ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6326/2011

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 09 iulie 2009 pe rolul Tribunalului Arad, reclamanta I.F. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, în temeiul Legii nr. 2221/1998, să constate caracterul politic al măsurilor administrative abuzive la care a fost supusă reclamanta și să oblige pârâtul la plata de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit. Prin sentința civilă nr. 115 din 24 februarie 2010, Tribunalul Arad a admis acțiunea, a constatat caracterul politic al măsurii administrative de deportare a reclamantei și a obligat pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantei suma de 140.000 euro cu titlu de despăgubiri sau echivalentul în lei la cursul B.N.R.

din ziua plății. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a avut în vedere următoarele considerente: Întrucât provenea dintr-o familie de chiaburi, în anul școlar 1948 – 1949 în semestrul al II-lea al penultimului an de liceu, reclamanta a fost exmatriculată din Școala Normală de fete din orașul Carei jud. Satu Mare. Din 1950 până în 1954 a fost titulară într-un post de educatoare în localitatea Pericei jud. Sălaj, iar din 1955 a fost angajată la mai multe unități din Arad. Din copiile sentințelor civile nr. 9152 din 26 octombrie 1993 și nr. 424 din 18 ianuarie 1995 pronunțate de Judecătoria Arad rezultă că, începând cu anul 1954, reclamanta a fost strămutată în mai multe localități și că nu a putut să se încadreze în muncă conform pregătirii ei profesionale.

Din decizia nr. 3778 din 07 decembrie 1995 a comisiei pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice rezultă că reclamanta a beneficiat de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990. Prin măsuri abuzive reclamantei i s-a cauzat un prejudiciu nepatrimonial, neevaluabil în bani, ce a afectat relațiile sociale, onoarea, reputația, relațiile cu prietenii, apropiații, vătămări care își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victimă. Din acest motiv, instanța sesizată cu repararea prejudiciului nepatrimonial, trebuie să încerce să stabilească o sumă necesară nu atât pentru a repune victima într-o situație similară cu cea pe care ar fi trebuit să o aibă, cât de a-i procura satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.

Instanța a constatat că acțiunea este întemeiată, având în vedere consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute, și a apreciat că suma de 140.000 euro constituie o satisfacție suficientă și echitabilă. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta I.F. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad. Prin decizia civilă nr. 351/A din 13 octombrie 2010, Curtea de Apel Timișoara – secția civilă a respins apelul declarat de reclamantă și a admis apelul formulat de pârât. A schimbat în parte sentința apelată în sensul că a stabilit cuantumul despăgubirilor la suma de 6.000 euro sau echivalentul în lei la data plății.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a avut în vedere dispozițiile art. 4 alin. (2), art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 62/2010, precum și art. 3 lit. d) și f) din O.U.G. nr. 214/1999. S-a reținut că, în mod corect prima instanță a constatat, în baza celor două hotărâri judecătorești irevocabile ce au intrat în puterea lucrului judecat (sentințele civile nr. 9152 din 26 octombrie 1993 și nr. 424 din 18 ianuarie 1995 ale Tribunalului Arad), că reclamanta a fost suspusă unor măsuri administrative cu caracter politic, respectiv a fost exmatriculată din liceu și strămutată în diferite localități. În privința cuantumului despăgubirilor, Curtea de Apel a considerat că sunt întemeiate doar susținerile pârâtului, întrucât prin O.U.G.

nr. 62/2010 a fost modificat art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, stabilindu-se un cuantum al despăgubirilor până la suma de 10.000 euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989 sau a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic. Astfel, ținând cont de consecințele negative produse reclamantei în plan fizic, psihic și social, prin măsurile administrative cu caracter politic, precum și de măsurile reparatorii acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, în baza art. 296 și art. 5 din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 62/2010, instanța de apel a stabilit cuantumului despăgubirii cuvenite reclamantei la suma de 6.000 euro.

Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat și motivat recurs atât reclamanta I.F., cât și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad. 1. Prin recursul declarat, reclamanta formulează următoarele critici de nelegalitate întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.: Deși la termenul de judecată din 06 octombrie 2010 reclamanta a solicitat amânarea cauzei, întrucât invocase excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I si II din O.U.G. nr. 62/2010, și Curtea Constituțională urma să se pronunțe, Curtea de Apel Timișoara a respins cererea, cu încălcarea 129 alin. (5) C. proc. civ. Se susține că instanța de apel a ignorat starea de fapt și înscrisurile depuse la dosar, limitându-se a face trimitere - pentru cuantumul despăgubirilor - doar la dispozițiile O.U.G.

nr. 62/2010, dispoziții care au fost declarate neconstituționale de către Curtea Constituțională, la data de 20 octombrie 2010. Reclamanta arată că toate persecuțiile politice din perioada 1945 - 1989, și-au pus adânc amprenta asupra personalității și sănătății persoanelor care au fost persecutate din motive politice, iar în unele cazuri cruzimea cu care au fost tratate, cu lipsa celor mai elementare condiții de viață, le-au atras suferințe de neînlăturat și de neconceput. Au fost afectate acele atribute care influențează relațiile sociale - onoare, reputație, precum și cele care se situează în domeniul activ al vieții umane - relațiile cu prietenii, apropiații, vătămări care își au expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de reclamantă.

Strămutarea sa pe criteriu politic o perioadă îndelungată de timp - din anul 1954 până în anul 1988 - a dus consecințe în planul vieții private și profesionale, fiindu-i afectate, viața familială, imaginea și sursele de venit. Reclamanta arată că în anul școlar 1948 - 1949, în semestrul al II-lea al penultimului an de liceu, a fost urmărită permanent de organele de represiuni din acea vreme, pe motive politice, a fost exmatriculată din Școala Normală de Fete din localitatea Carei județul Satu Mare, iar in perioada 29 octombrie 1954 - 01 octombrie 1988, a fost strămutată în diferite localități din țară, neputând să fie încadrată în muncă corespunzător pregătirii sale profesionale. Aceste aspecte sunt afirmate în mod irevocabil, prin sentința civilă nr. 9152 din 26 octombrie 1993 precum și prin sentința civilă nr. 424 din 18 ianuarie 1995, pronunțate de Judecătoria Arad.

Atât strămutarea cât și exmatricularea reclamantei din liceu în anul școlar 1948 - 1949 au reprezentat masuri administrative abuzive, fiind astfel incidente dispozițiile prevăzute de art. 4 alin. (2), art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, coroborate cu art. 3 lit. d.), lit. f) și art. 2 alin. (1) lit. e) din O.U.G. nr. 214/1999, aprobată prin Legea nr. 568/2001 și Legea nr. 173/2006. 2. Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad formulează următoarele critici de nelegalitate întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: Prin sentințele civile nr. 9152 din 26 octombrie 1993 și nr. 424 din 18 ianuarie 1995 pronunțate de Judecătoria Arad nu se constată o condamnare cu caracter politic și nici aplicarea unei măsuri administrative, așa cum acestea sunt definite de art. 3 din Legea nr. 221/2009.

Mai mult, așa cum prevede art. 4 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, instanța de apel avea obligația să dispună reconstituirea dosarului în care au fost pronunțate hotărârile de condamnare. Se mai arată că instanța de apel nu a avut în vedere sumele acordate reclamantei și facilitățile de care aceasta a beneficiat în baza Decretului-lege nr. 118/1990, că la stabilirea prejudiciului, Curtea de Apel nu a ținut seama de principiul echității și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin recursurile declarate în cauză, Înalta Curte reține următoarele: 1. Reclamanta susține că instanța de apel a ignorat înscrisurile depuse la dosar, hotărârea pronunțată fiind astfel nelegală, față de dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. Exercitând controlul judiciar din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte pornește de la premisa că dispozițiile acestui articol trebuie interpretate prin raportare la prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. Art. 261 pct. 5 C. proc. civ. reglementează obligația pentru instanță de a arăta în considerentele hotărârii motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și motivele pentru care au fost înlăturate cererile părților. În aplicarea acestor dispoziții legale, instanța este obligată să motiveze soluția pronunțată sub aspectul fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă tuturor argumentelor invocate de părți în susținerea acestor capete de cerere.

