ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6936/2011

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la data de 21 ianuarie 2010, reclamanții I.M. și I.E. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, solicitând să se constate caracterul politic al măsurii de dislocare/strămutare cu domiciliul forțat a defunctului I.P., pe o perioada de 4 ani, 6 luni și 22 zile, în baza Deciziei M.A.I nr. 200/1951; obligarea pârâtului la plata despăgubirilor morale către reclamanți, în sumă de 270.000 euro, respectiv 5000 euro pentru fiecare lună de domiciliu forțat. Prin Sentința civilă nr. 906 din 13 aprilie 2010, Tribunalul Timiș a respins acțiunea în despăgubiri formulată de reclamanți.

În pronunțarea acestei sentințe, a reținut următoarele: Din actele dosarului, rezultă că I.P., autorul reclamanților în calitate de soț și tată, a fost deportat în perioada 1951 - 1955, 4 ani, 6 luni și 22 zile, fiind luat împreună cu părinții săi din localitatea de domiciliu și duși în Bărăgan. În ceea ce privește acțiunea introductivă, formulată în raport de măsura luată împotriva autorului reclamanților, aceasta are două petite, în principal, în constatare, și pretenții. Acesta din urmă are caracter accesoriu. În legătură cu apărările formulate de pârât, în sensul că doar I.P. ar fi putut cere constatarea caracterului politic al măsurii deportării, raportat la dispozițiile art. 4 alin. (2), care au un conținut diferit în cazul condamnaților politic, permițând și altor persoane să formuleze acțiunea în constatare, Tribunalul a apreciat că este vorba despre o eroare a legiuitorului.

Aceasta întrucât, la următorul articol, se prevede posibilitatea acordării de reparații și în cazul altor persoane decât acelea care au făcut obiectul măsurii administrative. Prin urmare, interpretând sistematic dispozițiile legii, rezultă că reclamanții pot solicita constatarea caracterului politic al deportării autorului lor. În același timp, legiuitorul nu a instituit condiția dovedirii calității de moștenitor, cu atât mai puțin pe aceea de unic moștenitor, sau obligația de a indica alți posibili moștenitori. Cu toate acestea, constatarea caracterului politic al măsurii luate de autorități la momentul respectiv nu a fost admisă, întrucât acest petit se află în strânsă legătură cu a doua cerere, vizând pretenții solicitate pentru prejudiciul moral suferit de autorul reclamanților, ca urmare a măsurii administrative.

Din dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 rezultă că legiuitorul a înțeles să împartă în mai multe categorii modalitatea de despăgubire a persoanelor condamnate politic sau care au făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, prevăzând acordarea daunelor morale doar în cazul persoanelor condamnate politic, în timp ce contravaloarea bunurilor confiscate se poate dispune în oricare dintre situațiile celor două măsuri. Nu se poate susține, în sens contrar, faptul că, din interpretarea scopului legii, care încă din titlu a înțeles să asimileze măsurile administrative condamnărilor cu caracter politic, ar rezulta că și măsurile de reparare a prejudiciilor trebuie să fie identice din punct de vedere al categoriei lor.

Este evident că cele două măsuri sunt diferite ca aplicare și efecte, fiind firesc ca repararea prejudiciilor să nu fie aceeași. De asemenea, textul de lege este extrem de clar, motiv pentru care nu mai este necesară apelarea la metode de interpretare legislativă, sintagma "în caz de condamnare" din cadrul alin. (I), lit. a) din art. 5 neputând fi înlăturată sau considerată o eroare a legiuitorului. Întrucât cererea de acordare de despăgubiri bănești este neîntemeiată, solicitarea din cadrul primului petit nu trebuie admisă, reclamanții nemaiavând interes în constatarea caracterului politic al măsurii de dislocare, atâta timp cât nu le mai poate aduce niciun folos practic. Prin Decizia civilă nr. 378/A din 20 octombrie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul declarat de reclamanții I.M.

