ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7857/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7857/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 1240 din 15 iunie

2010, Tribunalul Mureș, secția civilă, a respins excepția inadmisibilității

acțiunii, invocată de pârât, a admis în parte cererea formulată și precizată de

reclamanta D.E., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, reprezentat în cauză de Direcția Generală a Finanțelor

Publice Mureș, a constatat caracterul politic al măsurii deportării în URSS în

perioada ianuarie 1945 - 31 octombrie 1949 a numitei T.R. (decedată), mama

reclamantei, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 20.000

euro, echivalent în lei la momentul plății, cu titlu de daune morale și a

respins în rest pretențiile formulate.

Pentru a pronunța

această hotărâre, prima instanță a reținut că cererea reclamantei este

întemeiată pe principiul răspunderii civile delictuale, motiv pentru care a

respins excepția inadmisibilității cererii, invocată de pârât.

S-au mai reținut

prevederile art. 3 și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, apreciindu-se că

reclamanta justifică un interes procesual pentru pretenția formulată, măsura

deportării fiind o măsură administrativă cu caracter politic, care justifică

acordarea unei reparații morale. Realitățile istorice din perioada 1944 - 1950

cu privire la persoanele de etnie germană nu pot fi ignorate, fiind cunoscute condițiile

de deportare precum și condițiile efective de care au dispus persoanele

deportate. Persoanele deportate erau supuse unui regim zilnic de muncă grea,

fără hrană suficientă și fără condiții de locuit, erau izolate, marginalizate,

rupte de relațiile cu familia.

Având în vedere

perioada mare de timp scursă de la momentul luării acelei măsuri administrative

(mai mult de 60 de ani), ceea ce conduce la o imposibilitate de administrare a

probei cu martori, instanța a făcut aplicarea prevederilor art. 1199 C. civ. și

art. 1203 C. civ. S-a mai avut în vedere încălcarea adusă valorilor

fundamentale ale ființei umane, ocrotite prin art. 22 din Constituția României.

Mamei reclamantei i s-a încălcat însuși dreptul la onoare, la libertate fizică

și psihică, aceste încălcări justificând în temeiul prevederilor art. 998 și

999 C. civ., o reparație morală.

Aceste despăgubiri

reprezintă o recunoaștere a încălcării drepturilor fundamentale ale omului, sub

forma unei reparații pecuniare. Reclamanta, în calitate de descendent de gradul

I (fiică), este îndreptățită la acordarea unei forme de reparație, în temeiul

art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat apel Direcția Generală a Finanțelor Publice Mureș, în

numele Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice,

solicitând admiterea apelului și modificarea sentinței atacate, în sensul

respingerii acțiunii.

Prin Decizia civilă

nr. 153/A din 26 octombrie 2010, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția civilă, de

muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, a admis apelul pârâtului,

a schimbat sentința apelată, în sensul că a redus cuantumul daunelor morale

acordate reclamantei de la 20.000 euro la 5.000 euro, menținând celelalte

dispoziții ale sentinței.

Pentru a decide astfel,

Curtea de Apel a reținut că în mod corect prima instanță a respins excepția

inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâtă prin raportare la dispozițiile

art. 111 C. proc. civ. Este evident că cererea formulată și precizată de

reclamantă are ca obiect obținerea unei reparații morale pentru încălcarea unor

drepturi fundamentale, fiind astfel o cerere în realizarea dreptului și nu în

constatare, cum eronat se susține de către apelantă.

Pe de altă parte,

prin însăși legea specială, care în cazul de față este Legea nr. 221/2009, s-a

dat posibilitatea anumitor categorii de persoane să solicite instanței de

judecată să constate caracterul politic al anumitor măsuri. Este o condiție

sine-qua-non pentru a se putea solicita acordarea de daune morale ca o consecință

a constatării sus-menționate, astfel că în cauză nici nu ar fi putut fi vorba

de reținerea prevederilor art. 111 C. proc. civ., normele speciale fiind

prioritare față de cele generale.

Prima instanță a

făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 4 alin. (2) din Legea nr.

221/2009. Proba concludentă și elocventă în prezenta cauză este adeverința

emisă de MAI, nr. 078029/1959, din care rezultă că mama reclamantei, numita

T.R., a fost deportată în fosta URSS, la muncă de reconstrucție, în perioada

ianuarie 1945 - octombrie 1949, coroborată cu realitățile istorice din acea

perioadă, fiind bine știut că deportările din acea perioadă vizau persoanele de

etnie germană, că erau obligatorii iar condițiile de viață din acea perioadă

erau inumane, de marginalizare și izolare de restul familiei. Față de această

stare de fapt, este evident că măsura administrativă a deportării mamei

reclamantei a avut un caracter politic.