Verificând decizia recurată sub aspectul respectării acestor prevederi legale, Înalta Curte constată că instanța de apel a arătat în cuprinsul deciziei pronunțate care sunt criticile formulate prin motivele de apel și a răspuns acestora. Decizia recurată cuprinde argumentele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, considerentele hotărârii nu sunt contradictorii, iar modul de redactare al deciziei permite exercitarea controlului judiciar, astfel încât admiterea recursului în baza acestui motiv de modificare a hotărârii, nu se poate dispune. În ceea ce privește critica întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că hotărârea pronunțată de instanța de apel nu se bazează pe interpretarea greșită a actului juridic dedus judecații, pe schimbarea naturii ori a înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al unui act juridic.

Potrivit art. 304 pct. 8 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate dispune atunci când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Cazul de recurs menționat presupune, prin ipoteză, împrejurarea învestirii instanței cu un litigiu în legătură cu un act juridic intervenit între părți și a cărui natură ori înțeles lămurit și vădit neîndoielnic a fost în mod eronat modificat de instanța de apel. Or, în cauză, nu se pune problema interpretării unui anumit act juridic și de aceea nici motivul de recurs bazat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi primit. Reclamanta invocă și încălcarea prevederilor art. 129 alin. (5) C. proc.

civ., arătând că, deși la termenul de judecată din 06 octombrie 2010 a solicitat amânarea cauzei, întrucât invocase excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I și II din O.U.G. nr. 62/2010, iar Curtea Constituțională urma să se pronunțe, Curtea de Apel Timișoara a respins cererea, cu încălcarea 129 alin. (5) C. proc. civ. Analizând aceste susțineri din perspectiva art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, așa cum rezultă din practicaua deciziei recurate, la termenul de judecată din data de 06 octombrie 2010, când au avut loc dezbaterile, reclamanta a solicitat amânarea pronunțării pentru a depune concluzii scrise. Această cerere a fost încuviințată de instanță, Curtea de Apel amânând pronunțarea până la data de 12 octombrie 2010, termen care respectă prevederile art. 260 alin. (1) C. proc.

civ. În ședința publică din data de 12 octombrie 2010, părțile nu au fost prezente, la acea dată, Curtea de Apel admițând cererile părților de sesizare a Curții Constituționale și amânând din nou pronunțarea, la data de 13 octombrie 2010. Prin urmare, susținerile formulate de reclamantă prin motivele de recurs nu sunt dovedite de înscrisurile existente la dosar, iar pretinsa încălcare a drepturilor procesuale nu este probată în cauză. În ceea ce privește criticile formulate sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, având în vedere împrejurarea că, prin decizia nr. 354/2010, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. I din O.U.G.

nr. 62/2010 sunt neconstituționale, Înalta Curte reține următoarele: Repararea materială a daunelor morale este justificată juridic atât la nivel de principiu, de prevederile art. 998-999 C. civ care folosesc termenul de prejudiciu, fără a distinge între cel material și cel moral, cât și de unele dispoziții legale speciale ale Legii nr. 221/2009 care, prin art. 5 alin. (1) lit. a), reglementează în mod expres dreptul persoanelor care intră în sfera de reglementare a legii de a solicita „obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit”. Este indiscutabil în cauză, fiind stabilit prin probele administrate și care, față de prevederile art. 304 C. proc.

civ., nu mai pot fi reevaluate în faza de judecată a recursului, că „urmare a instaurării regimului comunist, reclamanta, întrucât provenea dintr-o familie de chiaburi, a fost exmatriculată din Școala Normală de fete din localitatea Carei” și că „a fost nevoită să plece dintr-o localitate în alta pentru a-și găsi loc de muncă din cauza persecuțiilor la care a fost supusă” (sentința civilă nr. 9152 din 26 octombrie 1993 a Judecătoriei Arad). A rezultat totodată că, „în perioada 29 octombrie 1954-15 august 1963 reclamanta a fost strămutată în diferite localități, neputând să se încadreze în muncă corespunzător pregătirii profesionale” (sentința civilă nr. 424 din 18 ianuarie 1995 a Judecătoriei Arad).

Nu poate fi contestat în cauză că, prin strămutările dispuse și prin persecuțiile politice la care a fost supusă reclamanta, au fost lezate drepturi fundamentale ale omului, că a existat o atingere a valorilor care definesc personalitatea umană, dreptul reclamantei la repararea prejudiciului produs de aceasta fiind incontestabil. Este adevărat că în cazul daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, nu există criterii precise pentru determinarea lor. Însă, despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial nu poate fi refuzată prin invocarea unei imposibilități de stabilire a unei corespondențe exacte între cuantumul acestei despăgubiri și gravitatea prejudiciului pe care ar trebui să-l repare.

