ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7857/2011

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 1240 din 15 iunie 2010, Tribunalul Mureș, secția civilă, a respins excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârât, a admis în parte cererea formulată și precizată de reclamanta D.E., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat în cauză de Direcția Generală a Finanțelor Publice Mureș, a constatat caracterul politic al măsurii deportării în URSS în perioada ianuarie 1945 - 31 octombrie 1949 a numitei T.R. (decedată), mama reclamantei, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 20.000 euro, echivalent în lei la momentul plății, cu titlu de daune morale și a respins în rest pretențiile formulate.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că cererea reclamantei este întemeiată pe principiul răspunderii civile delictuale, motiv pentru care a respins excepția inadmisibilității cererii, invocată de pârât. S-au mai reținut prevederile art. 3 și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, apreciindu-se că reclamanta justifică un interes procesual pentru pretenția formulată, măsura deportării fiind o măsură administrativă cu caracter politic, care justifică acordarea unei reparații morale. Realitățile istorice din perioada 1944 - 1950 cu privire la persoanele de etnie germană nu pot fi ignorate, fiind cunoscute condițiile de deportare precum și condițiile efective de care au dispus persoanele deportate.

Persoanele deportate erau supuse unui regim zilnic de muncă grea, fără hrană suficientă și fără condiții de locuit, erau izolate, marginalizate, rupte de relațiile cu familia. Având în vedere perioada mare de timp scursă de la momentul luării acelei măsuri administrative (mai mult de 60 de ani), ceea ce conduce la o imposibilitate de administrare a probei cu martori, instanța a făcut aplicarea prevederilor art. 1199 C. civ. și art. 1203 C. civ. S-a mai avut în vedere încălcarea adusă valorilor fundamentale ale ființei umane, ocrotite prin art. 22 din Constituția României. Mamei reclamantei i s-a încălcat însuși dreptul la onoare, la libertate fizică și psihică, aceste încălcări justificând în temeiul prevederilor art. 998 și 999 C. civ., o reparație morală.

Aceste despăgubiri reprezintă o recunoaștere a încălcării drepturilor fundamentale ale omului, sub forma unei reparații pecuniare. Reclamanta, în calitate de descendent de gradul I (fiică), este îndreptățită la acordarea unei forme de reparație, în temeiul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel Direcția Generală a Finanțelor Publice Mureș, în numele Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând admiterea apelului și modificarea sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii. Prin Decizia civilă nr. 153/A din 26 octombrie 2010, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, a admis apelul pârâtului, a schimbat sentința apelată, în sensul că a redus cuantumul daunelor morale acordate reclamantei de la 20.000 euro la 5.000 euro, menținând celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a decide astfel, Curtea de Apel a reținut că în mod corect prima instanță a respins excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâtă prin raportare la dispozițiile art. 111 C. proc. civ. Este evident că cererea formulată și precizată de reclamantă are ca obiect obținerea unei reparații morale pentru încălcarea unor drepturi fundamentale, fiind astfel o cerere în realizarea dreptului și nu în constatare, cum eronat se susține de către apelantă. Pe de altă parte, prin însăși legea specială, care în cazul de față este Legea nr. 221/2009, s-a dat posibilitatea anumitor categorii de persoane să solicite instanței de judecată să constate caracterul politic al anumitor măsuri. Este o condiție sine-qua-non pentru a se putea solicita acordarea de daune morale ca o consecință a constatării sus-menționate, astfel că în cauză nici nu ar fi putut fi vorba de reținerea prevederilor art. 111 C. proc.

civ., normele speciale fiind prioritare față de cele generale. Prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009. Proba concludentă și elocventă în prezenta cauză este adeverința emisă de MAI, nr. 078029/1959, din care rezultă că mama reclamantei, numita T.R., a fost deportată în fosta URSS, la muncă de reconstrucție, în perioada ianuarie 1945 - octombrie 1949, coroborată cu realitățile istorice din acea perioadă, fiind bine știut că deportările din acea perioadă vizau persoanele de etnie germană, că erau obligatorii iar condițiile de viață din acea perioadă erau inumane, de marginalizare și izolare de restul familiei. Față de această stare de fapt, este evident că măsura administrativă a deportării mamei reclamantei a avut un caracter politic.