Contrar celor

susținute în cererea de apel, prima instanță a avut în vedere, la stabilirea

cuantumului daunelor morale care se cuvin reclamantei, în calitate de

descendentă a persoanei față de care s-a dispus măsura administrativă cu

caracter politic, mai multe criterii, respectiv importanța valorilor morale

lezate - respectiv dreptul la onoare, la libertate fizică și psihică - durata

de timp a încălcării drepturilor consfințite prin Constituția României și

întrunirea cumulativă a condițiilor prevăzute de art. 998, 999 C. civ.

S-a apreciat că

singura schimbare care se poate aduce hotărârii pronunțate de prima instanță

este sub aspectul diminuării cuantumului daunelor morale acordate și aceasta

deoarece prin O.U.G. nr. 62/2010 s-a modificat și completat Legea nr. 221/2009

iar la art. 5 alin. (1) lit. a) se prevede că se acordă despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit de până la 5.000 euro pentru descendenții de gradul

I.

Decizia Curții de

Apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de pârâtul Statul Român,

reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice Mureș, care a formulat următoarele critici:

În mod greșit a fost

respinsă excepția inadmisibilității acțiunii, față de dispozițiile art. 111 C.

proc. civ., întrucât partea care are interes în constatarea existenței sau

neexistenței unui drept poate formula o cerere în acest sens, care devine

inadmisibilă, dacă poate fi intentată o cerere în realizarea dreptului pretins.

Art. 111 C. proc.

civ. impune, pentru admisibilitatea acțiunii în constatare, condiția negativă

ca partea să nu poată cere realizarea dreptului dedus judecății.

Raportat la acest din

urmă aspect, Legea nr. 221/2009, prin dispozițiile art. 5, conferă persoanelor

care au suferit condamnări cu caracter politic posibilitatea de a solicita

instanței de judecată obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit prin condamnare. Potrivit dispozițiilor art. 1 alin.

(4) din actul normativ menționat, caracterul politic al condamnărilor se

constată de către instanța de judecată.

În opinia

recurentului, solicitarea de constatare a caracterului politic al măsurii

administrative apare ca fiind o cerere subsidiară realizării dreptului de

acordare a despăgubirilor, motiv pentru care acțiunea pendinte nu poate fi

catalogată decât ca inadmisibilă.

Art. 3 din Legea nr.

221/2009 prevede limitativ o serie de acte normative în temeiul cărora au fost

dispuse măsuri administrative, apreciate de legiuitor prin edictarea Legii nr.

221/2009 ca fiind măsuri administrative cu caracter politic.

Legiuitorul a

apreciat că persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative,

altele decât cele prevăzute la art. 3, pot de asemenea, solicita instanței de

judecată să constate caracterul politic al acestora, cu condiția aplicării

prevederilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009.

În speță, reclamanta

nu a făcut dovada faptului că măsura administrativă luată a fost dispusă urmare

a săvârșirii unor infracțiuni din motive politice prin care s-a urmărit unul

dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 214/1999.

De altfel din

cuprinsul acțiunii nu rezultă în ce condiții au fost stabilite restricțiile

domiciliare din motive politice, simple afirmații făcute de reclamantă nefiind

suficiente și concludente pentru a putea fi reținută încadrarea în situațiile

prevăzute de dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Față de aceste

aspecte, recurentul susține că cererea reclamantei apare ca fiind inadmisibilă,

prima instanță și instanța de apel în mod netemeinic dispunând respingerea

acesteia.

În ce privește

solicitarea de acordare a despăgubirilor morale, recurentul susține că acțiunea

nu este dovedită.

Dauna morală constă

în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se

referă la existența fizică a omului, sănătatea și integritatea corporală, la

cinste, demnitate, onoare, prestigiu profesional și alte valori similare.

Pe de altă parte,

deși este real

că

stabilirea cuantumului

despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de

aproximare, instanța trebuie să aibă în vedere o serie de criterii cum ar fi

consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic,

importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori

și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în

care i-a fost afectată viața familială, profesională și socială.

Pentru ca instanța să

poată aplica aceste criterii, apare însă necesar ca cel ce pretinde daune

morale să producă un minimum de argumente și indicii din care să rezulte în ce

măsură drepturile personale nepatrimoniale, ocrotite prin Constituție, i-au

fost afectate și pe cale de consecință, să se poată proceda la o evaluare a

despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciul.

