ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2506/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată la data de 9 martie 2010 pe rolul Tribunalului Arad, reclamanta G.M. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin M.F.P., obligarea pârâtului la plata sumei de 300.000 euro, ca urmare a deportării în U.R.S.S., a mamei reclamantei P.A. (născută L.), în perioada ianuarie 1945 - decembrie 1949. Prin sentința civilă nr. 413 din 1 iunie 2010, Tribunalul Arad a respins, ca neîntemeiată, acțiunea reclamantei.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că Legea nr. 221/2009 are caracter reparator și recompensator doar pentru persoanele care s-au împotrivit ori au fost considerate potrivnice regimului totalitar instaurat, la data de 6 martie 1945 și de aceea de prevederile sale nu poate beneficia reclamanta, mama sa fiind deportată anterior acestei date la munca de reconstrucție în U.R.S.S., doar pe considerentul apartenenței la etnia germană, situație față de care măsura abuzivă arătată nu se circumscrie domeniului de aplicare al legii speciale de reparație invocată ca temei juridic al acțiunii. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta G.M., arătând că în mod greșit tribunalul a exclus persoanele deportate în U.R.S.S.

de la beneficiul recunoscut de dispozițiile Legii nr. 221/2009. Prin decizia civilă nr. 451/ A din 3 martie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă a respins, ca nefondat, apelul. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că Legea nr. 221/2009 nu vizează situațiile și persecuțiile suferite de etnicii germani anterior datei de 6 martie 1945, ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. a acestora întreprinse de autoritățile sovietice de ocupație, cu concursul limitat al autorităților administrative române, fiind indiferent că etnicilor germani deportați în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul-lege nr. 118/1990, republicat. Instanța de apel a mai reținut incidența în cauză a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1354/2010, prin care s-au declarat neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 și, respectiv, dispozițiile art. I pct. 1 și art. II din O.U.G.

nr. 62/2010, dispoziții legale ce constituiau temeiuri pentru acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de persoane condamnate politic sau care au făcut obiect al unor măsuri administrative cu caracter politic și, respectiv, pentru succesorii acestora. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta G.M., formulând următoarele critici: I. În mod greșit instanța de apel a reținut că deportarea etnicilor germani nu se circumscrie domeniului de aplicare al Legii nr. 221/2009, iar deportarea nu a fost realizată de autoritățile sovietice, cum greșit reține instanța de judecată, ci de trupele de securitate și miliție române, răspunderea pentru prejudiciile astfel create, revenind Statului Român.

În acest sens, instanța de apel a procedat la o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 3 din O.U.G. nr. 214/1999, care stabilesc că prin măsură abuzivă se înțelege inclusiv deportarea în străinătate după 23 august 1944, din motive politice. Actele normative similare de reparație în materie nu au statuat că etnicii germani deportați în U.R.S.S. n-ar beneficia de măsuri reparatorii, dimpotrivă, în baza acestora s-au acordat reparații în situațiile arătate, iar aceste dispoziții legale trebuie coroborate cu cele conținute în Legea nr. 221/2009. II. Prin aplicarea în cauză a deciziei de neconstituționalitate, instanța de apel a încălcat art. 6 C.E.D.O.

privind dreptul la un proces echitabil, principiul egalității în fața legii și al nediscriminării, în sensul că tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care au formulat cereri întemeiate pe Legea nr. 221/2009 nu are o justificare obiectivă și rezonabilă, fiind determinat exclusiv de situarea momentului soluționării cauzei anterior, sau ulterior, acestei decizii. III. În mod greșit instanța de apel nu a acordat daune morale pentru prejudiciul creat ca urmare a măsurii deportării în U.R.S.S., suma solicitată prin cererea introductivă de instanță reprezentând o satisfacție echitabilă și rezonabilă în acest sens. Recursul este nefondat, pentru următoarele motive: I. Contrar susținerilor reclamantei, situația autoarei acesteia nu se circumscrie domeniului de aplicare al Legii nr. 221/2009 sub mai multe aspecte.

Astfel, perioada de referință la care se raportează Legea nr. 221/2009 este situată în intervalul 6 martie 1945-2 decembrie 1989, iar măsura deportării în U.R.S.S. a fost luată, conform probelor administrate în cauză, în ianuarie 1945, deci anterior intervalului de timp expres prevăzut de lege, sub acest aspect nefiind îndeplinită condiția perioadei la care face trimitere actul normativ arătat. Deportarea etnicilor germani pe teritoriul fostei U.R.S.S. a reprezentat o strămutare în masă, în această țară, a unei părți din populația civilă de origine germană capabilă de muncă (bărbați de 17-45 ani și femei de 18-30 de ani) și a caracterizat toate țările aliate cu Germania în perioada celui de-al doilea război mondial.

Deportarea în forma arătată nu a reprezentat consecința unei atitudini ostile regimului comunist, nu a fost generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr. 221/2009, ci a avut la bază criterii de apartenență etnică, ce fac obiectul unor acte speciale de reparație, cum ar fi Decretul-lege nr. 118/1990 ori O.G. nr. 214/1999. Autoarea reclamantei a fost deportată pentru că era etnic german, iar nu pentru fapte de contestare a regimului comunist, astfel cum impun dispozițiile art. 3 al Legii nr. 221/2009, iar măsura nu s-a concretizat printr-o decizie a fostei miliții ori a fostei securități a statului totalitarist, astfel cum condiționează aceeași lege, ci prin dispoziția guvernului fostei Republici Socialiste Federative Sovietice Ruse, sub a cărui autoritate au prestat muncă forțată etnicii germani deportați.

Ca atare, chiar în ipoteza în care temeiul juridic al acțiunii nu ar fi fost declarat neconstituțional, pretențiile reclamantei nu s-ar fi încadrat în domeniul de aplicare al legii speciale de reparație. II. Prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. Prin constatarea neconstituționalității textului de lege ce a constituit temeiul juridic al acțiunii introductive de instanță și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune nu se poate susține că ar fi afectat în sens negativ procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și stabilității juridice.

Discriminarea presupune aplicarea unui tratament juridic diferit persoanelor aflate în situații identice sau similare, în lipsa unei justificări obiective și rezonabile. În susținerea acestei critici, recurenta-reclamantă se raportează la alte persoane, a căror situație se regăsea în domeniul de aplicare a legii și ale căror cauze au fost soluționate până la pronunțarea deciziei de neconstituționalitate în discuție. Or, adoptarea acestei decizii de instanța de contencios constituțional și dat fiind caracterul general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale astfel cum este reglementat de dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, constituie justificarea obiectivă și rezonabilă pentru adoptarea unor soluții contrare.

Așadar, situația de dezavantaj sau de discriminare în care recurenta-reclamantă s-ar găsi prin nesoluționarea, în mod definitiv, a cauzei, la momentul pronunțării deciziei de neconstituționalitate, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, întrucât scopul urmărit este acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate. Izvorul „discriminării" îl constituie decizia de neconstituționalitate și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, ar fi ea însăși generatoare de situații discriminatorii. III. Având în vedere considerentele anterioare, referitoare la lipsa incidenței Legii nr. 221/2009 situației deduse judecății și declararea neconstituționalității textului legal ce reglementa acordarea daunelor morale în temeiul actului normativ de reparație arătat, nu se mai impune analizarea criticii privind modalitatea de cuantificare a acestor daune. Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta G.M. împotriva deciziei nr. 451/ A din 3 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 aprilie 2012