Contrar celor susținute în cererea de apel, prima instanță a avut în vedere, la stabilirea cuantumului daunelor morale care se cuvin reclamantei, în calitate de descendentă a persoanei față de care s-a dispus măsura administrativă cu caracter politic, mai multe criterii, respectiv importanța valorilor morale lezate - respectiv dreptul la onoare, la libertate fizică și psihică - durata de timp a încălcării drepturilor consfințite prin Constituția României și întrunirea cumulativă a condițiilor prevăzute de art. 998, 999 C. civ. S-a apreciat că singura schimbare care se poate aduce hotărârii pronunțate de prima instanță este sub aspectul diminuării cuantumului daunelor morale acordate și aceasta deoarece prin O.U.G.

nr. 62/2010 s-a modificat și completat Legea nr. 221/2009 iar la art. 5 alin. (1) lit. a) se prevede că se acordă despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de până la 5.000 euro pentru descendenții de gradul I. Decizia Curții de Apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Mureș, care a formulat următoarele critici: În mod greșit a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii, față de dispozițiile art. 111 C. proc. civ., întrucât partea care are interes în constatarea existenței sau neexistenței unui drept poate formula o cerere în acest sens, care devine inadmisibilă, dacă poate fi intentată o cerere în realizarea dreptului pretins.

Art. 111 C. proc. civ. impune, pentru admisibilitatea acțiunii în constatare, condiția negativă ca partea să nu poată cere realizarea dreptului dedus judecății. Raportat la acest din urmă aspect, Legea nr. 221/2009, prin dispozițiile art. 5, conferă persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic posibilitatea de a solicita instanței de judecată obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (4) din actul normativ menționat, caracterul politic al condamnărilor se constată de către instanța de judecată. În opinia recurentului, solicitarea de constatare a caracterului politic al măsurii administrative apare ca fiind o cerere subsidiară realizării dreptului de acordare a despăgubirilor, motiv pentru care acțiunea pendinte nu poate fi catalogată decât ca inadmisibilă.

Art. 3 din Legea nr. 221/2009 prevede limitativ o serie de acte normative în temeiul cărora au fost dispuse măsuri administrative, apreciate de legiuitor prin edictarea Legii nr. 221/2009 ca fiind măsuri administrative cu caracter politic. Legiuitorul a apreciat că persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora, cu condiția aplicării prevederilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009. În speță, reclamanta nu a făcut dovada faptului că măsura administrativă luată a fost dispusă urmare a săvârșirii unor infracțiuni din motive politice prin care s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.G.

nr. 214/1999. De altfel din cuprinsul acțiunii nu rezultă în ce condiții au fost stabilite restricțiile domiciliare din motive politice, simple afirmații făcute de reclamantă nefiind suficiente și concludente pentru a putea fi reținută încadrarea în situațiile prevăzute de dispozițiile Legii nr. 221/2009. Față de aceste aspecte, recurentul susține că cererea reclamantei apare ca fiind inadmisibilă, prima instanță și instanța de apel în mod netemeinic dispunând respingerea acesteia. În ce privește solicitarea de acordare a despăgubirilor morale, recurentul susține că acțiunea nu este dovedită. Dauna morală constă în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existența fizică a omului, sănătatea și integritatea corporală, la cinste, demnitate, onoare, prestigiu profesional și alte valori similare.

Pe de altă parte, deși este real că stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanța trebuie să aibă în vedere o serie de criterii cum ar fi consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată viața familială, profesională și socială. Pentru ca instanța să poată aplica aceste criterii, apare însă necesar ca cel ce pretinde daune morale să producă un minimum de argumente și indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale, ocrotite prin Constituție, i-au fost afectate și pe cale de consecință, să se poată proceda la o evaluare a despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciul.

