ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6936/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6936/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la data de 21 ianuarie 2010,

reclamanții I.M. și I.E. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor

Publice Timiș, solicitând să se constate caracterul politic al măsurii de

dislocare/strămutare cu domiciliul forțat a defunctului I.P., pe o perioada de

4 ani, 6 luni și 22 zile, în baza Deciziei M.A.I nr. 200/1951; obligarea

pârâtului la plata despăgubirilor morale către reclamanți, în sumă de 270.000

euro, respectiv 5000 euro pentru fiecare lună de domiciliu forțat.

Prin Sentința civilă nr. 906 din 13 aprilie

2010, Tribunalul Timiș a respins acțiunea în despăgubiri formulată de

reclamanți.

În pronunțarea

acestei sentințe, a reținut următoarele:

Din actele dosarului,

rezultă că I.P., autorul reclamanților în calitate de soț și tată, a fost

deportat în perioada 1951 - 1955, 4 ani, 6 luni și 22 zile, fiind luat împreună

cu părinții săi din localitatea de domiciliu și duși în Bărăgan.

În ceea ce privește

acțiunea introductivă, formulată în raport de măsura luată împotriva autorului

reclamanților, aceasta are două petite, în principal, în constatare, și

pretenții. Acesta din urmă are caracter accesoriu.

În legătură cu

apărările formulate de pârât, în sensul că doar I.P. ar fi putut cere

constatarea caracterului politic al măsurii deportării, raportat la

dispozițiile art. 4 alin. (2), care au un conținut diferit în cazul

condamnaților politic, permițând și altor persoane să formuleze acțiunea în

constatare, Tribunalul a apreciat că este vorba despre o eroare a

legiuitorului. Aceasta întrucât, la următorul articol, se prevede posibilitatea

acordării de reparații și în cazul altor persoane decât acelea care au făcut

obiectul măsurii administrative. Prin urmare, interpretând sistematic

dispozițiile legii, rezultă că reclamanții pot solicita constatarea

caracterului politic al deportării autorului lor.

În același timp,

legiuitorul nu a instituit condiția dovedirii calității de moștenitor, cu atât

mai puțin pe aceea de unic moștenitor, sau obligația de a indica alți posibili

moștenitori.

Cu toate acestea,

constatarea caracterului politic al măsurii luate de autorități la momentul

respectiv nu a fost admisă, întrucât acest petit se află în strânsă legătură cu

a doua cerere, vizând pretenții solicitate pentru prejudiciul moral suferit de

autorul reclamanților, ca urmare a măsurii administrative.

Din dispozițiile art.

5 din Legea nr. 221/2009 rezultă că legiuitorul a înțeles să împartă în mai

multe categorii modalitatea de despăgubire a persoanelor condamnate politic sau

care au făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic,

prevăzând acordarea daunelor morale doar în cazul persoanelor condamnate

politic, în timp ce contravaloarea bunurilor confiscate se poate dispune în oricare

dintre situațiile celor două măsuri.

Nu se poate susține,

în sens contrar, faptul că, din interpretarea scopului legii, care încă din

titlu a înțeles să asimileze măsurile administrative condamnărilor cu caracter

politic, ar rezulta că și măsurile de reparare a prejudiciilor trebuie să fie

identice din punct de vedere al categoriei lor. Este evident că cele două

măsuri sunt diferite ca aplicare și efecte, fiind firesc ca repararea

prejudiciilor să nu fie aceeași.

De asemenea, textul

de lege este extrem de clar, motiv pentru care nu mai este necesară apelarea la

metode de interpretare legislativă, sintagma "în caz de condamnare"

din cadrul alin. (I), lit. a) din art. 5 neputând fi înlăturată sau considerată

o eroare a legiuitorului.

Întrucât cererea de

acordare de despăgubiri bănești este neîntemeiată, solicitarea din cadrul

primului petit nu trebuie admisă, reclamanții nemaiavând interes în constatarea

caracterului politic al măsurii de dislocare, atâta timp cât nu le mai poate

aduce niciun folos practic.

