ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3418/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 749 din 5 octombrie 2010, Tribunalul Arad a respins acțiunea reclamanților S.M. și S.F., îndreptată împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de către D.G.F.P. Arad, pentru acordarea de despăgubiri în cuantum de 250.000 euro, pentru prejudiciul moral, ca urmare a deportării în fosta U.R.S.S. a mamei reclamanților. Prima instanță a respins acțiunea și, printre altele, a reținut lipsa calității procesuale active a reclamanților, constatând că mama acestora - defuncta S.T. a fost deportată în U.R.S.S., pentru munca de reconstrucție a acestui stat, începând cu luna ianuarie 1945. Pentru faptul că fusese deportată în U.R.S.S., mama reclamanților a beneficiat de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 și a primit o indemnizație lunară, de la data adoptării acestui act normativ și până la decesul său.

Pe de altă parte, tribunalul a mai constatat că Legea nr. 221/2009 are în mod cert un caracter reparator și compensator doar pentru persoanele care s-au împotrivit sau au fost considerate potrivnice regimului totalitar instaurat la data de 6 martie 1945 și de aceea, de prevederile acestei legi nu pot beneficia reclamanții, a căror mamă a fost deportată în U.R.S.S. la munca de reconstrucție, doar pe considerentul apartenenței la etnia germană, fără a fi evidențiat vreun act de opoziție contra regimului politic. Prin Decizia civilă nr. 693 din 5 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, a fost respins apelul declarat de reclamanți. Pentru a pronunța această decizie, instanța a reținut că, prin Decizia nr. 1358 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale disp.

art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, respectiv norma legală care reprezenta temeiul acordării acestor despăgubiri. Tot Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, a declarat neconstituționale prevederile art. I și II din O.U.G. nr. 62/2010, act normativ ce stabilea (și) cuantumul în care aceste despăgubiri pot fi acordate. Ambele decizii au fost publicate în M. Of. nr. 761/15.11.2010, devenind, astfel, obligatorii, conform disp. art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, și ale art. 147 alin. (4) din Constituție. Cum, în termen de 45 de zile de la această dată, nici Guvernul și nici Parlamentul nu au pus prevederile neconstituționale de acord cu dispozițiile Constituției, aceste norme legale și-au încetat efectele juridice, conform dispozițiilor art. 31 alin. (3) din Legea 47/1992, republicată, și ale art. 147 alin. (1) din Constituție.

În consecință, norma legală ce a reprezentat temeiul cererii în despăgubiri pentru daune morale formulată de reclamanți și-a încetat efectele juridice. Pe de altă parte însă, instanța de apel a constatat că măsura luată asupra mamei reclamanților nu face obiectul Legii nr. 221/2009, întrucât, măsura deportării în U.R.S.S. a etnicilor germani, cetățeni români, a fost luată și pusă în practică exclusiv de către autoritățile sovietice de ocupație și nu de către fosta miliție ori securitate (care la acea epocă nici nu fuseseră înființate, pe teritoriul României funcționând la acea dată Poliția și Siguranța), contribuția autorităților române fiind doar aceea de a ajuta la identificarea etnicilor germani din localitățile lor de domiciliu, sub aspectul apartenenței cetățenilor la această etnie, domiciliul sau reședința, precum și vârsta și sexul acestora.

În rest, date fiind și competențele limitate ale autorităților române aflate sub ocupație, măsura efectivă a deportării în U.R.S.S. a fost decisă și pusă în practică de către autoritățile sovietice, acest proces finalizându-se în februarie 1945. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții, arătând că hotărârea atacată este nelegală, întrucât au probat faptul că mama lor a fost deportată în U.R.S.S., astfel că sunt îndreptățiți să solicite instanței de judecată constatarea caracterului politic al măsurii administrative și acordarea daunelor morale. Se descriu suferințele îndurate de autoarea reclamanților și se apreciază că aceștia sunt îndreptățiți la acordarea despăgubirilor, calitatea procesuală activă prevăzută de art. 5 din Legea nr. 221/2009 fiind dovedită.

Analizând recursul, din prisma criticilor invocate, care se circumscriu motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestuia.