și I.E., a desființat sentința apelată și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță, Tribunalul Timiș. Pentru a pronunța această decizie, Curtea de Apel a avut în vedere următoarele considerente: În primul rând, interpretarea dată de prima instanță dispozițiilor Legii nr. 221/2009 contravine atât normelor legale (art. 5 alin. (1) din legea în forma în vigoare la data pronunțării), cât și scopului adoptării legii - cel de reparare a prejudiciilor cauzate prin condamnări și măsuri administrative asimilate acestora. Mai mult, măsurile restrictive impuse persoanelor strămutate și metodele folosite în acest scop echivalează cu o adevărată privare de libertate. În al doilea rând, însă, această împrejurare nu poate fi imputată primei instanțe, întrucât O.U.G.

nr. 62/2010, aplicabilă și proceselor în care nu a fost pronunțată o hotărâre definitivă, a modificat art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, în sensul că recunoaște expres dreptul la despăgubiri și în situația măsurilor administrative cu caracter politic. Reținând că reclamanților nu li se cuvin despăgubiri, întrucât, față de antecesorii lor, s-a luat o măsură administrativă (aceștia nefiind condamnați în condițiile art. 1, 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009), prima instanță a pronunțat hotărârea apelată fără a intra în cercetarea fondului, astfel că, în baza dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a admis apelul declarat de reclamanți, a desființat sentința apelată și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, criticând-o pentru următoarele motive: Decizia instanței de apel este nelegală, întrucât prevederile legale pe care instanța și-a întemeiat soluția nu mai sunt aplicabile în prezent. Astfel, prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010. Având în vedere faptul că, prin prevederile art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010, au fost modificate prevederile inițiale ale art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 și pe aceste prevederi legale s-a bazat soluția cuprinsă în decizia recurată, iar acestea au fost declarate neconstituționale, rezultă că soluția instanței de apel este nelegală.

Pe de altă parte, în prezent, acțiunea reclamanților este lipsită de temei legal, având în vedere faptul că, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare. Recurentul pârât a solicitat admiterea recursului, modificarea, în tot, a deciziei recurate, în sensul respingerii apelului formulat împotriva Sentinței civile nr. 3 din 13 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș.

Intimații reclamanți nu au depus întâmpinare în dosar. Analizând decizia civilă recurată, din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Mai întâi, în ceea ce privește Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, invocată de pârât, și care, în opinia sa, ar înlătura temeiul acordării daunelor morale, această apărare trebuie analizată prioritar susținerilor recurentului referitoare la consecințele, în speță, ale Deciziei nr. 1354/2010, deoarece, prin aceasta, se invocă o chestiune cu caracter general, și anume că nu mai există temei juridic pentru acordarea daunelor morale, în baza art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, indiferent dacă persoana a suferit o condamnare cu caracter politic sau o măsură administrativă cu un asemenea caracter.

Prin urmare, nu ar mai conta felul represiunii politice suportate de reclamanți, dreptul la despăgubiri morale fiind suprimat pentru toate categoriile de condamnări, respectiv, măsuri administrative cu caracter politic, ceea ce ar susține hotărârea primei instanțe, sub aspectul soluției date cererii de acordare a daunelor morale, cu o altă motivare, însă, față de cea a Tribunalului. Din această perspectivă, Înalta Curte constată că susținerile pârâtului sunt neîntemeiate. Într-adevăr, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, care reglementau dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de persoanele condamnate politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.

Contrar, însă, susținerilor recurentului, Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu produce niciun efect în privința dreptului reclamanților la despăgubiri, cât timp a intervenit după pronunțarea deciziei recurate (decizia atacată a fost pronunțată la data de 20 octombrie 2010, iar decizia Curții Constituționale în discuție a fost pronunțată la data de 21 octombrie 2010 și publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010) și după ce instanța de apel a stabilit că daunele morale se pot acorda și în cazul persoanelor care au fost supuse unei măsuri administrative cu caracter politic, cum este situația autorului reclamanților, nu numai în cazul condamnaților politic.

Față de efectele deciziei Curții Constituționale pentru reclamanți și pentru orice alt solicitant aflat în situația lor, fără dubiu, defavorabile deoarece suprimă, practic, temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, aplicarea sa, de către prezenta instanță, este incompatibilă cu art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu art. 6 și art. 14 din documentul european. Potrivit art. 1 alin. (1) din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale.

Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional". Noțiunea de "bunuri" din textul sus-menționat nu se limitează numai la proprietatea asupra unor bunuri corporale, anumite alte drepturi și interese care constituie active pot fi considerate "drepturi de proprietate" și, deci, "bunuri" în sensul acestei dispoziții. Art. 1 din Protocolul nr. 1 se aplică atât "bunurilor actuale", cât și "valorilor patrimoniale", inclusiv creanțe, în temeiul cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin "o speranță legitimă" de a obține exercițiul efectiv al unui drept.

Cu privire la noțiunea de "speranță legitimă", Curtea a arătat că, întrucât interesul patrimonial vizat este de natura creanței, acesta nu poate fi considerat o "valoare patrimonială" în sensul art. 1 din Primul Protocol, decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (cauza Kopecky c. Slovaciei, parag.

52). Voința statului a fost în sensul despăgubirii persoanelor care întrunesc cerințele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând actul normativ menționat în acord cu Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind "Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" și Declarația asupra Principiilor de Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U., prin Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, acte internaționale care solicită statelor să asigure victimelor reparații care nu pot fi mai mici decât ale celor condamnați pe nedrept, să garanteze dreptul de acces la mecanisme judiciare consolidate, prin intermediul cărora să poată obține compensații pentru prejudiciile pe care le-au suferit.

Prin urmare, persoanele care întrunesc condițiile prevăzute de Legea nr. 221/2009 au o bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera în mod legitim, la acordarea despăgubirilor, în urma epuizării unei proceduri echitabile și examinării circumstanțelor particulare ale cazului lor, de către instanțele interne. De asemenea, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) au calitatea de a fi accesibile și previzibile, enumerând chiar, în mod exemplificativ, criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirilor. În plus, dreptul la despăgubiri pentru persoanele care îndeplineau cerințele legii în discuție era recunoscut printr-o jurisprudență previzibilă a instanțelor interne pronunțată până la acea dată.

În speță, reclamanții au formulat acțiune la 21 ianuarie 2010, în consecință, în termenul de trei ani de la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, îndeplinind, astfel, cerința legată de termenul sesizării instanței, prevăzută de art. 5 alin. (1) lit. a) din actul normativ. Au solicitat despăgubiri pentru o măsură administrativă pentru care însăși legea a stabilit caracterul ei politic, conform art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009. De asemenea, instanța de apel, anterior pronunțării deciziei Curții Constituționale în discuție, a reținut că se pot acorda despăgubiri pentru prejudiciul moral și în cazul persoanelor care au suferit măsuri administrative cu caracter politic, cum este și cazul autorului reclamanților.

Toate aceste elemente conturează, în concluzie, speranța legitimă a reclamanților de a avea șanse de succes în dreptul intern, speranța legitimă bucurându-se de protecția art. 1 din Primul Protocol la Convenție, întocmai ca și un bun actual (de exemplu, dacă reclamanții ar fi deținut o hotărâre irevocabilă de acordare a daunelor morale). Fără îndoială, protecția instituită de art. 1 din Primul Protocol cu privire la "bunurile" unei persoane nu este una absolută, autoritățile statale putând aduce anumite limitări ale exercițiului acestui drept, în condițiile tezei a II-a din textul de lege menționat.

În acest sens, se prevede că "Dispozițiile precedente (din art. 1 alin. (1) teza I) nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general…". Prin urmare, art. 1 conține nu numai principiul general al protecției dreptului de proprietate, ci și alte două principii care constituie limite ale exercițiului acestui drept: posibilitatea privării de proprietate pentru cauză de utilitate publică și reglementarea exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a consacrat și o limită jurisprudențială, dată de "atingerea substanței" dreptului, care trebuie privită în sensul că, chiar dacă limitarea privește realizarea unui interes general, ea nu trebuie să determine golirea de conținut a dreptului proprietarului bunului.

Partea a doua a art. 1 din Protocolul nr. 1 înscrie, astfel, trei condiții în care privarea de un bun nu reprezintă o încălcare a dreptului titularului asupra acelui bun, și anume, privarea să fie prevăzută de lege, să fie impusă de o cauză de utilitate publică și să fie conformă cu principiile generale ale dreptului internațional, care vizează respectarea principiului proporționalității între interesul general și imperativele apărării drepturilor individuale. În acest sens, acordarea unei indemnizații corespunzătoare reprezintă expresia respectării principiului proporționalității sus-enunțat.

Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, de la data publicării în M. Of., devine general obligatorie, putându-se considera că respectă criteriul de legalitate a privării de proprietate, impus de C.E.D.O., deoarece noțiunea de "lege", proprie Convenției, nu trebuie privită în accepțiunea ei formală, și anume de norme juridice cuprinse în actele normative adoptate de Parlament. În sensul Convenției, legea reprezintă orice normă obligatorie și generală, oricare i-ar fi izvorul formal. Prin soluția adoptată în ceea ce privește admiterea excepției de neconstituționalitate a art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 se suprimă, fără îndoială, dreptul destinatarilor legii la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de aceștia în perioada regimului politic trecut.

Mai trebuie adăugat că, potrivit art. 147 din Constituția României și art. 31 din Legea nr. 47/1992 republicată, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele în 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale în M. Of. dacă, în acest interval, Parlamentul sau, după caz, Guvernul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. Dacă puterea legiuitoare sau executivul nu își respectă această obligație, sancțiunea este încetarea efectelor juridice ale dispoziției constatată ca fiind neconstituțională.

Până în prezent, nu s-a intervenit în sensul compatibilizării art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 cu dispozițiile constituționale, în sensul celor reținute prin decizia în discuție, astfel încât textul de lege menționat nu mai produce efecte juridice. Pentru cei care, ca și reclamanții, au speranța legitimă la despăgubiri, în condițiile în care îndeplinesc condițiile legii de la data adoptării ei, deci, sunt beneficiarii unei valori patrimoniale protejate de art. 1 din Primul Protocol, aplicarea deciziei în recurs, cu consecința previzibilă a respingerii acțiunii, ar conduce la o privare de proprietate înțeleasă în sens larg, respectiv la privarea persoanei îndreptățite de despăgubirile cuvenite, în urma verificării îndeplinirii cerințelor legale.

Cum privarea de despăgubiri este totală, ea afectează însăși "substanța" dreptului la despăgubiri, deoarece despăgubirile au dispărut din patrimoniul beneficiarului, aceasta fără să se acorde nicio compensație în schimb sau, cel puțin, să se prevadă, pentru viitor, șansa obținerii unei oarecare reparații. Ca atare, nu există "indemnizarea corespunzătoare" a titularului dreptului. Dacă s-ar putea considera că interesul general avut în vedere la adoptarea deciziei Curții Constituționale este legat de actuala situație economică a statului român, care impune anumite restricții bugetare pe toate palierele, în niciun caz, nu se poate reține că este respectat criteriul de proporționalitate enunțat mai sus.

În concluzie, aplicând, în recurs, decizia Curții Constituționale, față de o persoană care are speranța legitimă la acordarea despăgubirilor în temeiul legii, cu consecința finală a respingerii acțiunii reclamanților, aceasta ar conduce la o privare de bun, fără plata unui contraechivalent, ceea ce, în final, ar reprezenta o încălcare a art. 1 din Primul Protocol. Aplicarea deciziei în discuție ar determina și încălcarea art. 6 din C.E.D.O., din perspectiva "dreptului de acces la o instanță". Art. 6 garantează dreptul fiecărei persoane de a avea acces la o instanță, care trebuie să fie efectiv, care nu este unul absolut, în sensul că este susceptibil de limitări, limitări care, ca și în cazul art. 1 din Primul Protocol, trebuie să respecte anumite principii, și anume să urmărească un scop legitim, să nu afecteze substanța dreptului și să asigure un raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele alese.

Dacă s-ar aplica decizia Curții Constituționale (care, după cum s-a arătat în precedent, nu a fost urmată de intervenția legislativului în armonizarea dispoziției declarate neconstituționale cu legea fundamentală), instanța de recurs ar fi lipsită, în totalitate, de posibilitatea de a analiza legalitatea deciziei recurate din perspectiva normelor legale avute în vedere de instanțele anterioare și în vigoare la data pronunțării lor, cu consecința previzibilă și, bineînțeles, defavorabilă pentru reclamanți, de respingere a cererii privind acordarea daunelor morale. Or, aceasta ar însemna o ingerință în dreptul de acces al reclamanților la un tribunal, ingerință care nu asigură un raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit, de ordin patrimonial, pentru stat, și mijloacele alese.