Prin Decizia civilă

nr. 378/A din 20 octombrie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a

admis apelul declarat de reclamanții I.M. și I.E., a desființat sentința

apelată și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță, Tribunalul

Timiș.

Pentru a pronunța

această decizie, Curtea de Apel a avut în vedere următoarele considerente:

În primul rând,

interpretarea dată de prima instanță dispozițiilor Legii nr. 221/2009

contravine atât normelor legale (art. 5 alin. (1) din legea în forma în vigoare

la data pronunțării), cât și scopului adoptării legii - cel de reparare a

prejudiciilor cauzate prin condamnări și măsuri administrative asimilate

acestora.

Mai mult, măsurile

restrictive impuse persoanelor strămutate și metodele folosite în acest scop

echivalează cu o adevărată privare de libertate.

În al doilea rând,

însă, această împrejurare nu poate fi imputată primei instanțe, întrucât O.U.G.

nr. 62/2010, aplicabilă și proceselor în care nu a fost pronunțată o hotărâre

definitivă, a modificat art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, în sensul că

recunoaște expres dreptul la despăgubiri și în situația măsurilor

administrative cu caracter politic.

Reținând că

reclamanților nu li se cuvin despăgubiri, întrucât, față de antecesorii lor,

s-a luat o măsură administrativă (aceștia nefiind condamnați în condițiile art.

1, 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009), prima instanță a pronunțat hotărârea

apelată fără a intra în cercetarea fondului, astfel că, în baza dispozițiilor

art. 297 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a admis apelul declarat de reclamanți,

a desființat sentința apelată și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași

instanță.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș,

criticând-o pentru următoarele motive:

Decizia instanței de

apel este nelegală, întrucât prevederile legale pe care instanța și-a întemeiat

soluția nu mai sunt aplicabile în prezent.

Astfel, prin Decizia

nr. 1354 din 20 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, Curtea

Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.

I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010.

Având în vedere

faptul că, prin prevederile art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010, au fost

modificate prevederile inițiale ale art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 și

pe aceste prevederi legale s-a bazat soluția cuprinsă în decizia recurată, iar

acestea au fost declarate neconstituționale, rezultă că soluția instanței de

apel este nelegală.

Pe de altă parte, în

prezent, acțiunea reclamanților este lipsită de temei legal, având în vedere

faptul că, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr.

761/15.11.2010, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate

și a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu

modificările și completările ulterioare.

Recurentul pârât a

solicitat admiterea recursului, modificarea, în tot, a deciziei recurate, în

sensul respingerii apelului formulat împotriva Sentinței civile nr. 3 din 13

aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș.

Intimații reclamanți

nu au depus întâmpinare în dosar.

Analizând decizia

civilă recurată, din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor art.

304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat,

pentru următoarele considerente:

Mai întâi, în ceea ce

privește Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, invocată de pârât, și

care, în opinia sa, ar înlătura temeiul acordării daunelor morale, această

apărare trebuie analizată prioritar susținerilor recurentului referitoare la

consecințele, în speță, ale Deciziei nr. 1354/2010, deoarece, prin aceasta, se

invocă o chestiune cu caracter general, și anume că nu mai există temei juridic

pentru acordarea daunelor morale, în baza art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din

Legea nr. 221/2009, indiferent dacă persoana a suferit o condamnare cu caracter

politic sau o măsură administrativă cu un asemenea caracter.

Prin urmare, nu ar

mai conta felul represiunii politice suportate de reclamanți, dreptul la

despăgubiri morale fiind suprimat pentru toate categoriile de condamnări,

respectiv, măsuri administrative cu caracter politic, ceea ce ar susține

hotărârea primei instanțe, sub aspectul soluției date cererii de acordare a

daunelor morale, cu o altă motivare, însă, față de cea a Tribunalului.