Având în vedere faptul că, atât reclamanta, cât și instanța de fond și de apel, în motivarea sentinței, respectiv deciziei, se prevalează de prevederile art. 5 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 221/2009, modificată prin O.U.G. nr. 62/2010, recurentul susține că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. al României din data de 15 noiembrie 2010, astfel că instanța ar trebui să aibă în vedere dispozițiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și dispozițiile art. 147 din Constituție. Decizia Curții Constituționale este obligatorie, opozabilă „erga omnes” inclusiv pentru instanțele judecătorești și are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare, ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau care se vor soluționa în viitor.

Prin Decizia nr. 186 din 18 noiembrie 1999, publicată în M. Of. nr. 151/12.04.2000, Curtea Constituțională a statuat că obligativitatea deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele judecătorești, ca de altfel și pentru celelalte persoane fizice și juridice, decurge din principiul înscris în art. 51 din Constituție în redactarea de la data respectivă, potrivit căruia respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie. Având în vedere cele arătate, dispoziția din lege declarată neconstituțională nu se mai poate aplica, instanța învestită cu soluționarea unei acțiuni căreia i se aplică norma declarată neconstituțională, continuând soluționarea cauzei și având obligația să nu aplice în acea cauză dispozițiile legale a căror neconstituționalitate a fost constatată prin Decizia Curții Constituționale.

Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 a fost publicată în M. Of. partea I la data de 15 noiembrie 2010, astfel că, începând cu această dată dispozițiile art. 5, alin. (1), lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt suspendate de drept, urmând ca, în situația în care în termen de 45 zile, Parlamentul nu pune de acord aceste prevederi legale cu dispozițiile Constituției, acestea să își înceteze efectele juridice. Prin urmare, recurentul solicită instanței să constate că în prezent nu mai există temei juridic pentru acordarea daunelor morale, ca măsuri reparatorii, neputând fi acordate în continuare despăgubirile la care se referă art. 5 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 221/2009. Solicită admiterea recursului și modificarea deciziei recurate în sensul respingerii acțiunii.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele: Legea nr. 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic sau față de care au fost luate măsuri administrative asimilate condamnărilor politice, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Măsura administrativă cu caracter politic este definită la art. 3 din Legea nr. 221/2009 ca fiind orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă sunt întemeiate pe unul sau mai multe dintre actele normative menționate la literele a) - f). În afară de aceste măsuri administrative cu caracter politic, legea face trimitere și la alte măsuri administrative, al căror caracter politic se constată de către instanța de judecată (art. 4 alin. (2)). În raport de acest text de lege, în mod corect a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii, iar în recurs critica nu poate fi primită.

Acest act normativ, adoptat după aplicarea Decretului-Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, a completat cadrul legislativ existent referitor la acordarea reparațiilor morale și materiale pentru prejudiciile suportate de victimele regimului totalitar. Drepturile prevăzute și acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 republicat, cu modificările și completările ulterioare, ori în temeiul O.U.G. nr. 214/1999, reprezintă ele însele măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive politice, ce vor fi avute în vedere la cuantificarea daunelor morale solicitate a fi acordate în temeiul Legii nr. 221/2009, dar a căror existență nu determină de plano nici admiterea și nici respingerea acțiunii având ca temei juridic actul normativ arătat.

Existența, în paralel cu Legea nr. 221/2009, a actelor normative anterior citate, nu atrage și nici nu înlătură incidența acesteia în cauză, întrucât nu există nicio dispoziție legală cuprinsă în vreunul din actele de reparație amintite, care să impună ori să excludă aplicarea concomitentă a dispozițiilor cuprinse în actul normativ similar, astfel încât aplicabilitatea Legii nr. 221/2009 este determinată strict de îndeplinirea sau nu a condițiilor prevăzute de aceasta, și nu prin raportare la celelalte acte normative speciale de reparație. Este de necontestat că măsura deportării în URSS suferită de mama reclamantei i-a creat acesteia prejudicii ale căror consecințe s-au repercutat în mod negativ asupra vieții sale ulterioare, fiindu-i știrbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum și atributele ce țin de relațiile sociale, respectiv, onoare și reputație.

