ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4345/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4345/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursurilor civile

de față;

Din examinarea lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Arad

la 10 august 2009, reclamanta G.S.M. (născută M.) a chemat în judecată pe pârâtul

Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P.

Arad, solicitând să se constate caracterul politic al măsurii administrative abuzive

la care a fost supusă, respectiv deportarea cu domiciliu obligatoriu din localitatea

Igriș, raionul Sînnicolaul Mare, județul Timiș, în localitatea Dudeștii Noi-Bumbăcari

Brăila, în perioada 18 iunie 1951-23 decembrie 1955.

În temeiul art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 211/2009, reclamanta a solicitat obligarea Statului Român

prin Ministerul Finanțelor Publice la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit prin aplicarea de către regimul comunist a măsurii administrative

cu caracter politic, în cuantum de 1.000.000 euro.

În motivarea acțiunii

reclamanta a arătat că măsura

administrativă menționată se încadrează în cerințele dispozițiilor

art. 4 pct. 2 din Legea nr. 221/2009, coroborate cu art. 3 din O.U.G. nr. 214/1999,

cu modificările și completările ulterioare, precizând că deportarea și stabilirea

domiciliului obligatoriu au avut consecințe deosebit de nefaste asupra vieții sale

și sănătății, fiindu-i afectate imaginea, sursele de venit, reputația și viața de

familie.

Prin sentința civilă

nr. 51 din 04 octombrie 2010, Tribunalul Arad a admis acțiunea reclamantei, a constatat

caracterul politic al măsurilor administrative abuzive la care aceasta a fost supusă

și l-a obligat pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să-i acorde

(reclamantei) cu titlu de despăgubiri suma de 90.000 euro. A fost obligat pârâtul

și la 1.000 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această

hotărâre, prima instanță a reținut că reclamanta împreună cu numitul G.V., cu care

aceasta conviețuia, au fost strămutați în perioada 18 iunie 1951-23 decembrie 1955

din localitatea Igriș în localitatea Dudeștii Noi - Brăila, în baza Deciziei M.A.I.

nr. 200/1951. S-a avut în vedere că reclamanta, împreună cu concubinul său G.V.,

aveau o situație materială foarte bună, și că în noaptea de 18 iunie 1951 au fost

ridicați de la domiciliu de organele de represiune din acea vreme, fără să poată

lua

niciun

bun din gospodăria lor, fiind deportați în localitatea

Dudeștii Noi - Brăila,

unde au fost lăsați în câmp liber, fără mâncare și adăpost.

S-a mai reținut că, odată

cu deportarea, le-au fost confiscate toate bunurile, iar la revenirea în satul natal,

la 23 decembrie 1955, au găsit casa degradată și nelocuibilă.

S-a apreciat că prin măsura

deportării în perioada 18 iunie 1951-23 decembrie 1955, reclamantei i s-a cauzat

un prejudiciu nepatrimonial, ce a constat în consecințele dăunătoare, ce au influențat

relațiile sociale, onoarea și reputația, aspecte ce se situează în domeniul afectiv,

vătămările găsindu-și expresia în durerea morală încercată de victimă.

S-a avut în vedere că

sunt întrunite dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009

și că reclamanta beneficiază de măsuri reparatorii în baza Decretului-Lege nr. 118/1990,

respectiv o indemnizație lunară, stabilită în baza hotărârii nr. 723 din 04 martie

1991 a Comisiei pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive

politice actului normativ menționat.

La cuantificarea daunelor

morale, instanța a avut în vedere perioada deportării, de 4 ani și 6 luni, consecințele

negative ale acesteia în plan fizic și psihic și importanța valorilor morale lezate,

considerând că suma de 90.000 euro, constituie o satisfacție suficientă și echitabilă.

Împotriva sentinței menționate

a declarat apel pârâtul susținând că apărările sale au fost interpretate trunchiat,

fără a se avea în vedere că reclamanta beneficiază deja de o indemnizație lunară

de 903 RON începând din 01 aprilie 1991, precum și de alte facilități, în baza aceluiași

act normativ – Decretul-Lege nr. 118/1990.

Sub aspectul cuantumului

daunelor morale s-a precizat că Curtea Europeană a Drepturilor Omului are o jurisprudență

constantă, statuând în echitate și în raport de circumstanțele cauzei, context în

care a adoptat o poziție moderată prin sumele acordate, cu titlu de exemplu fiind

invocate cauzele Konolos (hotărârea din 07 februarie 2008), Oancea (hotărârea din

29 iulie 2008) și Dekony (hotărârea din 01 aprilie 2008).

Pârâtul apelant a criticat

sentința și sub aspectul cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.000 RON, susținând

că acestea sunt exagerate în raport cu obiectul și compxitatea cauzei și solicitând

reducerea lor.

Curtea de Apel Timișoara,

secția civilă, prin decizia civilă nr. 180/A din 27 mai 2010, a admis apelul pârâtului

și a schimbat în parte sentința, în sensul că a obligat pârâtul la plata către reclamantă

a sumei de 25.000 euro daune morale.