Din această

perspectivă, Înalta Curte constată că susținerile pârâtului sunt neîntemeiate.

Într-adevăr, prin

Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.

Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, au fost declarate neconstituționale

prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, care

reglementau dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de

persoanele condamnate politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau

care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.

Contrar, însă,

susținerilor recurentului, Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010 nu produce niciun efect în privința dreptului reclamanților la

despăgubiri, cât timp a intervenit după pronunțarea deciziei recurate (decizia

atacată a fost pronunțată la data de 20 octombrie 2010, iar decizia Curții

Constituționale în discuție a fost pronunțată la data de 21 octombrie 2010 și

publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010) și după ce instanța de apel a

stabilit că daunele morale se pot acorda și în cazul persoanelor care au fost

supuse unei măsuri administrative cu caracter politic, cum este situația

autorului reclamanților, nu numai în cazul condamnaților politic.

Față de efectele

deciziei Curții Constituționale pentru reclamanți și pentru orice alt

solicitant aflat în situația lor, fără dubiu, defavorabile deoarece suprimă,

practic, temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, aplicarea sa, de

către prezenta instanță, este incompatibilă cu art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu art. 6 și art. 14 din

documentul european.

Potrivit art. 1 alin.

(1) din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, "Orice persoană fizică

sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi

lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în

condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului

internațional".

Noțiunea de

"bunuri" din textul sus-menționat nu se limitează numai la proprietatea

asupra unor bunuri corporale, anumite alte drepturi și interese care constituie

active pot fi considerate "drepturi de proprietate" și, deci,

"bunuri" în sensul acestei dispoziții.

Art. 1 din Protocolul

nr. 1 se aplică atât "bunurilor actuale", cât și "valorilor

patrimoniale", inclusiv creanțe, în temeiul cărora reclamantul poate

pretinde că are cel puțin "o speranță legitimă" de a obține

exercițiul efectiv al unui drept.

Cu privire la

noțiunea de "speranță legitimă", Curtea a arătat că, întrucât

interesul patrimonial vizat este de natura creanței, acesta nu poate fi

considerat o "valoare patrimonială" în sensul art. 1 din Primul

Protocol, decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, spre

exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudență bine stabilită a

instanțelor (cauza Kopecky c. Slovaciei, parag. 52).

Voința statului a

fost în sensul despăgubirii persoanelor care întrunesc cerințele impuse de

Legea nr. 221/2009, adoptând actul normativ menționat în acord cu Rezoluția nr.

1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind

"Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare

comuniste" și Declarația asupra Principiilor de Bază ale Justiției privind

Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea

Generală a O.N.U., prin Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, acte

internaționale care solicită statelor să asigure victimelor reparații care nu

pot fi mai mici decât ale celor condamnați pe nedrept, să garanteze dreptul de

acces la mecanisme judiciare consolidate, prin intermediul cărora să poată

obține compensații pentru prejudiciile pe care le-au suferit.

Prin urmare,

persoanele care întrunesc condițiile prevăzute de Legea nr. 221/2009 au o bază

suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera în mod legitim, la acordarea

despăgubirilor, în urma epuizării unei proceduri echitabile și examinării

circumstanțelor particulare ale cazului lor, de către instanțele interne.

De asemenea,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) au calitatea de a fi accesibile și

previzibile, enumerând chiar, în mod exemplificativ, criteriile de stabilire a

cuantumului despăgubirilor.

În plus, dreptul la

despăgubiri pentru persoanele care îndeplineau cerințele legii în discuție era

recunoscut printr-o jurisprudență previzibilă a instanțelor interne pronunțată

până la acea dată.

În speță, reclamanții

au formulat acțiune la 21 ianuarie 2010, în consecință, în termenul de trei ani

de la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, îndeplinind, astfel,

cerința legată de termenul sesizării instanței, prevăzută de art. 5 alin. (1)

lit. a) din actul normativ.

