ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4345/2011

Asupra recursurilor civile de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Arad la 10 august 2009, reclamanta G.S.M. (născută M.) a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Arad, solicitând să se constate caracterul politic al măsurii administrative abuzive la care a fost supusă, respectiv deportarea cu domiciliu obligatoriu din localitatea Igriș, raionul Sînnicolaul Mare, județul Timiș, în localitatea Dudeștii Noi-Bumbăcari Brăila, în perioada 18 iunie 1951-23 decembrie 1955. În temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 211/2009, reclamanta a solicitat obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin aplicarea de către regimul comunist a măsurii administrative cu caracter politic, în cuantum de 1.000.000 euro.

În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că măsura administrativă menționată se încadrează în cerințele dispozițiilor art. 4 pct. 2 din Legea nr. 221/2009, coroborate cu art. 3 din O.U.G. nr. 214/1999, cu modificările și completările ulterioare, precizând că deportarea și stabilirea domiciliului obligatoriu au avut consecințe deosebit de nefaste asupra vieții sale și sănătății, fiindu-i afectate imaginea, sursele de venit, reputația și viața de familie. Prin sentința civilă nr. 51 din 04 octombrie 2010, Tribunalul Arad a admis acțiunea reclamantei, a constatat caracterul politic al măsurilor administrative abuzive la care aceasta a fost supusă și l-a obligat pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să-i acorde (reclamantei) cu titlu de despăgubiri suma de 90.000 euro.

A fost obligat pârâtul și la 1.000 RON cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că reclamanta împreună cu numitul G.V., cu care aceasta conviețuia, au fost strămutați în perioada 18 iunie 1951-23 decembrie 1955 din localitatea Igriș în localitatea Dudeștii Noi - Brăila, în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951. S-a avut în vedere că reclamanta, împreună cu concubinul său G.V., aveau o situație materială foarte bună, și că în noaptea de 18 iunie 1951 au fost ridicați de la domiciliu de organele de represiune din acea vreme, fără să poată lua niciun bun din gospodăria lor, fiind deportați în localitatea Dudeștii Noi - Brăila, unde au fost lăsați în câmp liber, fără mâncare și adăpost.

S-a mai reținut că, odată cu deportarea, le-au fost confiscate toate bunurile, iar la revenirea în satul natal, la 23 decembrie 1955, au găsit casa degradată și nelocuibilă. S-a apreciat că prin măsura deportării în perioada 18 iunie 1951-23 decembrie 1955, reclamantei i s-a cauzat un prejudiciu nepatrimonial, ce a constat în consecințele dăunătoare, ce au influențat relațiile sociale, onoarea și reputația, aspecte ce se situează în domeniul afectiv, vătămările găsindu-și expresia în durerea morală încercată de victimă. S-a avut în vedere că sunt întrunite dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și că reclamanta beneficiază de măsuri reparatorii în baza Decretului-Lege nr. 118/1990, respectiv o indemnizație lunară, stabilită în baza hotărârii nr. 723 din 04 martie 1991 a Comisiei pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice actului normativ menționat.

La cuantificarea daunelor morale, instanța a avut în vedere perioada deportării, de 4 ani și 6 luni, consecințele negative ale acesteia în plan fizic și psihic și importanța valorilor morale lezate, considerând că suma de 90.000 euro, constituie o satisfacție suficientă și echitabilă. Împotriva sentinței menționate a declarat apel pârâtul susținând că apărările sale au fost interpretate trunchiat, fără a se avea în vedere că reclamanta beneficiază deja de o indemnizație lunară de 903 RON începând din 01 aprilie 1991, precum și de alte facilități, în baza aceluiași act normativ – Decretul-Lege nr. 118/1990.

Sub aspectul cuantumului daunelor morale s-a precizat că Curtea Europeană a Drepturilor Omului are o jurisprudență constantă, statuând în echitate și în raport de circumstanțele cauzei, context în care a adoptat o poziție moderată prin sumele acordate, cu titlu de exemplu fiind invocate cauzele Konolos (hotărârea din 07 februarie 2008), Oancea (hotărârea din 29 iulie 2008) și Dekony (hotărârea din 01 aprilie 2008). Pârâtul apelant a criticat sentința și sub aspectul cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.000 RON, susținând că acestea sunt exagerate în raport cu obiectul și compxitatea cauzei și solicitând reducerea lor. Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia civilă nr. 180/A din 27 mai 2010, a admis apelul pârâtului și a schimbat în parte sentința, în sensul că a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 25.000 euro daune morale.

