ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7937/2011

Deliberând în condițiile art. 256 C. proc. civ. asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 935/D din 4 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, a fost admisă în parte, întemeiat pe dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, acțiunea civilă înaintată de reclamantul M.G., fiul lui G. și M., născut la data de 20 octombrie 1920 în com. Livada, jud. Satu Mare, dom. în mun. Satu Mare, str. C., jud. Satu Mare, împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul în mun.

București, str. A., sectorul 5, și în consecință: A constatat, întemeiat pe dispozițiile art. 4 alin. (2) raportat la art. 1 alin. (3) din legea de mai sus, caracterul politic al măsurii administrative dispuse față de reclamant, constând în efectuarea de către acesta a muncii de reconstrucție după război, prin deportare pe teritoriul fostei U.R.S.S., în perioada 31 decembrie 1944 – 04 noiembrie 1945 și a obligat pârâtul, întemeiat pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a), cu aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (4) din același act normativ, să plătească reclamantului suma de 24.000 RON, pretenții reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral încercat de reclamant ca urmare a măsurii administrative de mai sus, respingând restul pretențiilor formulate de reclamant.

Pentru a pronunța această hotărâre tribunalul, a reținut în fapt următoarele: După cum rezultă din Decizia nr. 463 din 29 octombrie 1998 emisă de Comisia pentru Acordarea unor Drepturi Persoanelor Persecutate din motive politice conform Decretului-Lege nr. 118/1990 Satu Mare, din livretul militar și din Dovada din 1946 eliberată de Cercul Militar Teritorial Satu Mare, coroborat cu actele de stare civilă depuse de reclamant, reclamantul a fost deportat la muncă forțată de reconstrucție pe teritoriul fostei U.R.S.S., în perioada 31 decembrie 1944 – 04 noiembrie 1945, în lagărul de muncă din localitatea Jașinovka, la o exploatare minieră de cărbune din Bazinul de Nord al fluviului Volga (în apropierea Cercului Polar de Nord), unde a desfășurat activități miniere în subteran și unde a suferit în cursul lunii septembrie 1945 un accident de muncă în subteran (după cum rezultă și din notele de ședință depuse de reclamant în ședința publică din data de 04 iunie 2010). În ce privește însă cuantumul concret al despăgubirilor solicitate de reclamant, s-a reținut în primul rând că, față de natura juridică a daunelor morale, acestea decurg din prejudiciul moral încercat ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic dispuse în cauză.

Altfel spus – și reținând un raționament judiciar similar, exprimat însă în privința încălcării unui drept fundamental garantat prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Protocoalele Adiționale la aceasta – prejudiciul moral presupune repararea „stărilor de neliniște, de disconfort și de incertitudine ce rezultă din acea încălcare” (Hotărârea nr. 6 aprilie 2001, Comingersoll împotriva Portugaliei). S-a reținut că, prejudiciul suferit de titularul cererii comportă elemente indisociabile ce nu permit un calcul exact al cuantumului său, indiferent dacă este vorba despre un prejudiciu material sau, mai ales, atunci când poartă asupra unui prejudiciu moral. Într-o asemenea situație instanța urmează să realizeze o apreciere globală, în echitate, cu respectarea însă a principiilor generale și, în măsura în care există, a reglementărilor speciale în materie.

Daunele morale, de principiu, trebuie să fie proporționale cu suferința provocată și să nu constituie un mijloc de îmbogățire pentru victimă.

În acest sens, de exemplu, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a acordat frecvent sume relativ modeste cu titlu de despăgubiri morale, iar uneori chiar deloc, în situații în care a constatat încălcări ale art. 5 & 3 al Convenției Europene a Drepturilor Omului în ce privește privarea de libertate licită (Hotărârea din 25 aprilie 1983, Van Droogenbroeck împotriva Belgiei, Hotărârea din 22 mai 1984, De Jong, Baljet și Van den Brink împotriva Olandei, Hotărârea din 26 mai 1988, Pauwels împotriva Belgiei, Hotărârea din 30 mai 1989, Brogan și alții împotriva Marii Britanii, Hotărârea din 23 octombrie 1990, Huber împotriva Elveției, Hotărârea din 12 decembrie 1991, Toth împotriva Austriei, Hotărârea din 13 iulie 1995, Kampanis împotriva Greciei, Hotărârea din 18 februarie 1999, Hood împotriva Marii Britanii, ori Hotărârea din 25 martie 1999, Nikolova împotriva Bulgariei).

Instanța a apreciat că stabilirea unui cuantum al despăgubirilor morale în sensul plății unei sume de bani corespunzătoare pentru fiecare lună în care reclamantul a fost deportat la muncă forțată de reconstrucție pe teritoriul fostei U.R.S.S. se prezintă a constitui o reparație suficientă. Pentru determinarea acestui cuantum instanța a mai reținut că în prezent, potrivit H.G. nr. 1058/2008, venitul minim pe economia națională este de 600 RON. Ar rezulta deci că în condițiile recunoașterii ca vechime în muncă, pentru o lună de stagiu militar, a unui interval de timp de o lună și jumătate, pentru fiecare lună în cauză reclamantul ar fi îndreptățit la o sumă minimă de 900 lei RON.