Au solicitat

despăgubiri pentru o măsură administrativă pentru care însăși legea a stabilit

caracterul ei politic, conform art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009.

De asemenea, instanța

de apel, anterior pronunțării deciziei Curții Constituționale în discuție, a

reținut că se pot acorda despăgubiri pentru prejudiciul moral și în cazul

persoanelor care au suferit măsuri administrative cu caracter politic, cum este

și cazul autorului reclamanților.

Toate aceste elemente

conturează, în concluzie, speranța legitimă a reclamanților de a avea șanse de

succes în dreptul intern, speranța legitimă bucurându-se de protecția art. 1

din Primul Protocol la Convenție, întocmai ca și un bun actual (de exemplu,

dacă reclamanții ar fi deținut o hotărâre irevocabilă de acordare a daunelor

morale).

Fără îndoială,

protecția instituită de art. 1 din Primul Protocol cu privire la

"bunurile" unei persoane nu este una absolută, autoritățile statale

putând aduce anumite limitări ale exercițiului acestui drept, în condițiile

tezei a II-a din textul de lege menționat.

În acest sens, se

prevede că "Dispozițiile precedente (din art. 1 alin. (1) teza I) nu aduc

atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare

pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general…".

Prin urmare, art. 1

conține nu numai principiul general al protecției dreptului de proprietate, ci

și alte două principii care constituie limite ale exercițiului acestui drept:

posibilitatea privării de proprietate pentru cauză de utilitate publică și

reglementarea exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general.

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a consacrat și o limită jurisprudențială, dată de

"atingerea substanței" dreptului, care trebuie privită în sensul că,

chiar dacă limitarea privește realizarea unui interes general, ea nu trebuie să

determine golirea de conținut a dreptului proprietarului bunului.

Partea a doua a art. 1

din Protocolul nr. 1 înscrie, astfel, trei condiții în care privarea de un bun

nu reprezintă o încălcare a dreptului titularului asupra acelui bun, și anume,

privarea să fie prevăzută de lege, să fie impusă de o cauză de utilitate

publică și să fie conformă cu principiile generale ale dreptului internațional,

care vizează respectarea principiului proporționalității între interesul

general și imperativele apărării drepturilor individuale.

În acest sens,

acordarea unei indemnizații corespunzătoare reprezintă expresia respectării

principiului proporționalității sus-enunțat.

Decizia Curții

Constituționale nr. 1358/2010, de la data publicării în M. Of., devine general

obligatorie, putându-se considera că respectă criteriul de legalitate a

privării de proprietate, impus de C.E.D.O., deoarece noțiunea de

"lege", proprie Convenției, nu trebuie privită în accepțiunea ei

formală, și anume de norme juridice cuprinse în actele normative adoptate de

Parlament.

În sensul Convenției,

legea reprezintă orice normă obligatorie și generală, oricare i-ar fi izvorul

formal.

Prin soluția adoptată

în ceea ce privește admiterea excepției de neconstituționalitate a art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 se suprimă, fără îndoială, dreptul

destinatarilor legii la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de aceștia

în perioada regimului politic trecut.

Mai trebuie adăugat

că, potrivit art. 147 din Constituția României și art. 31 din Legea nr. 47/1992

republicată, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale,

dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind

neconstituționale își încetează efectele în 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale în M. Of. dacă, în acest interval, Parlamentul

sau, după caz, Guvernul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu

dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca

fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

Dacă puterea

legiuitoare sau executivul nu își respectă această obligație, sancțiunea este

încetarea efectelor juridice ale dispoziției constatată ca fiind

neconstituțională.

Până în prezent, nu

s-a intervenit în sensul compatibilizării art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din

Legea nr. 221/2009 cu dispozițiile constituționale, în sensul celor reținute

prin decizia în discuție, astfel încât textul de lege menționat nu mai produce

efecte juridice.