S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut, în esență că, raportat la criteriile consacrate de doctrină și jurisprudență, cu referire specială la criteriul echității, potrivit căruia, în termenii Curții Europene a Drepturilor Omului, persoana vătămată trebuie să primească o satisfacție pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, care să nu reprezinte o amendă excesivă pentru autorii prejudiciului și nicio sursă nejustificată de venit pentru victime, suma de 25.000 euro asigură o despăgubire echitabilă. Împotriva deciziei menționate au declarat recurs în termenul legal, reclamanta G.S.M. și pârâta D.G.F.P. Arad, în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice pentru Statul Român.

Dezvoltând motivele sale de recurs, reclamanta a criticat decizia recurată în baza dispozițiilor art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ., pentru subiectivism în reducerea cuantumului despăgubirilor, cu atât mai mult cu cât instanța de apel a reținut că prejudiciul nu va putea fi înlăturat în totalitate niciodată. Recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel nu a avut în vedere hotărârea nr. 723 din 04 martie 1991 emisă de Comisia pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice conform Decretului-Lege nr. 118/1990, prin care se atestă că în perioada 18 iunie 1951 până în 23 decembrie 1955 a avut domiciliul obligatoriu în Bumbăcari – Bărăgan, situație confirmată și prin declarația martorei G.A.

A mai precizat că această măsură cu caracter administrativ se încadrează în cerințele art. 3 din Legea nr. 211/2009, coroborate cu dispozițiile art. 3 din O.U.G. nr. 214/1999 cu modificările și completările ulterioare. Recurenta a mai susținut că instanța a redus cuantumul despăgubirilor morale, fără a preciza cum a ajuns la suma de 25.000 euro. A precizat că deși nu există o practică a Curții Europene a Drepturilor Omului în spețe similare, se impune a se avea în vedere hotărârea din 03 iunie 2003 (cauza Pantea contra României). Recurenta D.G.F.P. Arad, în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice, pentru Statul Român a criticat decizia atacată ca nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., susținând că măsura cu caracter administrativ la care a fost supusă reclamanta și familia concubinului său, G.V., nu se încadrează în cerințele dispozițiilor art. 4 pct. 2 din Legea nr. 221/2009, coroborat cu art. 9 din O.U.G. nr. 214/2009, iar la dosarul cauzei nu s-a depus nicio dovadă prin care să se ateste deportarea din motive politice. S-au invocat în acest sens încălcarea art. 6 și 4 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, în temeiul cărora instanța de judecată era obligată să ia toate măsurile pentru obținerea sau, după caz, reconstituirea dosarului în care a fost pronunțată hotărârea de condamnare, inclusiv prin solicitarea punctului de vedere al Asociației Foștilor Deținuți Politici din România.

Cea de a doua critică formulată prin motivele de recurs ale pârâtului a vizat faptul că la stabilirea cuantumului despăgubirilor nu s-au avut în vedere drepturile de care a beneficiat reclamanta în baza Decretului-Lege nr. 118/1990, respectiv indemnizația de 903 RON lunar (încasată în perioada 01 aprilie 1990-01 ianuarie 2009 și în continuare), precum și celelalte facilități: scutirea de plata impozitelor și taxelor locale, asistență medicală gratuită, transport urban gratuit, etc. S-a învederat că, în acest context, au fost încălcate prevederile art. 5 din Legea nr. 221/2009. Recurentul-pârât a criticat, totodată, hotărârea recurată pentru acordarea daunelor morale, în mod eronat, reclamantei G.S.M.

împreună cu concubinul G.V., deși acesta din urmă nu a avut nici calitatea de reclamant și nici de soț al solicitantei. S-a menționat că, prin acordarea daunelor în cuantumul de 25.000 euro s-a creat o îmbogățire nejustificată a reclamantei, fără ca despăgubirile să se raporteze la salariul minim pe economie, cu atât mai mult cu cât prin O.U.G. nr. 62/2010 au fost stabilite criterii în acest sens. S-a învederat că instanța ar fi trebuit, conform principiului analogiei și ca termen de comparație, să aibă în vederea prevederilor art. 3 alin. (1) din Decretul-Lege nr. 118/1990, nefiind lipsit de relevanță faptul că a trecut o perioadă îndelungată de timp de la data producerii prejudiciului și până în prezent, ceea ce a condus la atenuarea semnificativă a acestuia.

