ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8122/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8122/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Arad la 9 martie 2010, reclamantul P.F. a solicitat, în temeiul

Legii nr. 221/2009 și în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, să se constate caracterul politic al măsurilor

administrative abuzive la care a fost supusă mama sa P.E., respectiv deportarea

acesteia la munca de reconstrucție în U.R.S.S., în perioada 14 ianuarie 1945 -

6 iulie 1948 și să se oblige pârâtul la acordarea unor despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit de autoarea sa, în cuantum de 1.000.000 euro.

Tribunalul Arad,

secția civilă, prin Sentința nr. 369 din 18 mai 2010 a respins acțiunea civilă

exercitată de reclamant, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, pentru despăgubiri conform Legii nr. 221/2009.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a constatat că antecesoarea reclamantului, P.E. a fost

deportată în U.R.S.S. la munca de reconstrucție, începând cu luna ianuarie

1945, fiind repatriată la 6 iulie 1948.

Or, Legea nr.

221/2009 are în mod cert un caracter reparator și recompensator doar pentru

persoanele care s-au împotrivit sau au fost considerate potrivnice regimului

totalitar instaurat la data de 6 martie 1945 și, de aceea, de prevederile sale

nu poate beneficia reclamantul, a cărui mamă a fost deportată anterior acestei date

la munca de reconstrucție în U.R.S.S., doar pe considerentul apartenenței la

etnia germană, fără a se fi evidențiat vreun act de opoziție contra regimului

politic; dacă legiuitorul ar fi înțeles ca prin acest act normativ să

reglementeze măsuri reparatorii și deportaților în U.R.S.S., ar fi făcut-o în

mod expres, după cum s-a întâmplat în alte situații, cum ar fi Decretul-lege

nr. 118/1990.

Tribunalul a reținut

că problematica despăgubirii persoanelor deportate la muncă forțată în U.R.S.S.

are un caracter complex, atât din punct de vedere istoric cât și etnic, însă nu

a fost avută în vedere de legiuitorul român în momentul adoptării Legii nr.

221/2009.

Împrejurarea că Legea

nr. 221/2009 se adresează numai persoanelor persecutate politic după

instaurarea regimului comunist la 6 martie 1945 rezultă din însuși titlul

legii, fiind evident că voința legiuitorului a fost aceea de a reglementa

exclusiv consecințele măsurilor represive dispuse de Statul Român și

autoritățile sale după 6 martie 1945, iar nu de a repara și consecințele

nefaste cauzate de abuzurile armatei sovietice, pe măsura înaintării sale spre

frontul de vest.

În acest context,

oricât de evident este caracterul politic și poate chiar inuman al măsurilor de

deportare a unor persoane într-un alt stat, împotriva voinței lor, pentru a fi

supuse la muncă forțată, repararea prejudiciilor astfel suferite de către cei

în cauză, nu se poate realiza în temeiul Legii nr. 221/2009, deoarece acest act

normativ are ca destinatari exclusiv persoanele ce au fost supuse unor

condamnări ori măsuri administrative în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989, iar după decesul acestora, pe soțul ori descendenții până la gradul al

II-lea ai persoanelor persecutate politic în această perioadă expres indicată

de lege și care au săvârșit fapte de opoziție față de regimul politic instaurat

la 6 martie 1945.

Invocând dispozițiile

art. 1 alin. (5) și art. 124 din Constituție, în condițiile în care situația

reclamantului nu se grefează pe situațiile reglementate de Legea nr. 221/2009

și având în vedere că o interpretare extensivă a dispozițiilor acestui act

normativ ar constitui o încălcare a principiilor constituționale menționate,

tribunalul a respins acțiunea.

Prin Decizia nr. 4

din 11 ianuarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins

cererea reclamantului de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea

excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor O.U.G. nr. 62/2010. A

respins apelul reclamantului împotriva sentinței tribunalului.

Instanța de apel a constatat

că pe parcursul judecării cauzei, legiuitorul a adoptat O.U.G. nr. 62/2010 care

plafona despăgubirile acordate în baza Legii nr. 221/2009, situație în care

reclamantul a invocat excepția de neconstituționalitate a acesteia la data de

12 octombrie 2010.

La data de 23

noiembrie 2010, instanța a respins ca inadmisibilă, în sensul dispozițiilor

art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, excepția invocată constatând că prin

Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 Curtea Constituțională a admis deja o

excepție identică.

Examinând sentința

atacată prin prisma motivelor de apel invocate, cât și din oficiu, potrivit

efectului devolutiv al apelului, sub toate aspectele temeiniciei și legalității

și pe baza tuturor probelor de la dosar, curtea a constatat că apelul declarat

în cauză este nefondat.

