ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2117/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2117/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 1692 din 21 octombrie 2010, Tribunalul Mureș

a admis în parte acțiunea civilă formulată de

reclamanta U.l.K., în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice și, drept consecință:

A constatat caracterul politic al măsurii deportării

în perioada 16 ianuarie 1945-16 aprilie 1947 în U.R.S.S. a mamei reclamantei, W.R.

A dispus obligarea pârâtului la plata către reclamantă

a echivalentului în lei la momentul plății efective a sumei de 2.000 euro, cu titlu

de daune morale.

A luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a decide astfel a reținut că mama reclamantei a

fost deportată „la muncă de reconstrucție" în fosta U.R.S.S., astfel cum rezultă

din adeverința din anul 1969 - eliberată de Ministerul Muncii și că această situație

se încadrează în prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, fiind de notorietate

realitățile istorice din perioada 1944-1950 cu privire la persoanele de etnie germană,

care au fost supuse unui regim de muncă forțată și de marginalizare socială.

Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate

tribunalul, având în vedere importanța valorilor morale lezate, precum și faptul

că prin Hotărârea nr. 992 din 04 iulie 1991 a Comisiei județene Alba pentru aplicarea

Decretului-Lege nr. 118/1990, s-a stabilit în favoarea mamei reclamantei dreptul

la indemnizația prevăzută de art. 3 din actul normativ menționat, a apreciat că

pretențiile acesteia se justifică în parte (prin acțiune reclamanta cuantificându-le

la suma de 100.000 euro), astfel că a dispus acordarea cu titlu de daune morale

a echivalentului în lei, la momentul plății, a sumei de 2.000 euro.

Împotriva hotărârii anterior descrise au declarat apel

ambele părți

- reclamanta solicitând majorarea

cuantumului daunelor morale acordate la nivelul solicitat prin acțiune, iar pârâtul

- respingerea integrală a acțiunii.

Pârâtul a susținut că cererea reclamantei este inadmisibilă,

întrucât art. 1 alin. (2) și art. 3 din Legea nr. 221/2009 prevăd limitativ o serie

de acte normative în temeiul cărora au fost dispuse condamnări, respectiv măsuri

administrative apreciate de legiuitor ca având caracter politic, printre acestea

nefiind menționată și „deportarea la muncă în fosta U.R.S.S.".

În ceea ce privește solicitarea referitoare la acordarea

despăgubirilor morale, pârâtul a solicitat aplicarea Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie

2010 a Curții Constituționale, prin care prevederile legale invocate în susținerea

respectivei cereri au fost declarate neconstituționale.

Prin decizia nr. 51A din 31 martie 2011, Curtea de Apel

Târgu-Mureș, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie,

a respins apelul declarat de reclamanta U.I.K.

împotriva sentinței civile nr. 1692 din 21 octombrie 2010 a Tribunalului Mureș.

A admis apelul declarat de Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Mureș

împotriva aceleiași sentințe.

A schimbat în parte hotărârea și a respins capătul de

cerere privind acordarea despăgubirilor.

A menținut restul dispozițiilor din hotărârea atacată.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a avut în vedere

următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr.

221/2009, persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât

cele prevăzute la art. 3 din legea menționată, pot solicita instanței de judecată

să constate caracterul politic al acestora, urmând ca prevederile art. 1 alin. (3)

din aceeași lege să se aplice în mod corespunzător. Or, potrivit acestei din urmă

norme, stabilirea caracterului politic se raportează la verificarea incidenței în

cauză a uneia dintre situațiile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999,

printre care se regăsește și aceea privitoare la înlăturarea măsurilor discriminatorii

pe motive de naționalitate sau de origine etnică.

Raportat la prevederile legale anterior evocate, Curtea

a apreciat că în mod corect s-a reținut de către prima instanță caracterul politic

al măsurii administrative constând în deportarea mamei reclamantei la muncă forțată

în fosta U.R.S.S., neputând fi ignorat sub acest aspect caracterul de notorietate

al evenimentelor istorice din perioada 1944-1950, care au afectat în mod direct

cetățenii români de etnie germană.