Aplicarea deciziei Curții în faza procesuală a recursului, cu soluția previzibilă enunțată mai sus, i-ar lipsi practic pe reclamanți, și în absența oricărei culpe procesuale din partea lor, de posibilitatea obținerii unei hotărâri irevocabile favorabile (dacă este cazul), în baza căreia să-și poată valorifica dreptul/vocația la despăgubiri.

Pe de altă parte, dreptul la nediscriminare, recunoscut de art. 14, protejează persoanele fizice și juridice aflate în situații asemănătoare împotriva aplicării unui tratament diferit, în legătură cu drepturile și libertățile pe care Convenția le recunoaște (în speță, cu referire la art. 1 din Primul Protocol și art. 6). Textul de lege impune să se cerceteze, pentru a se vedea dacă există discriminare, dacă tratamentele diferențiate sunt aplicate unor situații analoge sau comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă și rezonabilă, respectiv dacă urmărește un scop legitim și respectă un raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru realizarea lui.

Or, însăși Curtea Constituțională a constatat, în considerentele Deciziei nr. 1354/2010, că, prin limitarea despăgubirilor, conform O.U.G. nr. 62/2010, se creează premisele unei discriminări între persoane care, deși se află în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit.

Prin prisma argumentului de interpretare a fortiori ("cu atât mai mult"), care presupune ideea că o normă de drept poate fi aplicată la o situație concretă, neprevăzută în ipoteza acesteia, dacă motivele care au fost avute în vedere la adoptarea normei se regăsesc cu și mai multă putere în situația respectivă, neacordarea niciunei despăgubiri persoanelor interesate, care, la data pronunțării Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, declanșaseră procedura judiciară și obținuseră, ca în cazul reclamanților, chiar o hotărâre definitivă, de constatare a vocației acestora la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorul lor, creează un tratament discriminatoriu în raport cu cei care, la aceeași dată, beneficiau de o hotărâre irevocabilă, putându-se bucura de despăgubirile recunoscute printr-o asemenea hotărâre.

Aplicarea deciziei sus-menționate proceselor aflate în curs determină o discriminare în ipoteza a două acțiuni introduse la aceeași dată, de către persoane aflate în situații identice (din punctul de vedere al drepturilor conferite prin actul normativ menționat), dintre care una este soluționată prin hotărâre irevocabilă, iar cealaltă nu este soluționată, aflându-se în faza apelului sau recursului, din motive care nu au legătură cu atitudinea procesuală a reclamantului (încărcătura instanțelor, termene lungi ș.a.). Pentru toate argumentele prezentate în precedent, nu se poate ține seama, în soluționarea cauzei de față, de Decizia nr. 1358/2010, cu rezultatul pretins de pârât, privind respingerea cererii de acordare a despăgubirilor, ca urmare a aplicării acestei decizii.

În ceea ce privește cea de-a doua critică, privind absența temeiului juridic al obținerii daunelor morale în cazul măsurilor administrative cu caracter politic, ca urmare a declarării neconstituționalității art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010, prin Decizia nr. 1354/2010, susținerile recurentului sunt, de asemenea, neîntemeiate. În primul rând, independent de modificarea adusă art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, prin art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010, în sensul menționării exprese la această literă, în calitate de beneficiari ai despăgubirilor pentru prejudiciul moral, și a celor care au fost supuși unei măsuri administrative cu caracter politic, din interpretarea altor dispoziții ale legii rezultă că scopul legiuitorului a fost să confere dreptul la despăgubiri nu doar în cazul condamnărilor cu caracter politic, ci și în cazul măsurilor administrative cu caracter politic.

Astfel, potrivit art. 5 alin. (1) din Lege, "Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței de judecată, în termen de trei ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare…". Într-adevăr, la lit. a) din textul redat mai sus, se face referire expresă doar la prejudiciul moral suferit prin condamnare, astfel încât, raportat strict la criteriul argumentului gramatical, susținerea recurentului este corectă.

