ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5089/2010

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 3384 din 20 octombrie 2009, a admis acțiunea formulată de reclamanții B.D., B.E., G.D., M. (C.) L.E., M.S.J., N.C., P.D., P.L., P.M., R.E., S.N. și T.C., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești, în prezent Ministerul Justiției și pe cale de consecință a suspendat executarea actului administrativ nr. 76602 din 3 iulie 2009 emis de pârât, până la pronunțarea instanței de fond.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut, sub aspectul situației de fapt, că prin adresa a cărei suspendare se solicită s-a dispus de către pârât, achitarea drepturilor salariale aferente lunii iunie 2009, fără includerea sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, începând cu data de 10 iulie 2009, precum și păstrarea pentru viitor a acestei „modalități de calcul”, plata sporului în discuție urmând a fi eșalonată conform O.U.G. nr. 71/2009. Pe fondul pricinii s-a reținut existența unei îndoieli puternice și evidente asupra prezumției de legalitate a acestui act administrativ constând în: - retroactivitatea lui, în condițiile în care, deși emis la data de 3 iulie 2009 privește drepturi salariale aferente lunii iunie 2009; - O.U.G.

nr. 71/2009, menționat ca fundament legal al actului atacat, se referă la plata eșalonară a drepturilor salariale restante și nu la salariul ce se plătește lunar, în prezent și în viitor; - Ordinul pârâtului nr. 768/C din 4 martie 2009 a acordat sporul de 50%, indiferent dacă beneficiarii dețin sau nu titlu executoriu; - art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, prevăd că drepturile salariale ale magistraților nu pot fi diminuate și suspendate decât în cazurile prevăzute de această lege. Instanța a apreciat că este îndeplinită și cea de a doua condiție cerută de art. 14 din Legea nr. 554/2004 privind existența pagubei iminente, constând în prejudiciul cauzat reclamanților prin diminuarea retroactivă a retribuției lunare, în condițiile în care aceștia aveau o speranță legitimă în ceea ce privește valoarea patrimonială pe care urmau să o primească.

Totodată, prin sentința civilă nr. 56 din 5 ianuarie 2010, pronunțată de aceiași instanță a fost admisă cererea formulată de reclamantul F.P., privind îndreptarea erorii materiale din sentința civilă nr. 3384 din 20 octombrie 2009 și a fost completată soluția pronunțată în sensul admiterii acțiunii formulate de petent, privind suspendarea aceluiași ordin, constatându-se că, între semnatarii cererii de chemare în judecată s-a numărat și acesta dar, din eroare, nu a fost menționat. Împotriva acestor sentințe a declarat recurs pârâtul. În recursul îndreptat împotriva sentinței civile nr. 3384 din 20 octombrie 2009, a fost invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recurentul susținând lipsa de interes a reclamanților în promovarea acțiunii și lipsa caracterului de act administrativ a adresei contestate, iar pe fond neîndeplinirea condițiilor impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004 privind prevenirea unei pagube iminente, astfel cum este definită această noțiune de art. 2 alin. (1) lit. t) din lege și existența cazului bine justificat în sensul art. 2 alin. (1) lit. ș) din același act normativ. Recurentul a evocat în motivele de recurs decizia nr. 21 din 10 martie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în interesul legii, precum și considerentele Deciziei nr. 838 din 27 mai 2009 a Curții Constituționale, concluzionând cu privire la suveranitatea interpretării date de aceasta din urmă.

În recursul declarat împotriva sentinței civile nr. 56 din 5 ianuarie 2010, prin care instanța de fond a admis cererea de îndreptare a erorii materiale, formulată în cauză, recurentul a reluat, în esență, aceeași argumentație, atât cu privire la excepțiile invocate cât și pe fondul cererii de suspendare a executării adresei din 3 iulie 2009. Recursurile sunt nefondate și urmează a fi respinse pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Examinând sentințele atacate, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurenți, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.

În ceea ce privește critica referitoare la natura juridică de act administrativ a actului contestat, se va reține că este neîntemeiată, așa cum corect s-a reținut și prin sentința recurată. Astfel, obiectul acțiunii îl constituie suspendarea executării, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, a adresei din 3 iulie 2009 emisă de conducătorul autorității recurente. Prin acest act, emitentul a dispus ca, la data de 10 iulie 2009, drepturile salariale aferente lunii iunie 2009 să se achite fără a include și sporul de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică. În plus, aceeași autoritate publică a arătat că această modalitate de calcul a drepturilor salariale se va păstra și pentru viitor, plata sporului anterior individualizat urmând să se efectueze conform eșalonării prevăzute de O.U.G.

nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar. Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond. De asemenea, potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din actul normativ susmenționat, prin noțiunea de act administrativ se înțelege actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice.