S-a invocat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, constantă în statuarea în echitate și în raport de circumstanțele cauzei a cuantumului daunelor morale (cauza Konolos - hotărârea din 07 februarie 2008, Oancea - hotărârea din 29 iulie 2008 și Dekany - hotărârea din 01 aprilie 2008). Critica formulată de pârât prin ultimul motiv de recurs a vizat greșita sa obligare la plata cheltuielilor de judecată, în condițiile în care nu sunt întrunite prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., atâta timp cât nu s-a aflat în culpă procesuală și nici nu și-a exercitat abuziv drepturile procesuale. De asemenea, s-a arătat că suma de 1.000 RON acordată cu acest titlu este nepotrivit de mare raportat la complexitatea cauzei și obiectul său, solicitându-se reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată.

Intimata recurentă reclamantă G.S.M. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului pârâtului ca nefondat, precum și un punct de vedere cu privire la Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, în sensul că aceasta nu s-ar aplica întrucât în cauză s-a pronunțat o hotărâre definitivă. Examinând criticile formulate de părți prin motivele invocate, Curtea va constata că ambele recursuri sunt nefondate pentru considerentele ce succed: În ceea ce privește recursul reclamantei, Curtea va reține că singura critică ce se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și poate fi actualizată se referă la nerespectarea criteriilor pentru stabilirea daunelor morale, referitoare la consecințele negative suferite în plan fizic și psihic de cel în cauză, importanța valorilor lezate și intensitatea percepției consecințelor vătămării.

Această critică nu poate fi, însă, primită, având în vedere că, reducând cuantumul daunelor morale stabilite de prima instanță, instanța de apel a motivat pe larg această soluție, cu trimitere la criteriul echității, apreciind că suma de 25.000 euro reprezintă o despăgubire echitabilă, cu păstrarea echilibrului între prejudiciul moral suferit, ce nu va putea fi niciodată înlăturat în totalitate și despăgubirile acordate, care să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei. Celelalte critici, referitoare la subiectivismul instanței de apel și nesocotirea stării de fapt nu se circumscriu motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9, vizând în realitate netemeinicia hotărârii, aspect ce nu poate fi cenzurat, urmare a abrogării pct. 11 art. 304 C. proc.

civ. Motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ. nu vor fi analizate, fiind invocate formal. Se va constata că recursul declarat de pârât este, de asemenea, nefondat, raportat la dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Nu poate fi primită critica referitoare la greșita aplicare a art. 4 din Legea nr. 211/2009, în sensul că nu ar exista dovezi din care să rezulte deportarea reclamantei din motive politice. Caracterul politic al măsurii administrative luate față de reclamantă rezultă din însăși hotărârea nr. 723/1991 a Comisiei de aplicare a Decretului-Lege nr. 118/1990, cât și din adresa Ministerul Apărării Naționale, secția instanțelor militare, nr. 657 din 30 iulie 2009 și decizia nr. 381 din 26 februarie 2004 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă, emise în baza art. 6 raportat la art. 1 și 3 lit. c) și din O.U.G.

nr. 214/1999. Ca atare, se va reține că sunt întrunite condițiile art. 3 din O.U.G. nr. 214/1999 și, pe cale de consecință, ale art. 1 alin. (3) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, stabilirea domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie 1951-23 decembrie 1955, reprezentând o măsură administrativă cu caracter politic luată împotriva reclamantei care îi dă dreptul să obțină daune morale pentru prejudiciul astfel creat. Nu este întemeiată nici critica referitoare la încălcarea art. 4 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, în contextul în care instanța de apel a admis apelul pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice și a redus cuantumul daunelor morale, având în vedere toate actele depuse la dosar, deci, implicit, și pe cele din care a rezultat că reclamanta a beneficiat de dispozițiile Decretului-Lege nr. 118/1990.

Cu privire la O.U.G. nr. 62/2010, invocată prin motivele de recurs ale pârâtului, Curtea va reține că aceasta a fost declarată neconstituțională prin Decizia Curții Constituționale nr. 1354/2010 și, ca atare, nu se poate aplica în cauză. De asemenea, se va constata că este neîntemeiată critica referitoare la greșita obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, fiind corect aplicate dispozițiile art. 274 C. proc. civ., întrucât pârâtul a căzut în pretenții. Cu privire la solicitarea reducerii cuantumului acestor cheltuieli se va constata că nu sunt întrunite dispozițiile alin. (3) al art. 274 C. proc. civ., față de valoarea litigiului și complexitatea cauzei. Pentru toate aceste considerente, Curtea va constata că recursurile sunt nefondate și, în baza art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., le va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta G.S.M. și pârâta D.G.F.P. Arad în reprezentarea Ministerul Finanțelor Publice pentru Statul Român împotriva deciziei nr. 180/A din 27 mai 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 mai 2011.