Având în vedere

faptul că, atât reclamanta, cât și instanța de fond și de apel, în motivarea sentinței,

respectiv deciziei, se prevalează de prevederile art. 5 alin. (1) pct. 2 din

Legea nr. 221/2009, modificată prin O.U.G. nr. 62/2010, recurentul susține că

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, au fost declarate

neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale, publicată în M. Of. al României din data de 15 noiembrie 2010,

astfel că instanța ar trebui să aibă în vedere dispozițiile art. 31 alin. (1)

din Legea nr. 47/1992 și dispozițiile art. 147 din Constituție.

Decizia Curții

Constituționale este obligatorie, opozabilă „erga omnes” inclusiv pentru

instanțele judecătorești și are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că

după publicare, ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau

care se vor soluționa în viitor.

Prin Decizia nr. 186

din 18 noiembrie 1999, publicată în M. Of. nr. 151/12.04.2000, Curtea

Constituțională a statuat că obligativitatea deciziilor Curții Constituționale

pentru instanțele judecătorești, ca de altfel și pentru celelalte persoane

fizice și juridice, decurge din principiul înscris în art. 51 din Constituție

în redactarea de la data respectivă, potrivit căruia respectarea Constituției,

a supremației sale și a legilor este obligatorie.

Având în vedere cele

arătate, dispoziția din lege declarată neconstituțională nu se mai poate

aplica, instanța învestită cu soluționarea unei acțiuni căreia i se aplică

norma declarată neconstituțională, continuând soluționarea cauzei și având

obligația să nu aplice în acea cauză dispozițiile legale a căror

neconstituționalitate a fost constatată prin Decizia Curții Constituționale.

Decizia Curții

Constituționale nr. 1358/2010 a fost publicată în M. Of. partea I la data de 15

noiembrie 2010, astfel că, începând cu această dată dispozițiile art. 5, alin.

(1), lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt suspendate de drept, urmând ca, în

situația în care în termen de 45 zile, Parlamentul nu pune de acord aceste

prevederi legale cu dispozițiile Constituției, acestea să își înceteze efectele

juridice.

Prin urmare,

recurentul solicită instanței să constate că în prezent nu mai există temei

juridic pentru acordarea daunelor morale, ca măsuri reparatorii, neputând fi

acordate în continuare despăgubirile la care se referă art. 5 alin. (1) lit. b)

și c) din Legea nr. 221/2009.

Solicită admiterea

recursului și modificarea deciziei recurate în sensul respingerii acțiunii.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele:

Legea nr. 221/2009

are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor

care au suferit condamnări cu caracter politic sau față de care au fost luate

măsuri administrative asimilate condamnărilor politice, în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989.

Măsura administrativă

cu caracter politic este definită la art. 3 din Legea nr. 221/2009 ca fiind

orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect

dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și

colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă sunt întemeiate

pe unul sau mai multe dintre actele normative menționate la literele a) - f).

În afară de aceste

măsuri administrative cu caracter politic, legea face trimitere și la alte

măsuri administrative, al căror caracter politic se constată de către instanța

de judecată (art. 4 alin. (2)).

În raport de acest

text de lege, în mod corect a fost respinsă excepția inadmisibilității

acțiunii, iar în recurs critica nu poate fi primită.

Acest act normativ,

adoptat după aplicarea Decretului-Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, a

completat cadrul legislativ existent referitor la acordarea reparațiilor morale

și materiale pentru prejudiciile suportate de victimele regimului totalitar.

Drepturile prevăzute

și acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 republicat, cu modificările

și completările ulterioare, ori în temeiul O.U.G. nr. 214/1999, reprezintă ele

însele măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost

persecutate din motive politice, ce vor fi avute în vedere la cuantificarea

daunelor morale solicitate a fi acordate în temeiul Legii nr. 221/2009, dar a

căror existență nu determină de plano nici admiterea și nici respingerea

acțiunii având ca temei juridic actul normativ arătat.

Existența, în paralel

cu Legea nr. 221/2009, a actelor normative anterior citate, nu atrage și nici

nu înlătură incidența acesteia în cauză, întrucât nu există nicio dispoziție

legală cuprinsă în vreunul din actele de reparație amintite, care să impună ori

să excludă aplicarea concomitentă a dispozițiilor cuprinse în actul normativ

similar, astfel încât aplicabilitatea Legii nr. 221/2009 este determinată

strict de îndeplinirea sau nu a condițiilor prevăzute de aceasta, și nu prin

raportare la celelalte acte normative speciale de reparație.