Pe de altă parte, în contextul în care, tocmai avându-se

în vedere împrejurarea deportării în fosta U.R.S.S., mama reclamantei a beneficiat

de prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990, instanța de apel a apreciat că nu mai

poate fi contestat caracterul politic al respectivei măsuri, deoarece actul normativ

menționat reglementează, astfel cum rezultă din chiar titlul său, „acordarea unor

drepturi persoanelor persecutate din motive politice", neavând relevanță împrejurarea

că o atare situație nu se regăsește printre cazurile expres prevăzute de art. 3

din Legea nr. 221/2009, cum a susținut pârâtul în sprijinul excepției de inadmisibilitate

a acțiunii.

Instanța de apel a mai reținut că rezolvarea dată de către

prima instanță cererii de despăgubiri se impune a fi reformată, deoarece s-a întemeiat

pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care au fost declarate

neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale,

publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.

Astfel, a reținut sub acest aspect că, potrivit dispozițiilor

art. 147 alin. (1) din Constituția României și ale art. 31 alin. (3) din Legea

nr. 47/1992, decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituțională

își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei în M. Of.

dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile Constituției, iar pe durata acestui termen, prevederea

legală declarată neconstituțională, este suspendată de drept.

Termenul de 45 de zile anterior menționat era expirat

la data soluționării prezentului apel, iar legiuitorul nu a intervenit pentru modificarea

normei declarate neconstituționale, astfel că instanța este obligată să constate

că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate

în cauză, deoarece conform prevederilor art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992

și ale art. 147 alin. (4) din Constituție, deciziile prin care s-a declarat neconstituționalitatea

unei dispoziții legale sunt definitive și general obligatorii, ceea ce înseamnă

că efectele lor se răsfrâng și asupra altor cauze decât cea în care s-a invocat

excepția de neconstituționalitate.

Curtea de Apel a constatat că dispozițiile legale invocate

de reclamantă în susținerea acțiunii și aplicate ca atare de către prima instanță,

nu mai pot fi reținute drept temei juridic al admiterii cererii privind acordarea

de despăgubiri pentru prejudiciul moral invocat prin raportare la situația deportării

mamei sale în fosta U.R.S.S., împrejurare ce atrage netemeinicia respectivei solicitări,

astfel cum aceasta a fost întemeiată în drept.

Instanța de apel a motivat că însăși recunoașterea caracterului

politic al unei condamnări și/sau sau al unei măsuri administrative dispuse împotriva

unei persoane este de natură a reprezenta - în planul percepției subiective a acesteia

(respectiv, a descendenților săi), o acoperire parțială a prejudiciului moral invocat.

Ca atare, prin admiterea primului capăt de cerere din acțiunea formulată, instanța

de apel a apreciat că s-a acordat reclamantei o satisfacție echitabilă.

Instanța de apel a avut în vedere și faptul că pentru

aceleași evenimente de natură politică, mama reclamantei a beneficiat - începând

cu data de 1 aprilie 1990, de indemnizația lunară prevăzută de art. 3 alin. (1)

din Decretul-Lege nr. 118/1990 - astfel cum rezultă din cuprinsul Hotărârii nr.

992 din 04 iulie 1991, emisă de Comisia Județeană Alba, precum și de recunoașterea

unei vechimi neîntrerupte în muncă de 3 ani, 4 luni și 15 zile, pentru perioada

deportării.

De asemenea, în virtutea prevederilor art. 8 din Decretul-Lege

menționat, aceasta a beneficiat și de alte drepturi cu caracter reparatoriu.

Pentru considerentele anterior expuse, având în vedere

ansamblul măsurilor reparatorii și perioada de timp în care mama reclamantei a beneficiat

de drepturile recunoscute în baza Decretului-Lege nr. 118/1990 (decesul acesteia

survenind la data de 16 octombrie 2001), coroborate cu împrejurarea recunoașterii

caracterului politic al măsurii administrative a deportării, instanța de apel a

apreciat că cererea pentru acordarea unei compensații bănești suplimentare, cu titlu

de daune morale, nu se justifică.

Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel au declarat

recurs atât reclamanta U.I.K., cât și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice prin

Direcția Generală a

Finanțelor Publice Mureș.

Prin recursul său, întemeiat în drept pe art. 304

pct. 7-9 C. proc. civ., reclamanta U.I.K.

,

a solicitat admiterea acestuia și modificarea în parte a hotărârii instanței de

fond și de apel în sensul admiterii în tot a capătului de cerere privitor al acordarea

de daune morale în cuantum de 100.000 euro.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă

a susținut următoarele:

Deși în mod corect atât instanța de fond cât și cea de

apel au constatat că mama sa, defuncta W.R. a fost supusă unei măsuri administrative

cu caracter politic pe perioada 16 ianuarie 1945-16 aprilie 1947, instanța de apel

în mod greșit a admis apelul pârâtului Statul Român și a modificat în parte sentința

atacată în sensul respingerii capătului de acțiune privitor la acordarea de daune

morale, care ar fi trebuit acordat în cuantumul solicitat prin acțiune.

Potrivit doctrinei, daunele mortale au menirea de a atenua

suferința fizică și psihică cauzată persoanei.

În cazul de față mama sa, a fost deportată în fosta U.R.S.S.

timp de 2 ani unde a fost supusă la muncă forțată în condiții inimaginabile.

Perioada de timp cât a fost deportată și-a pus amprentă

în mod negativ asupra mamei subsemnatei, marcându-o profund.

Potrivit art. 998 C. civ. cel ce cauzează unei persoane

o pagubă prin fapta sa este dator să repare integral prejudiciul astfel cauzat.

În speța de față, Statul Român Comunist la acea vreme,

prin deportarea mamei pe criterii etnice în fosta U.R.S.S. i-a creat un evident

prejudiciu moral, ce urmează a fi reparat prin acordarea de despăgubiri morale în

condițiile legii.

Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

prin

Direcția Generală a Finanțelor

Publice Mureș a solicitat, prin recursul său, modificarea în parte a deciziei atacate

în sensul admiterii apelului pe care l-a declarat împotriva sentinței civile

nr. 1692 din 21 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul Mureș, cu consecința schimbării

în tot a acesteia, în sensul respingerii în tot a acțiunii reclamantei.

În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâtul a susținut

următoarele:

Solicitarea reclamantei de constatare a caracterului politic

al măsurii administrative la care a fost supusă mama sa, nu putea fi catalogată

decât ca fiind o cerere de repunere în termenul prevăzut de dispozițiile O.U.G.

nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă

persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice persoanelor

împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive,

precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de

răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România. Termenul de depunere

a cererilor a fost prelungit până cel mult la data de 31 decembrie 2003, prin Legea

nr. 670/2002, privind aprobarea O.G. nr. 64/2002, iar în condițiile în care autoritatea

competenta a emite actul care să ateste calitatea solicitata de reclamantă, nu a

fost sesizată, lipsește o condiție de exercițiu a acțiunii și atunci soluția este

de respingere a solicitării de constatare a caracterului politic al măsurii administrative,

ca inadmisibilă.

Instanțele de fond și apel nu au arătat care sunt considerentele

de fapt și de drept în temeiul cărora s-a constatat caracterul politic al măsurii

administrative luate asupra antecesoarei reclamantei.

Art. 3 din Legea nr. 221/2009 prevede limitativ o serie

de acte normative în temeiul cărora au fost dispuse măsuri administrative, apreciate

de legiuitor prin edictarea Legii nr. 221/2009 ca fiind măsuri administrative cu

caracter politic, printre acestea nefiind însă menționată și „deportarea la muncă

forțată în fosta U.R.S.S." invocată de către reclamantă. Legiuitorul a apreciat

că persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele

prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate

caracterul politic al acestora, cu condiția aplicării prevederilor art. 1 alin.

(5) din Legea nr. 221/2009, ori reclamanta nu a făcut dovada faptului că măsura

administrativă luată asupra mamei sale a fost dispusă ca urmare a săvârșirii unor

infracțiuni din motive politice, prin care s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute

de art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999.