Din perspectiva interpretării logico-sistematice și teleologice, însă, rezultă, în urma corelării mai multor dispoziții din cuprinsul actului normativ cu art. 5 alin. (1) lit. a), că această normă se aplică și în cazul măsurilor administrative cu caracter politic. Astfel după cum reiese chiar din titlul legii, aceasta se aplică atât condamnărilor cu caracter politic, cât și măsurilor administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. De asemenea, din corelarea dispoziției de la lit. a) a art. 5 alin. (1) cu cea din preambulul acestui alineat, rezultă că Legea deschide calea acțiunii în justiție pentru repararea prejudiciului suferit atât ca urmare a unor condamnări cu caracter politic, cât și ca urmare a unor măsuri administrative cu caracter politic.

Intenția legiuitorului a fost de a despăgubi pentru prejudiciul moral suferit atât persoanele care au fost condamnate politic, cât și pe cele care au suferit măsuri administrative din aceleași motive. Scopul legiuitorului în sensul amintit a fost confirmat, ulterior, prin adoptarea O.U.G. nr. 62/2010 care, la art. I pct. 1, prevedea că "La art. 5, alin. (1), lit. a) se modifică și va avea următorul cuprins: "a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la: 1. 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic…". Chiar dacă art. I pct. 1 din O.U.G.

nr. 62/2010 a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1354/2010 a Curții Constituționale, el este concludent pentru rezolvarea problemei de drept ce formează obiect de critică la primul motiv din cererea de recurs a pârâtului. Din expunerea motivelor prezentată în partea introductivă a ordonanței de urgență menționate, aceasta a fost adoptată în scopul instituirii unui regim echitabil în acordarea despăgubirilor, care să mențină echilibrul bugetar la un nivel optim, iar nu în scopul de a extinde sfera persoanelor beneficiare ale despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit, prevăzute în Legea nr. 221/2009, în forma inițială.

În caz contrar, însuși scopul Ordonanței, de a limita cuantumul despăgubirilor în funcție și de cel care le solicită (victima opresiunii, soțul supraviețuitor sau descendenții până la gradul II inclusiv) pentru a evita afectarea echilibrului bugetar, nu s-ar mai regăsi în cazul în care sfera persoanelor beneficiare ar fi fost extinsă prin actul normativ în discuție. De altfel, prin Decizia nr. 1354/2010 a Curții Constituționale, s-a declarat neconstituționalitatea art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 în ceea ce privește limitele impuse de ordonanță asupra cuantumului despăgubirilor ce pot fi acordate beneficiarilor Legii nr. 221/2009, iar nu în legătură cu dreptului persoanelor care au suferit măsuri administrative cu caracter politic la daune morale.

Așa fiind, categoriile de despăgubiri - morale și materiale, enumerate în continuare, la lit. a) și b), nu pot fi înțelese decât ca vizând persoanele care au suferit oricare dintre măsurile cu caracter politic menționate la alin. (1), adică fie condamnări, fie măsuri administrative. Pe de altă parte, a distinge între cele două categorii de măsuri cu caracter politic - condamnări și măsuri administrative, sub aspectul naturii prejudiciului supus reparării - moral sau material, ar însemna crearea unui cadru juridic discriminatoriu pentru persoane aflate în situații similare, întrucât atât condamnările cu caracter politic, cât și măsurile administrative cu caracter politic sunt măsuri abuzive ale regimului comunist, care au generat prejudicii materiale și morale celor care s-au împotrivit, sub diverse forme, regimului totalitar comunist.

Prin urmare, recunoscând reclamanților dreptul la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorul lor, ca urmare a unei măsuri administrative cu caracter politic, cu consecința desființării sentinței și trimiterii cauzei, spre rejudecare, la prima instanță, Curtea a pronunțat o hotărâre cu interpretarea corectă a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din această lege și cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 297 C. proc. civ. În consecință, nu sunt întrunite, în speță, condițiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) din același cod, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârât, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, împotriva Deciziei nr. 378/A din 20 octombrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 7 octombrie 2011.