S-au menținut celelalte

dispoziții ale sentinței.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de apel a reținut, în esență că, raportat la criteriile consacrate

de doctrină și jurisprudență, cu referire specială la criteriul echității, potrivit

căruia, în termenii Curții Europene a Drepturilor Omului, persoana vătămată trebuie

să primească o satisfacție pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii,

care să nu reprezinte o amendă excesivă pentru autorii prejudiciului și nicio sursă

nejustificată de venit pentru victime, suma de 25.000 euro asigură o despăgubire

echitabilă.

Împotriva deciziei menționate

au declarat recurs în termenul legal, reclamanta G.S.M. și pârâta D.G.F.P. Arad,

în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice pentru Statul Român.

Dezvoltând motivele sale

de recurs, reclamanta a criticat decizia recurată în baza dispozițiilor art. 304

pct. 7-9 C. proc. civ., pentru subiectivism în reducerea cuantumului despăgubirilor,

cu atât mai mult cu cât instanța de apel a reținut că prejudiciul nu va putea fi

înlăturat în totalitate niciodată.

Recurenta-reclamantă a

arătat că instanța de apel nu a avut în vedere hotărârea nr. 723 din 04 martie 1991

emisă de Comisia pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive

politice conform Decretului-Lege nr. 118/1990, prin care se atestă că în perioada

18 iunie 1951 până în 23 decembrie 1955 a avut domiciliul obligatoriu în Bumbăcari

– Bărăgan, situație confirmată și prin declarația martorei G.A.

A mai precizat că această

măsură cu caracter administrativ se încadrează în cerințele art. 3 din Legea

nr. 211/2009, coroborate cu dispozițiile art. 3 din O.U.G. nr. 214/1999 cu modificările

și completările ulterioare.

Recurenta a mai susținut

că instanța a redus cuantumul despăgubirilor morale, fără a preciza cum a ajuns

la suma de 25.000 euro. A precizat că deși nu există o practică a Curții Europene

a Drepturilor Omului în spețe similare, se impune a se avea în vedere hotărârea

din 03 iunie 2003 (cauza Pantea contra României).

Recurenta D.G.F.P.

Arad, în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice, pentru Statul Român a criticat

decizia atacată ca nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9

C. proc. civ., susținând că măsura cu caracter administrativ la care a fost supusă

reclamanta și familia concubinului său, G.V., nu se încadrează în cerințele dispozițiilor

art. 4 pct. 2 din Legea nr. 221/2009, coroborat cu art. 9 din O.U.G. nr. 214/2009,

iar la dosarul cauzei nu s-a depus nicio dovadă prin care să se ateste deportarea

din motive politice.

S-au invocat în acest

sens încălcarea art. 6 și 4 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, în temeiul cărora

instanța de judecată era obligată să ia toate măsurile pentru obținerea sau, după

caz, reconstituirea dosarului în care a fost pronunțată hotărârea de condamnare,

inclusiv prin solicitarea punctului de vedere al Asociației Foștilor Deținuți Politici

din România.

Cea de a doua critică

formulată prin motivele de recurs ale pârâtului a vizat faptul că la stabilirea

cuantumului despăgubirilor nu s-au avut în vedere drepturile de care a beneficiat

reclamanta în baza Decretului-Lege nr. 118/1990, respectiv indemnizația de 903 RON

lunar (încasată în perioada 01 aprilie 1990-01 ianuarie 2009 și în continuare),

precum și celelalte facilități: scutirea de plata impozitelor și taxelor locale,

asistență medicală gratuită, transport urban gratuit, etc. S-a învederat că, în

acest context, au fost încălcate prevederile art. 5 din Legea nr. 221/2009.

Recurentul-pârât a criticat,

totodată, hotărârea recurată pentru acordarea daunelor morale, în mod eronat, reclamantei

G.S.M. împreună cu concubinul G.V., deși acesta din urmă nu a avut nici calitatea

de reclamant și nici de soț al solicitantei.

S-a menționat că, prin

acordarea daunelor în cuantumul de 25.000 euro s-a creat o îmbogățire nejustificată

a reclamantei, fără ca despăgubirile să se raporteze la salariul minim pe economie,

cu atât mai mult cu cât prin O.U.G. nr. 62/2010 au fost stabilite criterii în acest

sens.

S-a învederat că instanța

ar fi trebuit, conform principiului analogiei și ca termen de comparație, să aibă

în vederea prevederilor art. 3 alin. (1) din Decretul-Lege nr. 118/1990, nefiind

lipsit de relevanță faptul că a trecut o perioadă îndelungată de timp de la data

producerii prejudiciului și până în prezent, ceea ce a condus la atenuarea semnificativă

a acestuia.

S-a invocat jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului, constantă în statuarea în echitate și în raport

de circumstanțele cauzei a cuantumului daunelor morale (cauza Konolos - hotărârea

din 07 februarie 2008, Oancea - hotărârea din 29 iulie 2008 și Dekany - hotărârea

din 01 aprilie 2008).