Instanța a mai reținut însă că, în stabilirea acestui cuantum lunar că, potrivit art. 8 raportat la art. 12 alin. (2) din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice s-a stabilit un nivel al soldelor, salariilor, al funcțiilor de bază și al indemnizațiilor de 705 RON lunar (rezultând astfel o discriminare în privința reclamantului după cum respectiva vechime în muncă s-ar recunoaște în domeniul privat ori în domeniul bugetar). În acest din urmă caz despăgubirile la care ar fi îndreptățit reclamantul, calculate conform celor de mai sus s-ar situa la nivelul sumei de 1052,5 RON lunar.

În aceste condiții, instanța a constatat că măsura administrativă cu caracter politic la care a fost supus reclamantul, pe lângă faptul că i-a provocat un prejudiciu moral-afectiv sub aspectul stării de neliniște, disconfort și incertitudine la care a fost supus reclamantul pe întreaga durată a deportării sale, i-a afectat în mod irevocabil și iremediabil dreptul său la educație, la o pregătire școlară și profesională conformă aptitudinilor sale firești. Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea prin motivele scrise depuse la dosar și prin intermediul reprezentantului său, a solicitat admiterea apelului, desființarea în totalitate a hotărârii atacate cu consecința respingerii acțiunii formulate de reclamantul M.G., în nume propriu, împotriva Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice ca fiind nefondată, susținându-se că măsura administrativă de deportare luată față de reclamant, nu are caracter politic, nesatisfăcând criteriile prevăzute de art. 4 alin. (2) care face trimitere la art. 1 și 3 din Legea nr. 221/2009, respectiv la art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/2009, fiind o măsură de natură etnică, iar în timp s-ar situa înainte de 06 martie 1945. Totodată, se susține că această măsură aparține Statului Sovietic, ca stat de ocupație la acea vreme și executată sub supravegherea armatei sovietice, iar măsurile reparatorii pentru deportări ale populației civile în lagăre de concentrare din străinătate, pentru motive etnice în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 06 martie 1945 au fost acordate prin Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat, iar pentru perioada 06 septembrie 1940 - 06 martie 1945 prin O.G. nr. 105/1999 aprobată cu modificări prin Legea nr. 189/2000. De asemenea, se critică și faptul că instanța de fond ar fi obligat în mod nelegal pârâtul să plătească reclamantului suma de 24.000 RON daune morale deși, acest cuantum este prea mare raportat la perioada deportării acestuia.

Mai susține că, potrivit Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare (O.U.G. nr. 62/2010), această decizie fiind definitivă și general obligatorie. Prin motivele scrise, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice – Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare, a solicitat, în principal, modificarea în totalitate a sentinței civile atacate, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiate iar, în subsidiar, modificarea în parte a sentinței civile atacate în sensul diminuării cuantumului despăgubirilor. În susținerea motivelor de apel, s-a arătat că repararea prejudiciilor cauzate în speța dedusă judecății, a fost instituită de către legiuitor prin prevederile O.U.G.

nr. 214/1999 și Decretul-Lege nr. 118/1990, astfel că, acordându-se daune morale reclamantului în baza Legii nr. 221/2009, s-a ajuns la o dublă reparație, respectiv atât morală cât și materială. Totodată, s-a arătat că, cuantumul despăgubirilor acordate reclamantului au fost supraevaluate întrucât nu s-a făcut dovada deteriorării situației materiale a reclamantului ca urmare a măsurilor luate, iar raportat la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Cauza Hood contra Marii Britanii, Cauza Nicolova contra Bulgariei) cuantumul despăgubirilor acordate apare ca fiind unul exagerat. Curtea de Apel Oradea, prin Decizia nr. 4/2011 a respins ca nefondate apelurile.

În considerentele hotărârii s-a reținut că, criticile formulate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare sub aspectul că măsura administrativă de deportare a reclamantului, la muncă de reconstrucție în U.R.S.S., în perioada 31 decembrie 1944 - 04 noiembrie 1945, nu are caracter politic, sunt neîntemeiate. Astfel, în mod corect instanța de fond a reținut caracterul politic al măsurii administrative de deportare considerând că această măsură întrunește toate criteriile de care depinde acest caracter și care sunt prevăzute de Legea nr. 221/2009. Este adevărat că această măsură luată împotriva reclamantului – deportarea - nu este din punct de vedere al naturii sale juridice, urmarea unei condamnări ci a unei măsuri administrative și că, analizată prin prisma dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 221/20009, nu a fost dispusă în baza vreunuia din actele normative enumerate în mod expres în acest articol, și deci nu are un caracter politic de drept.

