ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3418/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

Sentința civilă nr. 749 din 5 octombrie 2010, Tribunalul Arad a respins

acțiunea reclamanților S.M. și S.F., îndreptată împotriva pârâtului Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de către D.G.F.P. Arad,

pentru acordarea de despăgubiri în cuantum de 250.000 euro, pentru prejudiciul

moral, ca urmare a deportării în fosta U.R.S.S. a mamei reclamanților.

Prima instanță a respins acțiunea și, printre

altele, a reținut lipsa calității procesuale active a reclamanților, constatând

că mama acestora - defuncta S.T. a fost deportată în U.R.S.S., pentru munca de

reconstrucție a acestui stat, începând cu luna ianuarie 1945. Pentru faptul că

fusese deportată în U.R.S.S., mama reclamanților a beneficiat de prevederile

Decretului-lege nr. 118/1990 și a primit o indemnizație lunară, de la data

adoptării acestui act normativ și până la decesul său.

Pe de altă parte, tribunalul a mai constatat

că Legea nr. 221/2009 are în mod cert un caracter reparator și compensator doar

pentru persoanele care s-au împotrivit sau au fost considerate potrivnice

regimului totalitar instaurat la data de 6 martie 1945 și de aceea, de

prevederile acestei legi nu pot beneficia reclamanții, a căror mamă a fost

deportată în U.R.S.S. la munca de reconstrucție, doar pe considerentul

apartenenței la etnia germană, fără a fi evidențiat vreun act de opoziție

contra regimului politic.

Prin Decizia civilă nr. 693 din 5 aprilie

2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, a fost respins apelul declarat

de reclamanți.

Pentru a pronunța această decizie, instanța a

reținut că, prin Decizia nr. 1358 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituțională

a declarat neconstituționale disp. art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din

Legea nr. 221/2009, respectiv norma legală care reprezenta temeiul acordării

acestor despăgubiri. Tot Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 1354 din 20

octombrie 2010, a declarat neconstituționale prevederile art. I și II din

O.U.G. nr. 62/2010, act normativ ce stabilea (și) cuantumul în care aceste

despăgubiri pot fi acordate.

Ambele decizii au fost publicate în M. Of.

nr. 761/15.11.2010, devenind, astfel, obligatorii, conform disp. art. 31 alin.

(1) din Legea nr. 47/1992, republicată, și ale art. 147 alin. (4) din

Constituție.

Cum, în termen de 45 de zile de la această

dată, nici Guvernul și nici Parlamentul nu au pus prevederile neconstituționale

de acord cu dispozițiile Constituției, aceste norme legale și-au încetat

efectele juridice, conform dispozițiilor art. 31 alin. (3) din Legea 47/1992,

republicată, și ale art. 147 alin. (1) din Constituție. În consecință, norma

legală ce a reprezentat temeiul cererii în despăgubiri pentru daune morale

formulată de reclamanți și-a încetat efectele juridice.

Pe de altă parte însă, instanța de apel a

constatat că măsura luată asupra mamei reclamanților nu face obiectul Legii nr.

221/2009, întrucât, măsura deportării în U.R.S.S. a etnicilor germani, cetățeni

români, a fost luată și pusă în practică exclusiv de către autoritățile

sovietice de ocupație și nu de către fosta miliție ori securitate (care la acea

epocă nici nu fuseseră înființate, pe teritoriul României funcționând la acea

dată Poliția și Siguranța), contribuția autorităților române fiind doar aceea

de a ajuta la identificarea etnicilor germani din localitățile lor de

domiciliu, sub aspectul apartenenței cetățenilor la această etnie, domiciliul

sau reședința, precum și vârsta și sexul acestora. În rest, date fiind și

competențele limitate ale autorităților române aflate sub ocupație, măsura

efectivă a deportării în U.R.S.S. a fost decisă și pusă în practică de către

autoritățile sovietice, acest proces finalizându-se în februarie 1945.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs

reclamanții, arătând că hotărârea atacată este nelegală, întrucât au probat

faptul că mama lor a fost deportată în U.R.S.S., astfel că sunt îndreptățiți să

solicite instanței de judecată constatarea caracterului politic al măsurii

administrative și acordarea daunelor morale. Se descriu suferințele îndurate de

autoarea reclamanților și se apreciază că aceștia sunt îndreptățiți la

acordarea despăgubirilor, calitatea procesuală activă prevăzută de art. 5 din

Legea nr. 221/2009 fiind dovedită.

Analizând recursul, din prisma criticilor

invocate, care se circumscriu motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestuia.

Legea nr. 221/2009 are ca obiect de

reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care au suferit

condamnări cu caracter politic sau față de care au fost luate măsuri

administrative asimilate condamnărilor politice, în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989.