Raportat la textele de lege menționate, pentru constatarea

caracterului politic a unor măsuri administrative altele decât cele prevăzute la

art. 3, se impunea ca instanța de fond să analizeze incidența dispozițiilor

art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 la care face trimitere art. 4 alin. (2)

din actul normativ anterior menționat.

Finalitatea urmărită de către legiuitor prin conținutul

Legii nr. 221/2009 a fost de constatare a caracterului politic a anumitor fapte

săvârșite din motive politice, iar prin O.U.G. nr. 214/1999 legiuitorul a statuat

recunoașterea calității de luptător în rezistența anticomunistă desfășurată în perioada

6 martie 945-22 decembrie 1989 persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite

in motive politice sau supuse, din motive politice, unor măsuri administrative abuzive.

Cererea reclamantei admisă de instanța de fond și menținută

în apel, în ceea ce privește caracterul politic al măsurii administrative, nu este

decât o cerere fără suport juridic de repunere în termenul prevăzut de dispozițiile

O.U.G. nr. 214/1999.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate

atât de reclamantă cât și de pârât, Înalta Curte constată următoarele:

Legea nr. 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea

unor drepturi în favoarea persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic

sau față de care au fost luate măsuri administrative asimilate condamnărilor politice,

în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Măsura administrativă cu caracter politic este definită

la art. 3 din Legea nr. 221/2009 ca fiind orice măsură luată de organele fostei

miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu,

internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu,

dacă sunt întemeiate pe unul sau mai multe dintre actele normative menționate la

lit. a)-f).

În afară de aceste măsuri administrative cu caracter politic,

legea face trimitere și la alte măsuri administrative, al căror caracter politic

se constată de către instanța de judecată [art. 4 alin. (2)].

Acest act normativ, adoptat după aplicarea Decretului-Lege

nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, a completat cadrul legislativ existent referitor

la acordarea reparațiilor morale și materiale pentru prejudiciile suportate de victimele

regimului totalitar.

Drepturile prevăzute și acordate în temeiul Decretului-Lege

nr. 118/1990 republicat, cu modificările și completările ulterioare, ori în temeiul

O.U.G. nr. 214/1999, reprezintă ele însele măsuri cu caracter reparatoriu pentru

persoanele care au fost persecutate din motive politice, ce vor fi avute în vedere

la cuantificarea daunelor morale solicitate a fi acordate în temeiul Legii nr. 221/2009,

dar a căror existență nu determină de plano nici admiterea și nici respingerea acțiunii

având ca temei juridic actul normativ arătat.

Existența, în paralel cu Legea nr. 221/2009, a actelor

normative anterior citate, nu atrage și nici nu înlătură incidența acesteia în cauză,

întrucât nu există nicio dispoziție legală cuprinsă în vreunul din actele de reparație

amintite, care să impună ori să excludă aplicarea concomitentă a dispozițiilor cuprinse

în actul normativ similar, astfel încât aplicabilitatea Legii nr. 221/2009 este

determinată strict de îndeplinirea sau nu a condițiilor prevăzute de aceasta, și

nu prin raportare la celelalte acte normative speciale de reparație.

Este de necontestat că măsura deportării în U.R.S.S. suferită

de mama reclamantei i-a creat acesteia prejudicii ale căror consecințe s-au repercutat

în mod negativ asupra vieții sale ulterioare, fiindu-i știrbit dreptul personal

nepatrimonial la libertate, precum și atributele ce țin de relațiile sociale, respectiv,

onoare și reputație.

Dislocarea din localitatea de domiciliu și mutarea forțată,

lipsirea de bunurile personale, obligarea de a trăi în condiții materiale precare,

constituie suferințe care în mod cert justifică acordarea unei compensații materiale

pentru abuzurile suportate, cu condiția însă, de a fi îndeplinite cerințele actului

de reparație pe care se fundamentează o asemenea cerere.

Or, în speță, situația reclamantei nu se circumscrie domeniului

de aplicare al Legii nr. 221/2009.