A reținut că,

într-adevăr Legea nr. 221/2009 se poate aplica și categoriilor de persoane care

au beneficiat și de dispozițiile altor legi reparatorii, însă acordarea

despăgubirilor este condiționată de îndeplinirea cerințelor obligatorii ale

acestei legi în ceea ce privește data dispunerii măsurii administrative cu

caracter politic și emitentul acesteia.

Rezultă astfel că

situația premiză pe care reclamantul și-a întemeiat acțiunea sa în pretenții

împotriva statului român este actul deportării mamei sale în U.R.S.S., în

perioada 14 ianuarie 1945 - 6 iulie 1948, în virtutea faptului că aparținea

unei familii de etnie germană.

În situația dată,

indiferent de traumele suferite în perioada în care a fost supusă acestei

măsuri, precum și de cele perpetuate de-a lungul întregii sale vieți după

încetarea măsurii - și pentru a căror realitate, memoriei colective a

societății nici nu i-ar mai fi necesare alte dovezi suplimentare în afara celor

deja devenite notorii -, reclamantul nu poate beneficia de despăgubirile

prevăzute de Legea nr. 221/2009, pe care și-a întemeiat acțiunea, pentru că

fapta generatoare de prejudicii se situează în afara cadrului limitativ și

special al acestei legi pentru următoarele considerente:

În primul rând,

curtea de apel a constatat că se impune cu evidență faptul că în situația dată

este vorba de o măsură administrativă dispusă anterior datei de 22 decembrie

1989 și nu de o condamnare cu caracter politic desemnată de art. 1 alin. (2) și

art. 2 al Legii nr. 221/2009 sau determinabilă ca atare de către instanță

conform art. 1 alin. (3) și (4) al aceleiași legi.

În al doilea rând,

pentru ca măsura să atragă acordarea în cauză a despăgubirilor pentru daune

morale trebuie în mod obligatoriu să fi avut caracter politic în sensul

dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 221/2009, adică să fi fost aplicată fie de

fosta miliție, fie de fosta securitate română - instituite cu atribuții în

acest sens de regimul politic comunist instaurat începând cu data de 6 martie

1945 -, iar faptele pentru care s-a aplicat măsura să figureze în conținutul

actelor normative (toate adoptate după anul 1950), enumerate la punctele a) -

f) din articolul menționat.

Susținerile

reclamantului, precum și probele dosarului dovedesc că măsura administrativă de

deportare în U.R.S.S. a mamei acestuia s-a dispus pentru o situație existentă

înainte de perioada de referință a legii (6 martie 1945), la o dată anterioară

acestui moment (mai exact în ianuarie 1945) și de către alte autorități decât

cele ale căror decizii sunt considerate de Legea nr. 221/2009 a fi generatoare

de despăgubiri (respectiv fosta miliție sau fosta securitate a statului

comunist).

În concret,

deportarea s-a dispus pentru simplul fapt al apartenenței autoarei

reclamantului la o familie de etnie germană (iar nu pentru fapte de contestare

a regimului comunist așa cum cere art. 3 al Legii nr. 221/2009), la data de 16

ianuarie 1945, respectiv în perioada în care România se afla sub ocupație

sovietică care se substituise decidenților politici autohtoni.

Concluzionând,

instanța de apel a constatat că situația în care s-a aflat mama reclamantului

nu îl califică pe acesta la acordarea despăgubirilor prevăzute de dispozițiile

speciale și limitative ale Legii nr. 221/2009, motiv pentru care acțiunea sa nu

putea fi admisă în temeiul acestei legi.

Împotriva acestei

ultime decizii a declarat recurs reclamantul, solicitând admiterea acestuia și

modificarea în totalitate a deciziei atacate, în sensul admiterii acțiunii,

astfel cum a fost formulată, iar în subsidiar, casarea hotărârii și trimiterea

cauzei spre rejudecare la tribunal.

A arătat că instanța,

în mod incorect, a reținut în cazul în speță o altă interpretare a Legii nr.

221/2009, ignorând caracterul politic al măsurii administrative la care a fost

supusă mama sa prin deportarea în U.R.S.S..

Astfel, a precizat că

deși este adevărat că deportarea a fost realizată prin mijlocirea armatei

sovietice, autoarea sa a fost persecutată politic de reprezentanții Statului

Român din acea vreme, autoritățile române fiind cele care i-au predat în mod

forțat pe cetățenii români de naționalitate germană autorităților ruse.