Măsura administrativă cu caracter politic

este definită la art. 3 din Legea nr. 221/2009 ca fiind orice măsură luată de

organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și

stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă,

stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă sunt întemeiate pe unul sau mai

multe dintre actele normative menționate la lit. a) - f).

În afară de aceste măsuri administrative cu

caracter politic, legea face trimitere și la alte măsuri administrative, al

căror caracter politic se constată de către instanța de judecată (art. 4 alin.

(2)).

Acest act normativ, adoptat după aplicarea

Decretului-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, a completat cadrul

legislativ existent referitor la acordarea reparațiilor morale și materiale

pentru prejudiciile suportate de victimele regimului totalitar.

Drepturile prevăzute și acordate în temeiul

Decretului-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările și completările

ulterioare, ori în temeiul O.U.G. nr. 214/1999, reprezintă ele însele măsuri cu

caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive

politice, ce vor fi avute în vedere la cuantificarea daunelor morale solicitate

a fi acordate în temeiul Legii nr. 221/2009, dar a căror existență nu determină

de plano nici admiterea și nici respingerea acțiunii având ca temei juridic

actul normativ arătat.

Existența, în paralel cu Legea nr. 221/2009,

a actelor normative anterior citate, nu atrage și nici nu înlătură incidența

acesteia în cauză, întrucât nu există nicio dispoziție legală cuprinsă în

vreunul din actele de reparație amintite, care să impună ori să excludă

aplicarea concomitentă a dispozițiilor cuprinse în actul normativ similar, astfel

încât aplicabilitatea Legii nr. 221/2009 este determinată strict de

îndeplinirea sau nu a condițiilor prevăzute de aceasta, și nu prin raportare la

celelalte acte normative speciale de reparație.

Este de necontestat că măsura deportării în

U.R.S.S. suferită de autoarea reclamanților i-a creat acesteia prejudicii ale

căror consecințe s-au repercutat în mod negativ asupra vieții sale ulterioare,

fiindu-i știrbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum și

atributele ce țin de relațiile sociale, respectiv, onoare și reputație.

Dislocarea din localitatea de domiciliu și

mutarea forțată, lipsirea de bunurile personale, obligarea de a trăi în

condiții materiale precare constituie suferințe care în mod cert justifică

acordarea unei compensații materiale pentru abuzurile suportate, cu condiția,

însă, de a fi îndeplinite cerințele actului de reparație pe care se

fundamentează o asemenea cerere.

Or, în speță, situația autoarei reclamanților

nu se circumscrie domeniului de aplicare al Legii nr. 221/2009. Deportarea

etnicilor germani pe teritoriul fostei U.R.S.S. a reprezentat o strămutare în

masă, în această țară, a unei părți din populația civilă de origine germană

capabilă de muncă (bărbați de 17 - 45 ani și femei de 18 - 30 de ani) și a

caracterizat toate țările aliate cu Germania în perioada celui de-al doilea

război mondial.

Deportarea în forma arătată nu a reprezentat

consecința unei atitudini ostile regimului comunist, nu a fost generată de o

activitate politică în forma prevăzută de Legea nr. 221/2009, ci a avut la bază

criterii de apartenență etnică, ce fac obiectul unor acte speciale de

reparație, cum ar fi Decretul-lege nr. 118/1990 ori O.U.G. nr. 214/1999.

Autoarea reclamanților a fost deportată

pentru simplul fapt al nașterii într-o familie de etnie germană, iar nu pentru

fapte de contestare a regimului comunist, astfel cum impun dispozițiile art. 3

al Legii nr. 221/2009, iar măsura nu s-a concretizat printr-o decizie a fostei

miliții ori a fostei securități a statului totalitarist, astfel cum condiționează

aceeași lege.

Această măsură a fost instituită prin

dispoziția guvernului fostei Republici Socialiste Federative Sovietice Ruse,

sub a cărui autoritate au prestat muncă forțată etnicii germani deportați.

Ordinul nr. 1761 din 16 decembrie 1944 de mobilizare

a tuturor etnicilor germani capabili de muncă constituie o măsură abuzivă

recunoscută de legiuitor prin reglementarea cuprinsă în art. 1 alin. (2) lit.

a) din Decretul-lege nr. 118/1990, perioada respectivă fiind luată în calcul la

stabilirea vechimii în muncă, cu acordarea unei indemnizații lunare calculată

conform art. 1 alin. (3) din același act, dispoziții de care reclamanta a și

beneficiat.

Actul de mobilizare anterior-menționat excede

însă condițiilor reglementate de Legea nr. 221/2009, ceea ce însă nu

echivalează cu o nerecunoaștere a măsurii abuzive dedusă judecății, ci doar cu

o cale procesuală inadecvată.

Așa fiind, în baza dispozițiilor art. 312

alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de

reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanții

S.M. și S.F. împotriva Deciziei civile nr. 693 din 5 aprilie 2011 a Curții de

Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 mai

2012.

Procesat

de GGC - AZ