Deportarea etnicilor germani pe teritoriul fostei U.R.S.S.

a reprezentat o strămutare în masă, în această țară, a unei părți din populația

civilă de origine germană capabilă de muncă (bărbați de 17-45 ani și femei de 18-30

de ani) și a caracterizat toate țările aliate cu Germania în perioada celui de-al

doilea război mondial.

Deportarea în forma arătată nu a reprezentat consecința

unei atitudini ostile regimului comunist, nu a fost generată de o activitate politică

în forma prevăzută de Legea nr. 221/2009, ci a avut la bază criterii de apartenență

etnică, ca fac obiectul unor acte speciale de reparație, cum ar fi Decretul-Lege

nr. 118/1990 ori O.G. nr. 214/1999.

Mama reclamantei a fost deportată pentru simplul fapt

al nașterii ei într-o familie de etnie germană, iar nu pentru fapte de contestare

a regimului comunist, astfel cum impun dispozițiile art. 3 al Legii nr. 221/2009,

iar măsura nu s-a concretizat printr-o decizie a fostei miliții ori a fostei securități

a statului totalitarist, astfel cum prevede aceeași lege.

Această măsură a fost instituită prin dispoziția guvernului

fostei Republici Socialiste Federative Sovietice Ruse, sub a cărui autoritate au

prestat muncă forțată etnicii germani deportați, astfel cum rezultă din înscrisul

aflat la dosarul de fond.

Situația în care s-a aflat mama reclamantei, care a fost

deportată în U.R.S.S. pentru a presta muncă în folosul acestei țări, astfel cum

reiese din înscrisurile din dosar fond, excede condițiilor reglementate de Legea

nr. 221/2009, astfel că reclamanta nu poate beneficia de prevederile Legii nr. 221/2009

pentru motivul că nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate de acest

act normativ, incidența respectivelor dispoziții neputând fi extinsă la cazuri care

nu fac obiectul de reglementare al legii.

Față de considerentele expuse, nu se mai impune analizarea

motivului de recurs al reclamantei referitor la cuantumul daunelor morale întrucât

este subsidiară solicitării privind stabilirea caracterului politic al măsurii administrative,

deci incidenței Legea nr. 221/2009.

Nu poate fi primită susținerea recurentei-reclamante conform

căreia raportul juridic pe care l-a dedus judecății vizează acordarea daunelor morale

întemeiată pe răspunderea delictuală a statului roman prin organele sale pentru

prejudicial moral suferit de mama sa, respectiv art. 998 C. civ.

În condițiile în care aceasta a invocat temeiul juridic

al acțiunii sale dispozițiile Legii nr. 221/2009, analizarea pretențiilor din perspectiva

altor prevederi legale ar echivala cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului.

Or, potrivit art. 316 coroborat cu art. 294 C. proc. civ.,

în recurs nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată.

Instanța de recurs examinează legalitatea hotărârii recurate

în raport de cadrul procesual și de temeiurile de drept fixate în fazele procesuale

anterioare, neputându-se pronunța pentru prima oară în recurs asupra unui temei

juridic diferit de cel invocat prin cererea de chemare în judecată.

Așa fiind, având în vedere temeiurile menționate, în baza

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă,

ca nefondat, recursul declarat de reclamanta U.l.K. împotriva deciziei Curții de

Apel, să admită recursul declarat de pârât și să modifice în parte decizia recurată

în sensul că va schimba în tot sentința civilă nr. 1692 din 21 octombrie 2010 a

Tribunalului Mureș, secția civilă, și va respinge în tot acțiunea formulată de reclamanta

U.l.K., menținând celelalte dispoziții ale deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Mureș

împotriva deciziei nr. 51A din 31 martie 2011 a Curții de Apel Târgu-Mureș, secția

civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, pe care o modifică

în parte în sensul că schimbă în tot sentința civilă nr. 1692 din 21 octombrie 2010

a Tribunalului Mureș, secția civilă. Respinge în tot acțiunea formulată de reclamanta

U.I.K.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta

U.l.K. împotriva deciziei nr. 51 A din 31 martie 2011 a Curții de Apel Târgu-Mureș,

secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie.

Păstrează

celelalte dispoziții ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 22 martie 2012.