Problema stabilirii despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferința psihică încercată de cel ce le pretinde. Ea presupune o apreciere și evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează și pot fi astfel supuse puterii de apreciere a instanțelor de judecată. Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanța are astfel posibilitatea să aprecieze intensitatea și gravitatea lor și să stabilească dacă și în ce cuantum, o sumă de bani este potrivită pentru a repara prejudiciul moral produs.

Pe de altă parte, cuantumul despăgubirilor acordate trebuie să respecte principiul proporționalității între suma acordată cu acest titlu, durata și intensitatea prejudiciului încercat, pentru a nu se transforma într-o sursă de îmbogățire pentru reclamant. De altfel, Legea nr. 221/2009 face referiri, în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, la durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de și condamnare și consecințele negative produse pe plan fizic, psihic și social, precum și măsurile reparatorii acordate deja în baza Decretului-lege nr. 118/190. Aceleași criterii urmează a fi avute în vedere, pentru identitate de rațiune, și în cazul măsurilor administrative cu caracter politic.

În verificarea legalității deciziei recurate, prin aplicarea criteriilor de evaluare a daunelor acordate în raport de dovezile administrate în cauză, Înalta Curte urmează a avea în vedere împrejurarea că reclamanta a fost exmatriculată din motive politice, fiind ulterior strămutată în diverse localități în perioada 29 octombrie 1954-15 august 1963, că în toată această perioadă nu a putut exercita o profesie corespunzător pregătirii sale. Este incontestabil că aceste împrejurări au produs consecințe în viața reclamantei pe plan psihic, social și profesional, lezând valori nepatrimoniale ce țin de demnitate, de onoare, influențându-i relațiile sociale și determinând în acest fel o suferință psihică.

În lipsa unor cuantificări legale a daunelor prin actul normativ care recunoaște dreptul la acordarea lor, în respectarea principiului proporționalității și al criteriilor exemplificate, Înalta Curte apreciază că suma de 65.000 euro reprezintă o justă despăgubire pentru prejudiciul moral produs. În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta I.F., va modifica în parte decizia recurată în sensul că va obliga pârâtul la plata sumei de 65.0000 euro-contravaloarea în lei la data plății, către reclamantă, cu titlu de despăgubiri și va menține celelalte dispoziții ale deciziei.

2. Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad susține că în cauză nu este dovedită împrejurarea că reclamanta a fost supusă unei măsuri administrative cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2010, prin admiterea pretențiilor formulate de aceasta fiind încălcate prevederile art. 3 și art. 4 alin. (3) din Legea nr. 221/2010. Critica nu este fondată. Prin sentința civilă nr. 424 din 18 ianuarie 1995 și sentința civilă nr. 9152 din 26 octombrie 1993, ambele pronunțate de Judecătoria Arad, s-a stabilit, cu putere de lucru judecat că în perioada 29 octombrie 1954-15 august 1963 reclamanta a fost strămutată, din motive politice, în diferite localități.

Față de constatările care le cuprind și de forța probantă de care se bucură hotărârile judecătorești menționate, Înalta Curte apreciază că în cauză s-a dovedit împrejurarea că reclamanta a fost supusă unei măsuri administrative cu caracter politic în sensul art. 3 alin. (1) din Legea nr. 221/2010, în măsură să nască dreptul său la repararea prejudiciului moral produs. Totodată, existența acestor hotărâri judecătorești și conținutul lor fac inaplicabile prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 221/2010. În ceea ce privește criticile formulate de pârât sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate reclamantei, față de considerentele expuse anterior în analiza motivelor de recurs formulate de reclamantă sub același aspect, Înalta Curte apreciază aceste critici ca fiind nefondate, astfel încât în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge, ca nefondat, recursul formulat de pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta I.F. împotriva deciziei civile nr. 351/A din 13 octombrie 2010 a Curții de Apel Timișoara - secția civilă. Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Arad. Modifică în parte decizia recurată în sensul că obligă pârâtul la plata sumei de 65.000 euro – contravaloarea în lei la data plății, către reclamantă, cu titlu de daune morale. Menține restul dispozițiilor deciziei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 septembrie 2011.