ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2506/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă

înregistrată la data de 9 martie 2010 pe rolul Tribunalului Arad, reclamanta

G.M. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin M.F.P., obligarea

pârâtului la plata sumei de 300.000 euro, ca urmare a deportării în U.R.S.S., a

mamei reclamantei P.A. (născută L.), în perioada ianuarie 1945 - decembrie

1949.

Prin sentința civilă

nr. 413 din 1 iunie 2010, Tribunalul Arad a respins, ca neîntemeiată, acțiunea

reclamantei.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că Legea nr. 221/2009 are caracter reparator

și recompensator doar pentru persoanele care s-au împotrivit ori au fost

considerate potrivnice regimului totalitar instaurat, la data de 6 martie 1945

și de aceea de prevederile sale nu poate beneficia reclamanta, mama sa fiind

deportată anterior acestei date la munca de reconstrucție în U.R.S.S., doar pe

considerentul apartenenței la etnia germană, situație față de care măsura

abuzivă arătată nu se circumscrie domeniului de aplicare al legii speciale de

reparație invocată ca temei juridic al acțiunii.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamanta G.M., arătând că în mod greșit tribunalul a

exclus persoanele deportate în U.R.S.S. de la beneficiul recunoscut de

dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Prin decizia civilă

nr. 451/ A din 3 martie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă a

respins, ca nefondat, apelul.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a reținut că Legea nr. 221/2009 nu vizează situațiile

și persecuțiile suferite de etnicii germani anterior datei de 6 martie 1945, ca

urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. a acestora întreprinse de

autoritățile sovietice de ocupație, cu concursul limitat al autorităților

administrative române, fiind indiferent că etnicilor germani deportați în

U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul-lege nr. 118/1990, republicat.

Instanța de apel a

mai reținut incidența în cauză a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și

nr. 1354/2010, prin care s-au declarat neconstituționale dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 și, respectiv, dispozițiile

art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010, dispoziții legale ce

constituiau temeiuri pentru acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit de persoane condamnate politic sau care au făcut obiect al unor măsuri

administrative cu caracter politic și, respectiv, pentru succesorii acestora.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta G.M., formulând următoarele critici:

I. În mod greșit

instanța de apel a reținut că deportarea etnicilor germani nu se circumscrie

domeniului de aplicare al Legii nr. 221/2009, iar deportarea nu a fost

realizată de autoritățile sovietice, cum greșit reține instanța de judecată, ci

de trupele de securitate și miliție române, răspunderea pentru prejudiciile

astfel create, revenind Statului Român.

În acest sens,

instanța de apel a procedat la o greșită interpretare și aplicare a

dispozițiilor art. 3 din O.U.G. nr. 214/1999, care stabilesc că prin măsură

abuzivă se înțelege inclusiv deportarea în străinătate după 23 august 1944, din

motive politice.

Actele normative

similare de reparație în materie nu au statuat că etnicii germani deportați în

U.R.S.S. n-ar beneficia de măsuri reparatorii, dimpotrivă, în baza acestora

s-au acordat reparații în situațiile arătate, iar aceste dispoziții legale

trebuie coroborate cu cele conținute în Legea nr. 221/2009.

II. Prin aplicarea în

cauză a deciziei de neconstituționalitate, instanța de apel a încălcat art. 6

C.E.D.O. privind dreptul la un proces echitabil, principiul egalității în fața

legii și al nediscriminării, în sensul că tratamentul juridic diferit aplicat

persoanelor care au formulat cereri întemeiate pe Legea nr. 221/2009 nu are o

justificare obiectivă și rezonabilă, fiind determinat exclusiv de situarea

momentului soluționării cauzei anterior, sau ulterior, acestei decizii.

III. În mod greșit

instanța de apel nu a acordat daune morale pentru prejudiciul creat ca urmare a

măsurii deportării în U.R.S.S., suma solicitată prin cererea introductivă de

instanță reprezentând o satisfacție echitabilă și rezonabilă în acest sens.