În raport cu dispozițiile legale susmenționate, în speța de față nu poate fi primită critica recurentului, în sensul negării naturii juridice de act administrativ a adresei contestate. În mod evident, adresa în discuție adoptă o măsură prin care se modifică un element esențial al raporturilor de serviciu existente între judecători și stat: mai precis, este vorba de modificarea cuantumului salariului cuvenit pentru activitatea prestată în luna iunie 2009. Mai mult, măsura contestată în cauza de față a fost luată în regim de putere publică, în vederea organizării executării unei norme cu putere de lege, respectiv a O.U.G. nr. 71/2009. Așadar, nu se poate afirma că suntem în prezența unei simple operațiuni administrative de comunicare către ordonatorii secundari și terțiari de credite, după cum susține în mod eronat recurentul.

În ceea ce privește aplicabilitatea Deciziei nr. 838 din 27 mai 2009 a Curții Constituționale, Înalta Curte reține următoarele: Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituția României, Deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României, de la data publicării fiind general obligatorii și având putere numai pentru viitor. Rezultă, așadar, că Deciziile Curții Constituționale nu produc efecte asupra hotărârilor judecătorești irevocabile și nici asupra deciziilor în interesul legii pronunțate în precedent de Înalta Curte. De asemenea, conform art. 126 din Legea fundamentală, justiția se înfăptuiește în România, prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite prin lege.

Nicio dispoziție constituțională sau legală nu reglementează efectele retroactive ale unei Decizii a Curții Constituționale, în sensul negării puterii lucrului judecat a hotărârilor irevocabile pronunțate de instanțele din sistemul judiciar. În ce privește excepția lipsei de interes a acțiunii, se va reține că aceasta nu este întemeiată, întrucât pronunțarea unor hotărâri judecătorești de suspendare a executării aceluiași act administrativ nu poate profita autorilor cererii formulate în prezenta cauză, cunoscut fiind că efectele procesului sunt limitate la părțile acestuia. Cu privire la cererea de suspendare, se va reține, de asemenea, că soluția atacată este temeinică și legală.

Dispozițiile legale care reglementează măsura suspendării executării actelor administrative sunt cele ale art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, potrivit cărora, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond. Rezultă din textul legal susmenționat ca, pentru a interveni această măsură excepțională de întrerupere a efectelor unui act administrativ, este necesar să se constate, în primul rând, existența unui caz bine justificat.

Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ. În speța de față, Înalta Curte constată că suntem în prezența unui caz bine justificat în raport de următoarele argumente: În primul rând, așa cum a reținut și prima instanță, prin actul administrativ analizat, emis la data de 3 iulie 2009, recurentul a intervenit în mod retroactiv în plata drepturilor bănești cuvenite intimaților pe luna iunie 2009. Prin această măsură, Înalta Curte poate aprecia că există indicii în sensul că recurentul a încălcat principiul neretroactivității, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituția României, care prevede că legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile.

În acest sens, se impune a preciza că securitatea juridică impune neaplicarea regulilor de drept unor situații existente înainte de momentul emiterii actului. De asemenea, un alt aspect care vădește aparența de nelegalitate a actului contestat îl constituie încălcarea dispozițiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, potrivit cărora drepturile salariale ale judecătorilor și procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de acest act normativ, iar salarizarea judecătorilor și procurorilor se stabilește prin lege specială. În raport cu aceste prevederi legale, plata salariilor nu poate fi, deci, diminuată de nici o autoritate publică, în alte condiții decât cele prevăzute de dispozițiile legale în vigoare.

În ceea ce privește noțiunea de pagubă iminentă, art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, modificată, o definește ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public. Această condiție legală este, de asemenea, îndeplinită în speță, fiind vorba de diminuarea unor drepturi salariale; acest prejudiciu material este viitor și previzibil cu evidență, în contextul derulării raporturilor de serviciu dintre magistrați și stat. În raport de aceste considerentele și având în vedere împrejurările că, așa cum, corect, a reținut instanța de fond reclamantul D.P. deși a fost menționat și a semnat cererea de chemare în judecată, alături de ceilalți reclamanți, din eroare, nu a fost menționat, instanța, în conformitate cu dispozițiile art. 312 C. proc.

civ., va respinge recursurile declarate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de Ministerul Justiției împotriva sentințelor civile nr. 3384 din 20 octombrie 2009 și nr. 56 din 5 ianuarie 2010, pronunțate în Dosarul nr. 6525/2/2009 al Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 noiembrie 2010.