Pentru cei care, ca

și reclamanții, au speranța legitimă la despăgubiri, în condițiile în care

îndeplinesc condițiile legii de la data adoptării ei, deci, sunt beneficiarii

unei valori patrimoniale protejate de art. 1 din Primul Protocol, aplicarea

deciziei în recurs, cu consecința previzibilă a respingerii acțiunii, ar

conduce la o privare de proprietate înțeleasă în sens larg, respectiv la privarea

persoanei îndreptățite de despăgubirile cuvenite, în urma verificării

îndeplinirii cerințelor legale.

Cum privarea de

despăgubiri este totală, ea afectează însăși "substanța" dreptului la

despăgubiri, deoarece despăgubirile au dispărut din patrimoniul beneficiarului,

aceasta fără să se acorde nicio compensație în schimb sau, cel puțin, să se

prevadă, pentru viitor, șansa obținerii unei oarecare reparații.

Ca atare, nu există

"indemnizarea corespunzătoare" a titularului dreptului.

Dacă s-ar putea

considera că interesul general avut în vedere la adoptarea deciziei Curții

Constituționale este legat de actuala situație economică a statului român, care

impune anumite restricții bugetare pe toate palierele, în niciun caz, nu se

poate reține că este respectat criteriul de proporționalitate enunțat mai sus.

În concluzie,

aplicând, în recurs, decizia Curții Constituționale, față de o persoană care

are speranța legitimă la acordarea despăgubirilor în temeiul legii, cu

consecința finală a respingerii acțiunii reclamanților, aceasta ar conduce la o

privare de bun, fără plata unui contraechivalent, ceea ce, în final, ar

reprezenta o încălcare a art. 1 din Primul Protocol.

Aplicarea deciziei în

discuție ar determina și încălcarea art. 6 din C.E.D.O., din perspectiva

"dreptului de acces la o instanță".

Art. 6 garantează

dreptul fiecărei persoane de a avea acces la o instanță, care trebuie să fie

efectiv, care nu este unul absolut, în sensul că este susceptibil de limitări,

limitări care, ca și în cazul art. 1 din Primul Protocol, trebuie să respecte

anumite principii, și anume să urmărească un scop legitim, să nu afecteze

substanța dreptului și să asigure un raport rezonabil de proporționalitate

între scopul urmărit și mijloacele alese.

Dacă s-ar aplica

decizia Curții Constituționale (care, după cum s-a arătat în precedent, nu a

fost urmată de intervenția legislativului în armonizarea dispoziției declarate

neconstituționale cu legea fundamentală), instanța de recurs ar fi lipsită, în

totalitate, de posibilitatea de a analiza legalitatea deciziei recurate din

perspectiva normelor legale avute în vedere de instanțele anterioare și în

vigoare la data pronunțării lor, cu consecința previzibilă și, bineînțeles,

defavorabilă pentru reclamanți, de respingere a cererii privind acordarea

daunelor morale.

Or, aceasta ar

însemna o ingerință în dreptul de acces al reclamanților la un tribunal,

ingerință care nu asigură un raport rezonabil de proporționalitate între scopul

urmărit, de ordin patrimonial, pentru stat, și mijloacele alese.

Aplicarea deciziei

Curții în faza procesuală a recursului, cu soluția previzibilă enunțată mai

sus, i-ar lipsi practic pe reclamanți, și în absența oricărei culpe procesuale

din partea lor, de posibilitatea obținerii unei hotărâri irevocabile favorabile

(dacă este cazul), în baza căreia să-și poată valorifica dreptul/vocația la

despăgubiri.

Pe de altă parte,

dreptul la nediscriminare, recunoscut de art. 14, protejează persoanele fizice

și juridice aflate în situații asemănătoare împotriva aplicării unui tratament

diferit, în legătură cu drepturile și libertățile pe care Convenția le

recunoaște (în speță, cu referire la art. 1 din Primul Protocol și art. 6).

