ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 493/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 3.273 din 14 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă

cererea formulată de reclamanții C.D., D.M.C., C.S., I.D.S., P.P., D.L.I., R.L.,

I.O., P.C., A.A., B.G., C.M., G.O., N.M., U.E., C.D., Z.F., C.E.D., L.L., C.A.,

I.B.E., T.S., C.L.A., P.A., M.A., P.A.I., C.L.N., D.N., S.C., S.A., M.D., M.C.,

L.D., G.A., E.V., M.C., F.M.A., P.N. și D.D. în contradictoriu cu pârâtul M.J.L.C.,

instanța dispunând suspendarea executării actului administrativ nr. 76602 din 3

iulie 2009 emis de pârât, până la pronunțarea instanței de fond.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a

reținut, în esență, că prin actul atacat, emitentul a dispus ca, începând cu

data de 10 iulie 2009, drepturile salariale aferente lunii iunie 2009 să se

achite fără a include și sporul de 50% pentru risc și suprasolicitare

neuropsihică. În plus, aceeași autoritate publică a arătat că această

modalitate de calcul a drepturilor salariale se va păstra și pentru viitor,

plata sporului anterior individualizat urmând să se efectueze conform

eșalonării prevăzute de O.U.G. nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în

titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului

din sectorul bugetar.

A apreciat judecătorul fondului că nu poate fi

reținută susținerea pârâtului în sensul că actul în speță este o simplă

operațiune administrativă și nu un act administrativ, în condițiile în care

prin acesta ordonatorul principal a ordonat ordonatorilor secundari și

terțiari, plata salariilor într-un cuantum micșorat.

S-a reținut totodată ca fiind fără relevanță faptul

că actul nu a fost adresat reclamanților, atâta vreme cât actul lezează în mod

direct drepturile acestor persoane.

S-au constatat îndeplinite condițiile prevăzute de art.

14 din Legea nr. 554/2004, existând o aparență de nelegalitate a actului

atacat, întrucât s-a dispus restrângerea exercițiului unor drepturi de natură

salarială printr-un act administrativ și nu prin lege, contrar dispozițiilor art.

53 din Constituția României, această împrejurare constituind un caz bine

justificat în accepțiunea art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art.

14 alin. (1) din aceeași lege.

În ce privește paguba iminentă s-a reținut că

îndoiala serioasă asupra legalității actului conduce la convingerea că un act

aparent nelegal poate diminua considerabil veniturile reclamanților cu

consecința păgubitoare asupra calității serviciului prestat.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul

M.J.L.C., solicitând admiterea recursului, respingerea acțiunii în principal ca

inadmisibilă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.

În motivarea recursului, încadrat în drept pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a formulat următoarele

critici de nelegalitate ale sentinței:

administrativ, în sensul Legii nr. 554/2004, ci o măsură stabilită de

ordonatorul principal de credite, în sarcina celorlalți ordonatori din sistem,

materializată sub forma unei adrese; în concret, este vorba despre o simplă

operațiune de încunoștințare a ordonatorilor secundari și terțiari de credite,

realizată ca urmare a intrării în vigoare a O.U.G. nr. 71/2009, coroborată cu

Legea nr. 18/2009 și Legea nr. 500/2002.

drepturilor salariale cuvenite reclamanților, care au fost și sunt calculate în

conformitate cu O.U.G. nr. 27/2006, ci doar de executarea unor hotărâri

judecătorești, care va fi realizată potrivit eșalonării prevăzute de O.U.G. nr.

71/2009, eșalonarea ce nu are caracterul unei pagube iminente.

Adresa M.J.L.C. nu ar putea fi încadrată în situația

cazului bine justificat definit de Legea nr. 554/2004, fiind în deplin acord cu

O.U.G. nr. 71/2009.

Analizând sentința atacată, în raport cu motivul de

recurs formulat, cât și din oficiu, în baza art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat, pentru considerentele

care vor fi expuse în continuare.

Așa cum s-a reținut anterior, obiectul acțiunii

deduse judecății îl reprezintă suspendarea executării adresei din 3 iulie 2009

emisă de recurentul M.J.L.C.

Prin acest act, emitentul a dispus ca, începând cu

data de 10 iulie 2009, drepturile salariale aferente lunii iunie 2009 să se

achite fără a include și sporul de 50% pentru risc și suprasolicitare

neuropsihică. În plus, aceeași autoritate publică a arătat că această

modalitate de calcul a drepturilor salariale se va păstra și pentru viitor,

plata sporului anterior individualizat urmând să se efectueze conform

eșalonării prevăzute de O.U.G. nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în

titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului

din sectorul bugetar.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului

administrativ nr. 554/2004, modificată, în cazuri bine justificate și pentru

prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată

poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului

administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond.

Din lecturarea textului legal anterior arătat,

rezultă că, o primă cerință pentru a interveni această măsură excepțională de

întrerupere a efectelor unui act administrativ este aceea de a fi în prezența

unui asemenea act.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din actul normativ

mai sus citat, prin noțiunea de act administrativ se înțelege actul unilateral

cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de

putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în

concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice.