A invocat în

susținere prevederile O.U.G. nr. 214/1999, cu modificările ulterioare și pe

cele cuprinse la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, considerând că reiese

cu certitudine posibilitatea acordării despăgubirilor și pentru cazul în speță,

având în vedere și repercusiunile asupra vieții mamei sale și a întregii

familii, urmare a deportării forțate.

Recursul este

nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed.

Se reține că

formulând criticile potrivit cărora soluția adoptată de instanțele fondului

este greșită, recurentul este în eroare asupra sferei de aplicare a Legii nr.

221/2009.

Astfel, acțiunea introductivă

de instanță a fost formulată în temeiul prevederilor Legii nr. 221/2009, act

normativ prin care legiuitorul a definit noțiunile de „condamnare cu caracter

politic” [art. 1 alin. (1) și de „măsură administrativă cu caracter politic”

(art. 3)], a enumerat faptele care atrag condamnări și măsuri administrative cu

acest caracter, a prevăzut condițiile în care și alte fapte se încadrează în

această categorie, fără a fi enumerate expres în lege și, totodată, a prevăzut

posibilitatea persoanelor care au suferit o condamnare sau care au făcut

obiectul unor măsuri administrative de acest gen de a se adresa instanțelor

judecătorești pentru constatarea caracterului politic al condamnării pentru

alte fapte decât cele expres enumerate în lege [art. 1 alin. (4) și art. 4

alin. (1)] sau pentru constatarea caracterului politic al măsurii

administrative [art. 3 și art. 4 alin. (2)].

Prin art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009 s-a reglementat dreptul persoanelor care au

suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic

de a primi din partea statului despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

Prin urmare, în

condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care constituie

temeiul juridic al pretențiilor formulate de reclamant în prezenta cauză, orice

persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative

cu caracter politic, precum și după decesul acestei persoane, soțul sau

descendenții săi până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței

obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit

prin condamnare.

În cauză, reclamantul

a solicitat obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul

moral cauzat de situația în care s-a aflat mama sa, deportată pentru munca de

reconstrucție în fosta U.R.S.S., în perioada 14 ianuarie 1945 - 6 iulie 1948.

Însă, așa cum rezultă

din cuprinsul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, numai o condamnare cu

caracter politic în perioada de referință a legii sau o măsură administrativă

cu caracter politic, dispusă în aceeași perioadă, pot naște dreptul persoanelor

îndreptățite la plata de despăgubiri pentru prejudiciul moral încercat printr-o

astfel de condamnare sau de măsură administrativă.

Astfel, în raport de

obiectul cererii de chemare în judecată, se reține că analiza legalității și

temeiniciei pretențiilor reclamantului, trebuie să se facă în raport de

prevederile Legii nr. 221/2009, în ale cărei dispoziții nu este reglementată

situația concretă a mamei recurentului ca premisă pentru acordarea daunelor

morale.

În acest context,

critica recurentului potrivit căreia are dreptul la măsurile reparatorii

prevăzute de Legea nr. 221/2009 nu poate fi primită, nefiind relevantă nici

invocarea prevederilor O.U.G. nr. 214/1999.

Se reține că

respectiva ordonanță de urgență nu reglementează aplicarea automată a Legii nr.

221/2009 persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de

acest act normativ ci instituie posibilitatea ca de prevederile legii să

beneficieze și această categorie de persoane.

În cazul în speță

însă, recurentul nu face parte din categoria persoanelor prevăzute de Legea nr.

221/2009 ca având posibilitatea de a solicita daune pentru prejudiciul moral

suferit prin condamnare sau prin măsura administrativă cu caracter politic.

Împrejurarea că

autoarea reclamantului a fost deportată în fosta U.R.S.S. nu poate fi asimilată

nici unei condamnări politice, astfel cum aceasta este definită în art. 1 din

lege și nici unei măsuri administrative cu caracter politic în condițiile art.

3 din același act normativ.

Prin urmare, se

constată că situația autoarei recurentului nu poate fi circumscrisă unei

condamnări politice sau unei măsuri administrative cu caracter politic și că

numai în temeiul unei astfel de condamnări ori unei astfel de măsuri

administrative, se naște dreptul de a obține despăgubiri în condițiile Legii

nr. 221/2009.

Concluzionând, se

reține că recurentul nu poate beneficia de prevederile Legii nr. 221/2009

pentru motivul că nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate de

acest act normativ, incidența respectivelor dispoziții neputând fi extinsă la

cazuri neprevăzute de lege.

Pentru aceste

considerente, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul P.F. împotriva Deciziei nr. 4 din 11

ianuarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 16 noiembrie 2011.