ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 793/2012

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut

următoarele:

instanței de apel

Prin decizia civilă nr.

145 din 15 februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins

ca nefondat apelul declarat de reclamanta H.M. împotriva sentinței civile nr. 690

din 10 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul Arad.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că în speță nu este îndeplinită cerința

instituită prin art. 3 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, raportată la art. 4 alin.

(2) din aceeași lege în sensul că măsura deportării părinților reclamantei nu a

fost luată de fosta miliție ori securitate comunistă sub imperiul regimului

comunist instaurat în România după 6 martie 1945.

Măsura deportării și

punerea ei în aplicare s-au realizat de către trupele de ocupație sovietice,

care se aflau pe teritoriul României.

Legea nr. 221/2009 nu

se referă explicit și la situațiile și persecuțiile suferite de etnicii germani

anterior datei de 6 martie 1945 ca urmare a măsurilor de deportare a acestora

în URSS.

În cuprinsul legii

este delimitată expres perioada în cuprinsul căreia trebuia aplicate

sancțiunile cu caracter politic, iar reclamanta nu se încadrează în cerințele

legii nici sub acest aspect.

2.1. Motive

Reclamanta a declarat

recurs, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care a formulat următoarele critici:

Reclamanta are

calitate procesuală activă, în calitate de descendentă de gradul I după

părinții săi având posibilitatea de a solicita instanței de judecată să se

stabilească caracterul politic al măsurii administrative aplicate părinților

săi și, drept consecință, obligarea Statului Român la despăgubiri pentru

prejudiciul cauzat.

Acțiunea formulată

este admisibilă întrucât Legea nr. 221/2009 are caracter reparator și pentru

persoanele care au suferit măsuri administrative cu caracter politic. În

privința măsurilor administrative, art. 4 alin. (2) conferă instanțelor de

judecată puterea de a decide și dacă acestea nu au fost incluse în enumerarea art.

3.

Legea nu oferă o

limitare temporală, așa cum o face pentru condamnările cu caracter politic.

Deportările în URSS

au avut un vădit caracter politic și a aprecia că despăgubirile morale se

acordă doar pentru anumite măsuri administrative sau anumite condamnări

politice care se înscriu în sfera temporală 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989

ar însemna o disociere nepermisă și total contrară spiritului și finalității

acestei legi de reparație.

2.2. Analiza

recursului

Recursul nu este

întemeiat și va fi respins pentru următoarele considerente:

Împrejurarea că prima

instanță a apreciat că reclamanta nu are calitate procesuală, soluție

confirmată prin respingerea apelului, trebuie înțeleasă ca vizând

inaplicabilitatea în speță a dispozițiilor legii speciale de reparație, nr. 221/2009.

Astfel, motivele de

fapt care au stat la baza sesizării instanței de către reclamantă constau în

deportarea în URSS a părinților acesteia la data de 14 ianuarie 1945.

Ambele instanțe de

fond au reținut, în mod corect, faptul că sfera persoanelor îndreptățite la

despăgubiri pentru măsuri administrative sau condamnări calificate ca fiind de

natură politică, momentul acordării acestora și natura măsurilor reparatorii

oferite de Statul Român au fost determinate de legiuitor, potrivit voinței

sale.

Astfel, încă din

titlul său, Legea nr. 221/2009 a determinat faptul că vizează „condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989”.

Drept urmare, legea

nu este aplicabilă decât faptelor săvârșite în perioada de referință arătată,

or prin chiar cerea de chemare în judecată s-a arătat că măsura deportării, în

speță, a avut loc la 14 ianuarie 1945, deci, într-un moment anterior limitării

temporale fixate prin voința legiuitorului.

Pe de altă parte,

instanțele de fond au făcut interpretarea corectă a art. 4 alin. (2) din Legea nr.

221/2009 conform cu care, persoanele care au făcut obiectul unor măsuri

administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea,

solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora.

Prevederile art. 1 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.

Aceasta deoarece,

prin posibilitatea reținerii și a altor fapte, în afara celor de la art. 3, ca

având natura unor măsuri administrative, nu a fost exclusă incidența aspectelor

stabilite prin preambulul textului în sensul că reprezintă „măsură

administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei

miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu

obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de

muncă obligatoriu”.

Or, lucru

necontestat, măsura deportării în URSS, care s-a finalizat în februarie 1945,

nu a fost săvârșită de către organele statului român, respectiv de organele

fostei miliții sau securități, ci de către autoritățile sovietice. Contribuția

autorităților române la identificarea etnicilor germani în localitățile în care

domiciliau, precum și a vârstei și sexului acestora nu a fost avută în vedere

la edictarea Legii nr. 221/2009.

Având în vedere cele

mai sus arătate, Înalta Curte a apreciat că instanțele de fond au făcut

aplicarea și interpretarea corectă a dispozițiilor legii materiale incidente în

cauză, motiv pentru care criticile formulate nu întrunesc cerințele art. 304 pct.

9 C. proc. civ.

În temeiul art. 312 alin.

(1) C. proc. civ. recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta H.M. împotriva deciziei nr. 145 din

15 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9 februarie 2012.