În speța de față, nu poate fi primită critica recurentului

în sensul negării caracterului de act administrativ al adresei solicitate a fi

suspendate.

În mod evident, adresa în discuție adoptă o măsură

prin care se modifică un element esențial al raporturilor de serviciu

existente, respectiv a cuantumului salariului începând cu drepturile aferente

lunii iunie 2009.

În plus, măsura supusă analizei în cauza de față a

fost luată în regim de putere publică, în vederea organizării executării unei

norme cu putere de lege, respectiv, a O.U.G. nr. 71/2009, dar și a unei legi,

respectiv, Legea nr. 18/2009.

Așadar, nu se poate afirma că suntem în prezența unei

simple operațiuni administrative de comunicare către ordonatorii secundari și

terțiari de credite, după cum susține în mod eronat recurentul.

Pe de altă parte, trebuie amintit faptul că

suspendarea executării actelor administrative este un instrument procedural

eficient pus la dispoziția autorității emitente sau a instanței de judecată în

vederea respectării principiului legalității: atâta timp cât autoritatea publică

sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal,

a actului contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-și producă

efectele asupra celor vizați.

Suspendarea efectelor actelor administrative

reprezintă o situație de excepție, la care judecătorul de contencios

administrativ poate să recurgă atunci când sunt îndeplinite condițiile impuse

de Legea nr. 554/2004.

Așa cum am amintit mai sus, o condiție impusă de

legiuitor pentru a se dispune această măsură este aceea a existenței unui caz

bine justificat.

Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004,

modificată, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de

fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința

legalității actului administrativ.

Prin urmare, condiția existenței unui caz bine

justificat este îndeplinită în situația în care se regăsesc argumente juridice

aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în

litigiu.

În acest context, trebuie subliniat faptul că, în

prezent, principiul legalității a devenit un principiu fundamental în toate

sistemele de drept, iar acesta constă în respectarea întocmai a legii de către

destinatarii ei (cetățeanul și statul).

În sistemul juridic românesc, acest principiu este

reglementat în art. 1 alin (5) și art. 16 alin. (2) din Constituție. Astfel,

primul text constituțional precizează faptul că, în România, respectarea

Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie. Pe de altă

parte, al doilea text cuprins în Legea fundamentală arată că nimeni nu este mai

presus de lege.

În cazul actelor administrative, legalitatea înseamnă

recunoașterea caracterului valabil al actelor și al efectelor lor până în

momentul anulării, în baza prezumției de legalitate. Chiar dacă beneficiază de

putere discreționară, autoritățile publice nu pot ignora legea, a cărei

organizare a executării și executare în concret trebuie să o realizeze.

În speța de față, Înalta Curte constată că suntem în

prezența unui caz bine justificat în raport de următoarele argumente:

În primul rând, prin actul administrativ analizat,

emis la data de 3 iulie 2009, recurentul a intervenit în mod retroactiv în

plata drepturilor bănești cuvenite intimatei pe luna iunie 2009.

Prin această măsură, Înalta Curte poate aprecia că

există indicii în sensul că recurentul a încălcat principiul

neretroactivității, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituția României,

care prevede că legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau

contravenționale mai favorabile.

În acest sens, se cuvine a preciza faptul că

securitatea juridică impune neaplicarea regulilor de drept unor situații

existente înainte de momentul emiterii actului.

Trebuie arătat faptul că interdicția retroactivității

actelor administrative nu este numai un principiu interpretativ, ci

condiționează însăși legalitatea acestor acte.

În cauza de față, Înalta Curte consideră că există un

argument juridic aparent valabil cu privire la nelegalitatea actului

administrativ aflat în litigiu, în sensul unei aplicări retroactive a

prevederilor art. 1 din O.U.G. nr. 71/2009, care este o normă cu putere de

lege.

În altă ordine de idei, o altă aparență de

nelegalitate o constituie încălcarea dispozițiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr.

303/2004, potrivit cărora drepturilor salariale ale judecătorilor și

procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de

acest act normativ, iar salarizarea judecătorilor și procurorilor se stabilește

prin lege specială.

Cu alte cuvinte, în raport de acest text normativ,

plata salariilor nu poate fi diminuată de nici o autoritate publică, în alte

condiții decât cele prevăzute de dispozițiile legale.

Totodată, potrivit art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea

nr. 554/2004, modificată, prin noțiunea de pagubă iminentă se înțelege

prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea

previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu

public.

În concepția instanței de control judiciar, și

această condiție legală este îndeplinită în speță, fiind vorba de diminuarea

unor drepturi salariale; acest prejudiciu material este viitor și previzibil cu

evidență, în contextul derulării raporturilor de serviciu.

Pe cale de consecință, Înalta Curte, în temeiul art. 312

alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 și art. 28 din Legea nr.

554/2004, modificată, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recursul declarat de M.J.L.C.,

în prezent M.J., împotriva sentinței civile nr. 3.273 din 14 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 februarie 2010.