Dislocarea din localitatea de domiciliu și mutarea forțată, lipsirea de bunurile personale, obligarea de a trăi în condiții materiale precare, constituie suferințe care în mod cert justifică acordarea unei compensații materiale pentru abuzurile suportate, cu condiția însă, de a fi îndeplinite cerințele actului de reparație pe care se fundamentează o asemenea cerere. Or, în speță, situația reclamantei nu se circumscrie domeniului de aplicare al Legii nr. 221/2009. Deportarea etnicilor germani pe teritoriul fostei URSS a reprezentat o strămutare în masă, în această țară, a unei părți din populația civilă de origine germană capabilă de muncă (bărbați de 17 - 45 ani și femei de 18 - 30 de ani) și a caracterizat toate țările aliate cu Germania în perioada celui de-al doilea război mondial.

Deportarea în forma arătată nu a reprezentat consecința unei atitudini ostile regimului comunist, nu a fost generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr. 221/2009, ci a avut la bază criterii de apartenență etnică, ca fac obiectul unor acte speciale de reparație, cum ar fi Decretul-Lege nr. 118/1990 ori O.G. nr. 214/1999. Mama reclamantei a fost deportată pentru simplul fapt al nașterii ei într-o familie de etnie germană, iar nu pentru fapte de contestare a regimului comunist, astfel cum impun dispozițiile art. 3 al Legii nr. 221/2009, iar măsura nu s-a concretizat printr-o decizie a fostei miliții ori a fostei securități a statului totalitarist, astfel cum condiționează aceeași lege.

Această măsură a fost instituită prin dispoziția guvernului fostei Republici Socialiste Federative Sovietice Ruse, sub a cărui autoritate au prestat muncă forțată etnicii germani deportați. Ordinul nr. 1761/16 decembrie 1944 de mobilizare a tuturor etnicilor germani capabili de muncă constituie o măsură abuzivă recunoscută de legiuitor prin reglementarea cuprinsă în art. 1 alin. (2) lit. a) din Decretul-Lege nr. 118/1990, perioada respectivă fiind luată în calcul la stabilirea vechimii în muncă, cu acordarea unei indemnizații lunare calculată conform art. 1 alin. (3) din același act, dispoziții de care reclamanta a și beneficiat. Actul de mobilizare anterior menționat, precum și Decizia din 16 ianuarie 1945 invocată de reclamantă în acțiunea introdusă de instanță exced însă condițiilor reglementate de Legea nr. 221/2009, ceea ce însă nu echivalează cu o nerecunoaștere a măsurii abuzive dedusă judecății, ci doar cu o cale procesuală inadecvată.

Față de considerentele expuse, potrivit cărora Legea nr. 221/2009 nu este incidentă în speță, nu se mai impune analizarea motivului de recurs privind aplicarea Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, întrucât aceasta este subsidiară solicitării privind stabilirea caracterului politic al măsurii administrative, deci incidenței Legii nr. 221/2009. Așa fiind, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va admite recursul, se va modifica decizia recurată în sensul că se va admite apelul pârâtului Statul Român împotriva Sentinței civile nr. 1240 din 15 iunie 2010 a Tribunalului Mureș, secția civilă, se va schimba în parte sentința, în sensul că se va respinge acțiunea ca neîntemeiată, menținându-se celelalte dispoziții ale sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Mureș împotriva Deciziei nr. 153/A din 26 octombrie 2010 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Modifică decizia atacată, în sensul că admite apelul pârâtului Statul Român împotriva Sentinței civile nr. 1240 din 15 iunie 2010 a Tribunalului Mureș, secția civilă. Schimbă în parte sentința, în sensul că respinge acțiunea ca neîntemeiată. Menține celelalte dispoziții ale sentinței. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 noiembrie 2011.