Recursul este

nefondat, pentru următoarele motive:

I. Contrar

susținerilor reclamantei, situația autoarei acesteia nu se circumscrie

domeniului de aplicare al Legii nr. 221/2009 sub mai multe aspecte.

Astfel, perioada de

referință la care se raportează Legea nr. 221/2009 este situată în intervalul 6

martie 1945-2 decembrie 1989, iar măsura deportării în U.R.S.S. a fost luată,

conform probelor administrate în cauză, în ianuarie 1945, deci anterior

intervalului de timp expres prevăzut de lege, sub acest aspect nefiind

îndeplinită condiția perioadei la care face trimitere actul normativ arătat.

Deportarea etnicilor

germani pe teritoriul fostei U.R.S.S. a reprezentat o strămutare în masă, în

această țară, a unei părți din populația civilă de origine germană capabilă de

muncă (bărbați de 17-45 ani și femei de 18-30 de ani) și a caracterizat toate

țările aliate cu Germania în perioada celui de-al doilea război mondial.

Deportarea în forma

arătată nu a reprezentat consecința unei atitudini ostile regimului comunist,

nu a fost generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr.

221/2009, ci a avut la bază criterii de apartenență etnică, ce fac obiectul

unor acte speciale de reparație, cum ar fi Decretul-lege nr. 118/1990 ori O.G.

nr. 214/1999.

Autoarea reclamantei

a fost deportată pentru că era etnic german, iar nu pentru fapte de contestare

a regimului comunist, astfel cum impun dispozițiile art. 3 al Legii nr.

221/2009, iar măsura nu s-a concretizat printr-o decizie a fostei miliții ori a

fostei securități a statului totalitarist, astfel cum condiționează aceeași

lege, ci prin dispoziția guvernului fostei Republici Socialiste Federative

Sovietice Ruse, sub a cărui autoritate au prestat muncă forțată etnicii germani

deportați.

Ca atare, chiar în

ipoteza în care temeiul juridic al acțiunii nu ar fi fost declarat

neconstituțional, pretențiile reclamantei nu s-ar fi încadrat în domeniul de

aplicare al legii speciale de reparație.

II. Prin intervenția

instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu excepția

de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic,

realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

Prin constatarea

neconstituționalității textului de lege ce a constituit temeiul juridic al

acțiunii introductive de instanță și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex

nune nu se poate susține că ar fi afectat în sens negativ procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ

legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul

preeminenței dreptului, al coerenței și stabilității juridice.

Discriminarea

presupune aplicarea unui tratament juridic diferit persoanelor aflate în

situații identice sau similare, în lipsa unei justificări obiective și

rezonabile.

În susținerea acestei

critici, recurenta-reclamantă se raportează la alte persoane, a căror situație

se regăsea în domeniul de aplicare a legii și ale căror cauze au fost

soluționate până la pronunțarea deciziei de neconstituționalitate în discuție.

Or, adoptarea acestei

decizii de instanța de contencios constituțional și dat fiind caracterul

general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale astfel cum este

reglementat de dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, constituie

justificarea obiectivă și rezonabilă pentru adoptarea unor soluții contrare.

Așadar, situația de

dezavantaj sau de discriminare în care recurenta-reclamantă s-ar găsi prin

nesoluționarea, în mod definitiv, a cauzei, la momentul pronunțării deciziei de

neconstituționalitate, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din

controlul de constituționalitate, și rezonabilă, întrucât scopul urmărit este

acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare,

lipsite de previzibilitate.

Izvorul

„discriminării" îl constituie decizia de neconstituționalitate și a-i nega

legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme

incoerente, ar fi ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

III. Având în vedere

considerentele anterioare, referitoare la lipsa incidenței Legii nr. 221/2009

situației deduse judecății și declararea neconstituționalității textului legal

ce reglementa acordarea daunelor morale în temeiul actului normativ de

reparație arătat, nu se mai impune analizarea criticii privind modalitatea de cuantificare

a acestor daune.

Pentru aceste

considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta G.M. împotriva deciziei nr. 451/ A

din 3 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 4 aprilie 2012