Analizată fiind însă prin prisma art. 4 alin. (2) care face trimitere la art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 și implicit la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, respectiv Decretul-Lege nr. 118/1990 s-a constatat că, deportarea satisface criteriile prevăzute de aceste legi și de care depinde caracterul politic al măsurii. Astfel, potrivit art. 3 din Legea nr. 221/2009 „constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități având ca obiect dislocarea sau stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu”.

Sunt de asemenea nefondate susținerile Parchetului privind inaplicabilitatea Legii nr. 221/2009 cu privire la reclamant, cât timp împotriva reclamantului această măsură abuzivă a deportării a fost luată anterior perioadei de referință prevăzute de lege, respectiv 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Astfel, chiar dacă măsura administrativă împotriva reclamantului, a fost luată de statul rus înainte de 6 martie 1945, Rusia la data respectivă era aliata României împotriva Germaniei, situație în care Statul Român nu poate fi exonerat de obligațiile față de cetățenii lui, obligații colaterale unor drepturi cetățenești elementare printre care dreptul la viață, integritate corporală și siguranță personală.

Referitor la criticile formulate atât de Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare cât și de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice – Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare cu privire la faptul că măsurile reparatorii pentru deportări ale populației civile în lagăre de concentrare din străinătate, pentru motive etnice în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 06 martie 1945 au fost acordate prin Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat, iar pentru perioada 06 septembrie 1940 - 06 martie 1945 prin O.G. nr. 105/1999 aprobată cu modificări prin Legea nr. 189/2000 și că, acordându-se daune morale și în baza Legii nr. 221/2009, s-ar ajunge la o dublă reparație, sunt de asemenea neîntemeiate.

Legea nr. 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, au făcut obiectul unor condamnări cu caracter politic ori al unor măsuri administrative asimilate acestora. Anterior acestei legi, au fost adoptate Decretul-Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 pentru repararea prejudiciilor morale și materiale suferite în timpul regimului politic anterior de categorii de persoane expres prevăzute în actele normative. Referitor la criticile Parchetului cu privire la faptul că nu s-ar mai putea acorda în baza Legii nr. 221/2009 despăgubiri morale, este adevărat că art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care constituie temeiul juridic al dreptului de a obține daune morale, a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale.

Instanța consideră însă că această decizie nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol. Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recurentul critică hotărârea sub următoarele aspecte: - Deportarea nu este din punct de vedere al naturii sale juridice, urmare unei condamnări ci a unei măsuri administrative și că nu a fost dispusă în baza vreuneia din actele normative enumerate în conținutul art. 3 din Legea nr. 221/2009. Măsura nu se situează în timp din punct de vede al dispunerii după 6 martie 1945, fiind dispusă anterior. - În privința unor măsuri precum prizonieratul și deportarea în străinătate, cărora nu le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 221/2009 urmează a li se aplica dispozițiile Decretului-Lege nr. 118/1990 respectiv O.G.

nr. 105/1999 care se referă la aceste situații. - Cuantumul daunelor morale este exagerat de mare raportat la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. - Prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 publicată în M. Of. nr. 761/2010 au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I, din Legea nr. 221/2009, astfel că lipsește temeiul legal pentru acordarea unor astfel de despăgubiri. Se mai arată că la data publicării în M. Of. a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, reclamantul nu avea o hotărâre care să poată fi pusă în executare, deoarece Sentința civilă nr. 935/D/2010 a Tribunalului Satu Mare nu era definitivă și irevocabilă.

Examinând criticile formulate prin intermediul cererii de recurs, se constată fondat recursul în considerentele celor ce succed. Se va analiza cu prioritate motivul de recurs ce vizează lipsa temeiului de drept pentru acordarea despăgubirilor morale. Prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textelor de lege arătate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut. Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut nici un element de noutate în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere. Rezultă că în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ. Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță. Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează. Soluția nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale nu se poate vorbi despre existența unui asemenea bun, și nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010 „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.” Cum deciziile Curții Constituționale sus-menționate au fost publicate în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 17 noiembrie 2010, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Celelalte motive de recurs invocate nu vor mai fi analizate având în vedere lipsa temeiului de drept în ceea ce privește acordarea daunelor morale. În concluzie, în raport de cele reținute, Înalta Curte în baza art. 312 (1) C. proc. civ. va admite recursul, va modifica în parte decizia atacată în sensul că va admite apelurile, va schimba în tot sentința și pe fond va respinge acțiunea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva Deciziei nr. 4 A din 10 ianuarie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă. Modifică în parte decizia atacată în sensul că admite apelurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și respectiv Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare împotriva Sentinței nr. 935/D din 4 iunie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secția civilă. Schimbă în tot sentința și respinge acțiunea formulată de reclamantul M.G. Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 noiembrie 2011.