Textul de lege impune

să se cerceteze, pentru a se vedea dacă există discriminare, dacă tratamentele

diferențiate sunt aplicate unor situații analoge sau comparabile, dacă

discriminarea are o justificare obiectivă și rezonabilă, respectiv dacă

urmărește un scop legitim și respectă un raport rezonabil de proporționalitate

între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru realizarea lui.

Or, însăși Curtea

Constituțională a constatat, în considerentele Deciziei nr. 1354/2010, că, prin

limitarea despăgubirilor, conform O.U.G. nr. 62/2010, se creează premisele unei

discriminări între persoane care, deși se află în situații obiectiv identice,

beneficiază de un tratament juridic diferit.

Prin prisma

argumentului de interpretare a fortiori ("cu atât mai mult"), care

presupune ideea că o normă de drept poate fi aplicată la o situație concretă,

neprevăzută în ipoteza acesteia, dacă motivele care au fost avute în vedere la

adoptarea normei se regăsesc cu și mai multă putere în situația respectivă,

neacordarea niciunei despăgubiri persoanelor interesate, care, la data

pronunțării Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, declanșaseră

procedura judiciară și obținuseră, ca în cazul reclamanților, chiar o hotărâre

definitivă, de constatare a vocației acestora la despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit de autorul lor, creează un tratament discriminatoriu în raport cu

cei care, la aceeași dată, beneficiau de o hotărâre irevocabilă, putându-se

bucura de despăgubirile recunoscute printr-o asemenea hotărâre.

Aplicarea deciziei

sus-menționate proceselor aflate în curs determină o discriminare în ipoteza a

două acțiuni introduse la aceeași dată, de către persoane aflate în situații

identice (din punctul de vedere al drepturilor conferite prin actul normativ

menționat), dintre care una este soluționată prin hotărâre irevocabilă, iar

cealaltă nu este soluționată, aflându-se în faza apelului sau recursului, din

motive care nu au legătură cu atitudinea procesuală a reclamantului

(încărcătura instanțelor, termene lungi ș.a.).

Pentru toate

argumentele prezentate în precedent, nu se poate ține seama, în soluționarea

cauzei de față, de Decizia nr. 1358/2010, cu rezultatul pretins de pârât,

privind respingerea cererii de acordare a despăgubirilor, ca urmare a aplicării

acestei decizii.

În ceea ce privește

cea de-a doua critică, privind absența temeiului juridic al obținerii daunelor

morale în cazul măsurilor administrative cu caracter politic, ca urmare a

declarării neconstituționalității art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr.

62/2010, prin Decizia nr. 1354/2010, susținerile recurentului sunt, de

asemenea, neîntemeiate.

În primul rând,

independent de modificarea adusă art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr.

221/2009, prin art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010, în sensul menționării

exprese la această literă, în calitate de beneficiari ai despăgubirilor pentru

prejudiciul moral, și a celor care au fost supuși unei măsuri administrative cu

caracter politic, din interpretarea altor dispoziții ale legii rezultă că

scopul legiuitorului a fost să confere dreptul la despăgubiri nu doar în cazul

condamnărilor cu caracter politic, ci și în cazul măsurilor administrative cu

caracter politic.

Astfel, potrivit art.

5 alin. (1) din Lege, "Orice persoană care a suferit condamnări cu

caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut

obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după

decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al

II-lea inclusiv, pot solicita instanței de judecată, în termen de trei ani de

la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: a)

acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin

condamnare…".

Într-adevăr, la lit.

a) din textul redat mai sus, se face referire expresă doar la prejudiciul moral

suferit prin condamnare, astfel încât, raportat strict la criteriul

argumentului gramatical, susținerea recurentului este corectă.

Din perspectiva

interpretării logico-sistematice și teleologice, însă, rezultă, în urma

corelării mai multor dispoziții din cuprinsul actului normativ cu art. 5 alin.

(1) lit. a), că această normă se aplică și în cazul măsurilor administrative cu

caracter politic.

