima instanță,

prin actul administrativ analizat, emis la data de 3 iulie 2009, recurentul a

intervenit în mod retroactiv în plata drepturilor bănești cuvenite intimatei pe

luna iunie 2009.

Prin această măsură, Înalta Curte poate aprecia că

există indicii în sensul că recurentul a încălcat principiul

neretroactivității, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituția României,

care prevede că legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau

contravenționale mai favorabile.

În acest sens, se cuvine a preciza faptul că

securitatea juridică impune neaplicarea regulilor de drept unor situații

existente înainte de momentul emiterii actului.

Trebuie arătat faptul că interdicția retroactivității

actelor administrative nu este numai un principiu interpretativ, ci

condiționează însăși legalitatea acestor acte.

În cauza de față, Înalta Curte consideră că există un

argument juridic aparent valabil cu privire la nelegalitatea actului

administrativ aflat în litigiu, în sensul unei aplicări retroactive a

prevederilor art. 1 din O.U.G. nr. 71/2009, care este o normă cu putere de

lege.

În altă ordine de idei, o altă aparență de

nelegalitate o constituie încălcarea dispozițiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr.

303/2004, potrivit cărora drepturilor salariale ale judecătorilor și

procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de

acest act normativ, iar salarizarea judecătorilor și procurorilor se stabilește

prin lege specială.

Cu alte cuvinte, în raport de acest text normativ,

plata salariilor nu poate fi diminuată de nici o autoritate publică, în alte

condiții decât cele prevăzute de dispozițiile legale.

În ce privește aplicabilitatea Deciziei nr. 838 din

27 mai 2009 a Curții Constituționale, se reține că deciziile Curții

Constituționale nu produc efecte asupra hotărârilor judecătorești irevocabile

și nici asupra deciziilor în interesul legii pronunțate în precedent de Înalta

Curte.

Astfel, în reglementarea constituțională actuală,

justiția se înfăptuiește în România, prin Înalta Curte de Casație și Justiție

și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite prin lege, așa cum dispune art.

124 din Constituție.

Nici o dispoziție legală nu reglementează efectele

retroactive ale unei decizii a Curții Constituționale, în sensul negării

puterii lucrului judecat a hotărârilor irevocabile pronunțate de instanțele din

sistemul judiciar.

În consecință susținerea recurentului privind

abrogarea art. 47 din Legea nr. 50/1998, ca urmare a pronunțării deciziei

Curții Constituționale, este lipsită de suport legal.

Hotărârile judecătorești irevocabile trebuie

respectate și aduse la îndeplinire, așa cum prevede legislația națională dar și

art. 6 din C.E.D.O., text aplicabil direct în baza art. 11 din Constituția

României.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004,

modificată, prin noțiunea de pagubă iminentă se înțelege prejudiciul material

viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a

funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

În concepția instanței de control judiciar, și

această condiție legală este îndeplinită în speță, fiind vorba de diminuarea

unor drepturi salariale; acest prejudiciu material este viitor și previzibil cu

evidență, în contextul derulării raporturilor de serviciu dintre magistrați și

stat.

În ce privește critica recurentului subsumată

motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se constată că prin

încheierea din 27 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, instanța, în temeiul art. 281 C. proc. civ., a dispus

îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul hotărârii pronunțate,

menționându-se “ Respinge excepția inadmisibilității invocată de pârât”,

situație în care nu se mai impune analiza susținerilor recurentului relative la

acest aspect.

Pe cale de consecință, Înalta Curte, în temeiul art. 312

alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 și 28 din Legea nr. 554/2004,

modificată, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recursul declarat de M.J.L.C.,

în prezent M.J., împotriva sentinței civile nr. 2.945 din 29 septembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 februarie 2010.