Legea nr. 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic sau față de care au fost luate măsuri administrative asimilate condamnărilor politice, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Măsura administrativă cu caracter politic este definită la art. 3 din Legea nr. 221/2009 ca fiind orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă sunt întemeiate pe unul sau mai multe dintre actele normative menționate la lit. a) - f). În afară de aceste măsuri administrative cu caracter politic, legea face trimitere și la alte măsuri administrative, al căror caracter politic se constată de către instanța de judecată (art. 4 alin. (2)). Acest act normativ, adoptat după aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990 și O.U.G.

nr. 214/1999, a completat cadrul legislativ existent referitor la acordarea reparațiilor morale și materiale pentru prejudiciile suportate de victimele regimului totalitar. Drepturile prevăzute și acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare, ori în temeiul O.U.G. nr. 214/1999, reprezintă ele însele măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive politice, ce vor fi avute în vedere la cuantificarea daunelor morale solicitate a fi acordate în temeiul Legii nr. 221/2009, dar a căror existență nu determină de plano nici admiterea și nici respingerea acțiunii având ca temei juridic actul normativ arătat.

Existența, în paralel cu Legea nr. 221/2009, a actelor normative anterior citate, nu atrage și nici nu înlătură incidența acesteia în cauză, întrucât nu există nicio dispoziție legală cuprinsă în vreunul din actele de reparație amintite, care să impună ori să excludă aplicarea concomitentă a dispozițiilor cuprinse în actul normativ similar, astfel încât aplicabilitatea Legii nr. 221/2009 este determinată strict de îndeplinirea sau nu a condițiilor prevăzute de aceasta, și nu prin raportare la celelalte acte normative speciale de reparație. Este de necontestat că măsura deportării în U.R.S.S. suferită de autoarea reclamanților i-a creat acesteia prejudicii ale căror consecințe s-au repercutat în mod negativ asupra vieții sale ulterioare, fiindu-i știrbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum și atributele ce țin de relațiile sociale, respectiv, onoare și reputație.

Dislocarea din localitatea de domiciliu și mutarea forțată, lipsirea de bunurile personale, obligarea de a trăi în condiții materiale precare constituie suferințe care în mod cert justifică acordarea unei compensații materiale pentru abuzurile suportate, cu condiția, însă, de a fi îndeplinite cerințele actului de reparație pe care se fundamentează o asemenea cerere. Or, în speță, situația autoarei reclamanților nu se circumscrie domeniului de aplicare al Legii nr. 221/2009. Deportarea etnicilor germani pe teritoriul fostei U.R.S.S. a reprezentat o strămutare în masă, în această țară, a unei părți din populația civilă de origine germană capabilă de muncă (bărbați de 17 - 45 ani și femei de 18 - 30 de ani) și a caracterizat toate țările aliate cu Germania în perioada celui de-al doilea război mondial.

Deportarea în forma arătată nu a reprezentat consecința unei atitudini ostile regimului comunist, nu a fost generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr. 221/2009, ci a avut la bază criterii de apartenență etnică, ce fac obiectul unor acte speciale de reparație, cum ar fi Decretul-lege nr. 118/1990 ori O.U.G. nr. 214/1999. Autoarea reclamanților a fost deportată pentru simplul fapt al nașterii într-o familie de etnie germană, iar nu pentru fapte de contestare a regimului comunist, astfel cum impun dispozițiile art. 3 al Legii nr. 221/2009, iar măsura nu s-a concretizat printr-o decizie a fostei miliții ori a fostei securități a statului totalitarist, astfel cum condiționează aceeași lege.

Această măsură a fost instituită prin dispoziția guvernului fostei Republici Socialiste Federative Sovietice Ruse, sub a cărui autoritate au prestat muncă forțată etnicii germani deportați. Ordinul nr. 1761 din 16 decembrie 1944 de mobilizare a tuturor etnicilor germani capabili de muncă constituie o măsură abuzivă recunoscută de legiuitor prin reglementarea cuprinsă în art. 1 alin. (2) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990, perioada respectivă fiind luată în calcul la stabilirea vechimii în muncă, cu acordarea unei indemnizații lunare calculată conform art. 1 alin. (3) din același act, dispoziții de care reclamanta a și beneficiat. Actul de mobilizare anterior-menționat excede însă condițiilor reglementate de Legea nr. 221/2009, ceea ce însă nu echivalează cu o nerecunoaștere a măsurii abuzive dedusă judecății, ci doar cu o cale procesuală inadecvată.

Așa fiind, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanții S.M. și S.F. împotriva Deciziei civile nr. 693 din 5 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 mai 2012. Procesat de GGC - AZ