Astfel după cum

reiese chiar din titlul legii, aceasta se aplică atât condamnărilor cu caracter

politic, cât și măsurilor administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

De asemenea, din

corelarea dispoziției de la lit. a) a art. 5 alin. (1) cu cea din preambulul

acestui alineat, rezultă că Legea deschide calea acțiunii în justiție pentru

repararea prejudiciului suferit atât ca urmare a unor condamnări cu caracter

politic, cât și ca urmare a unor măsuri administrative cu caracter politic.

Intenția

legiuitorului a fost de a despăgubi pentru prejudiciul moral suferit atât

persoanele care au fost condamnate politic, cât și pe cele care au suferit

măsuri administrative din aceleași motive.

Scopul legiuitorului

în sensul amintit a fost confirmat, ulterior, prin adoptarea O.U.G. nr. 62/2010

care, la art. I pct. 1, prevedea că "La art. 5, alin. (1), lit. a) se

modifică și va avea următorul cuprins:

"a) acordarea

unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de

până la:

pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri

administrative cu caracter politic…".

Chiar dacă art. I

pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010 a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr.

1354/2010 a Curții Constituționale, el este concludent pentru rezolvarea

problemei de drept ce formează obiect de critică la primul motiv din cererea de

recurs a pârâtului.

Din expunerea

motivelor prezentată în partea introductivă a ordonanței de urgență menționate,

aceasta a fost adoptată în scopul instituirii unui regim echitabil în acordarea

despăgubirilor, care să mențină echilibrul bugetar la un nivel optim, iar nu în

scopul de a extinde sfera persoanelor beneficiare ale despăgubirilor pentru

prejudiciul moral suferit, prevăzute în Legea nr. 221/2009, în forma inițială.

În caz contrar, însuși scopul Ordonanței, de a limita cuantumul despăgubirilor

în funcție și de cel care le solicită (victima opresiunii, soțul supraviețuitor

sau descendenții până la gradul II inclusiv) pentru a evita afectarea

echilibrului bugetar, nu s-ar mai regăsi în cazul în care sfera persoanelor

beneficiare ar fi fost extinsă prin actul normativ în discuție.

De altfel, prin

Decizia nr. 1354/2010 a Curții Constituționale, s-a declarat

neconstituționalitatea art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 în ceea

ce privește limitele impuse de ordonanță asupra cuantumului despăgubirilor ce

pot fi acordate beneficiarilor Legii nr. 221/2009, iar nu în legătură cu

dreptului persoanelor care au suferit măsuri administrative cu caracter politic

la daune morale.

Așa fiind,

categoriile de despăgubiri - morale și materiale, enumerate în continuare, la

lit. a) și b), nu pot fi înțelese decât ca vizând persoanele care au suferit

oricare dintre măsurile cu caracter politic menționate la alin. (1), adică fie

condamnări, fie măsuri administrative.

Pe de altă parte, a

distinge între cele două categorii de măsuri cu caracter politic - condamnări

și măsuri administrative, sub aspectul naturii prejudiciului supus reparării -

moral sau material, ar însemna crearea unui cadru juridic discriminatoriu pentru

persoane aflate în situații similare, întrucât atât condamnările cu caracter

politic, cât și măsurile administrative cu caracter politic sunt măsuri abuzive

ale regimului comunist, care au generat prejudicii materiale și morale celor

care s-au împotrivit, sub diverse forme, regimului totalitar comunist.

Prin urmare,

recunoscând reclamanților dreptul la acordarea de despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit de autorul lor, ca urmare a unei măsuri

administrative cu caracter politic, cu consecința desființării sentinței și

trimiterii cauzei, spre rejudecare, la prima instanță, Curtea a pronunțat o

hotărâre cu interpretarea corectă a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din

această lege și cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 297 C. proc. civ.

În consecință, nu

sunt întrunite, în speță, condițiile cazului de modificare prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) din același cod,

Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârât, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, împotriva

Deciziei nr. 378/A din 20 octombrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 7 octombrie 2011.