Este de necontestat

că măsura deportării în URSS suferită de mama reclamantei i-a creat acesteia

prejudicii ale căror consecințe s-au repercutat în mod negativ asupra vieții

sale ulterioare, fiindu-i știrbit dreptul personal nepatrimonial la libertate,

precum și atributele ce țin de relațiile sociale, respectiv, onoare și

reputație.

Dislocarea din

localitatea de domiciliu și mutarea forțată, lipsirea de bunurile personale,

obligarea de a trăi în condiții materiale precare, constituie suferințe care în

mod cert justifică acordarea unei compensații materiale pentru abuzurile

suportate, cu condiția însă, de a fi îndeplinite cerințele actului de reparație

pe care se fundamentează o asemenea cerere.

Or, în speță,

situația reclamantei nu se circumscrie domeniului de aplicare al Legii nr.

221/2009.

Deportarea etnicilor

germani pe teritoriul fostei URSS a reprezentat o strămutare în masă, în

această țară, a unei părți din populația civilă de origine germană capabilă de

muncă (bărbați de 17 - 45 ani și femei de 18 - 30 de ani) și a caracterizat

toate țările aliate cu Germania în perioada celui de-al doilea război mondial.

Deportarea în forma

arătată nu a reprezentat consecința unei atitudini ostile regimului comunist,

nu a fost generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr.

221/2009, ci a avut la bază criterii de apartenență etnică, ca fac obiectul

unor acte speciale de reparație, cum ar fi Decretul-Lege nr. 118/1990 ori O.G.

nr. 214/1999.

Mama reclamantei a

fost deportată pentru simplul fapt al nașterii ei într-o familie de etnie

germană, iar nu pentru fapte de contestare a regimului comunist, astfel cum

impun dispozițiile art. 3 al Legii nr. 221/2009, iar măsura nu s-a concretizat

printr-o decizie a fostei miliții ori a fostei securități a statului

totalitarist, astfel cum condiționează aceeași lege.

Această măsură a fost

instituită prin dispoziția guvernului fostei Republici Socialiste Federative

Sovietice Ruse, sub a cărui autoritate au prestat muncă forțată etnicii germani

deportați.

Ordinul nr. 1761/16

decembrie 1944 de mobilizare a tuturor etnicilor germani capabili de muncă

constituie o măsură abuzivă recunoscută de legiuitor prin reglementarea

cuprinsă în art. 1 alin. (2) lit. a) din Decretul-Lege nr. 118/1990, perioada

respectivă fiind luată în calcul la stabilirea vechimii în muncă, cu acordarea

unei indemnizații lunare calculată conform art. 1 alin. (3) din același act,

dispoziții de care reclamanta a și beneficiat.

Actul de mobilizare

anterior menționat, precum și Decizia din 16 ianuarie 1945 invocată de

reclamantă în acțiunea introdusă de instanță exced însă condițiilor

reglementate de Legea nr. 221/2009, ceea ce însă nu echivalează cu o

nerecunoaștere a măsurii abuzive dedusă judecății, ci doar cu o cale procesuală

inadecvată.

Față de

considerentele expuse, potrivit cărora Legea nr. 221/2009 nu este incidentă în

speță, nu se mai impune analizarea motivului de recurs privind aplicarea

Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, întrucât

aceasta este subsidiară solicitării privind stabilirea caracterului politic al

măsurii administrative, deci incidenței Legii nr. 221/2009.

Așa fiind, în baza

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va admite recursul, se va

modifica decizia recurată în sensul că se va admite apelul pârâtului Statul

Român împotriva Sentinței civile nr. 1240 din 15 iunie 2010 a Tribunalului

Mureș, secția civilă, se va schimba în parte sentința, în sensul că se va

respinge acțiunea ca neîntemeiată, menținându-se celelalte dispoziții ale

sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice,

prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Mureș împotriva Deciziei nr. 153/A

din 26 octombrie 2010 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția civilă, de muncă și

asigurări sociale, pentru minori și familie.

Modifică decizia

atacată, în sensul că admite apelul pârâtului Statul Român împotriva Sentinței

civile nr. 1240 din 15 iunie 2010 a Tribunalului Mureș, secția civilă.

Schimbă în parte

sentința, în sensul că respinge acțiunea ca neîntemeiată.

Menține celelalte

dispoziții ale sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 noiembrie 2011.