Critica formulată de pârât

prin ultimul motiv de recurs a vizat greșita sa obligare la plata cheltuielilor

de judecată, în condițiile în care nu sunt întrunite prevederile art. 274 alin.

(1) C. proc. civ., atâta timp cât nu s-a aflat în culpă procesuală și nici nu și-a

exercitat abuziv drepturile procesuale.

De asemenea, s-a arătat

că suma de 1.000 RON acordată cu acest titlu este nepotrivit de mare raportat la

complexitatea cauzei și obiectul său, solicitându-se reducerea cuantumului cheltuielilor

de judecată.

Intimata recurentă reclamantă

G.S.M. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului pârâtului ca nefondat,

precum și un punct de vedere cu privire la Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010,

în sensul că aceasta nu s-ar aplica întrucât în cauză s-a pronunțat o hotărâre definitivă.

Examinând criticile formulate

de părți prin motivele invocate, Curtea va constata că ambele recursuri sunt nefondate

pentru considerentele ce succed:

În ceea ce privește recursul

reclamantei, Curtea va reține că singura critică ce se încadrează în dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și poate fi actualizată se referă la nerespectarea

criteriilor pentru stabilirea daunelor morale, referitoare la consecințele negative

suferite în plan fizic și psihic de cel în cauză, importanța valorilor lezate și

intensitatea percepției consecințelor vătămării.

Această critică nu poate

fi, însă, primită, având în vedere că, reducând cuantumul daunelor morale stabilite

de prima instanță, instanța de apel a motivat pe larg această soluție, cu trimitere

la criteriul echității, apreciind că suma de 25.000 euro reprezintă o despăgubire

echitabilă, cu păstrarea echilibrului între prejudiciul moral suferit, ce nu va

putea fi niciodată înlăturat în totalitate și despăgubirile acordate, care să permită

celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se

ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei.

Celelalte critici, referitoare

la subiectivismul instanței de apel și nesocotirea stării de fapt nu se circumscriu

motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9, vizând în realitate netemeinicia

hotărârii, aspect ce nu poate fi cenzurat, urmare a abrogării pct. 11 art. 304

C. proc. civ.

Motivele de recurs prevăzute

de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ. nu vor fi analizate, fiind invocate formal.

Se va constata că recursul

declarat de pârât este, de asemenea, nefondat, raportat la dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

Nu poate fi primită critica

referitoare la greșita aplicare a art. 4 din Legea nr. 211/2009, în sensul că nu

ar exista dovezi din care să rezulte deportarea reclamantei din motive politice.

Caracterul politic al

măsurii administrative luate față de reclamantă rezultă din însăși hotărârea

nr. 723/1991 a Comisiei de aplicare a Decretului-Lege nr. 118/1990, cât și din adresa

Ministerul Apărării Naționale, secția instanțelor militare, nr. 657 din 30 iulie

2009 și decizia nr. 381 din 26 februarie 2004 privind acordarea calității de luptător

în rezistența anticomunistă, emise în baza art. 6 raportat la art. 1 și 3 lit.

c) și din O.U.G. nr. 214/1999.

Ca atare, se va reține

că sunt întrunite condițiile art. 3 din O.U.G. nr. 214/1999 și, pe cale de consecință,

ale art. 1 alin. (3) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, stabilirea domiciliului

obligatoriu, în perioada 18 iunie 1951-23 decembrie 1955, reprezentând o măsură

administrativă cu caracter politic luată împotriva reclamantei care îi dă dreptul

să obțină daune morale pentru prejudiciul astfel creat.

Nu este întemeiată nici

critica referitoare la încălcarea art. 4 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, în contextul

în care instanța de apel a admis apelul pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul

Finanțelor Publice și a redus cuantumul daunelor morale, având în vedere toate actele

depuse la dosar, deci, implicit, și pe cele din care a rezultat că reclamanta a

beneficiat de dispozițiile Decretului-Lege nr. 118/1990.

Cu privire la O.U.G.

nr. 62/2010, invocată prin motivele de recurs

ale pârâtului, Curtea va reține că aceasta

a fost declarată

neconstituțională prin Decizia Curții Constituționale nr. 1354/2010 și, ca atare,

nu se poate aplica în cauză.

De asemenea, se va constata

că este neîntemeiată critica

referitoare la greșita obligare a pârâtului la plata cheltuielilor

de

judecată,

fiind corect aplicate dispozițiile art. 274 C. proc. civ., întrucât pârâtul a căzut

în pretenții.

Cu privire la solicitarea

reducerii cuantumului acestor cheltuieli se va constata că nu sunt întrunite dispozițiile

alin. (3) al art. 274 C. proc. civ., față de valoarea litigiului și complexitatea

cauzei.

Pentru toate aceste considerente,

Curtea va constata că recursurile sunt nefondate și, în baza art. 312 alin. (1)

C. proc. civ., le va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate,

recursurile declarate de reclamanta G.S.M. și pârâta D.G.F.P. Arad în reprezentarea

Ministerul Finanțelor Publice pentru Statul Român împotriva deciziei nr. 180/A din

27 mai 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 mai 2011.