ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7937/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7937/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând în

condițiile art. 256 C. proc. civ. asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 935/D din 4 iunie

2010 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, a fost admisă în parte, întemeiat pe

dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, acțiunea civilă înaintată de

reclamantul M.G., fiul lui G. și M., născut la data de 20 octombrie 1920 în

com. Livada, jud. Satu Mare, dom. în mun. Satu Mare, str. C., jud. Satu Mare,

împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul

în mun. București, str. A., sectorul 5, și în consecință:

A constatat,

întemeiat pe dispozițiile art. 4 alin. (2) raportat la art. 1 alin. (3) din

legea de mai sus, caracterul politic al măsurii administrative dispuse față de

reclamant, constând în efectuarea de către acesta a muncii de reconstrucție

după război, prin deportare pe teritoriul fostei U.R.S.S., în perioada 31

decembrie 1944 – 04 noiembrie 1945 și a obligat pârâtul, întemeiat pe

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a), cu aplicarea dispozițiilor art. 5 alin.

(4) din același act normativ, să plătească reclamantului suma de 24.000 RON, pretenții

reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral încercat de reclamant ca

urmare a măsurii administrative de mai sus, respingând restul pretențiilor

formulate de reclamant.

Pentru a pronunța

această hotărâre tribunalul, a reținut în fapt următoarele:

După cum rezultă din

Decizia nr. 463 din 29 octombrie 1998 emisă de Comisia pentru Acordarea unor

Drepturi Persoanelor Persecutate din motive politice conform Decretului-Lege

nr. 118/1990 Satu Mare, din livretul militar și din Dovada din 1946 eliberată de

Cercul Militar Teritorial Satu Mare, coroborat cu actele de stare civilă depuse

de reclamant, reclamantul a fost deportat la muncă forțată de reconstrucție pe

teritoriul fostei U.R.S.S., în perioada 31 decembrie 1944 – 04 noiembrie 1945,

în lagărul de muncă din localitatea Jașinovka, la o exploatare minieră de

cărbune din Bazinul de Nord al fluviului Volga (în apropierea Cercului Polar de

Nord), unde a desfășurat activități miniere în subteran și unde a suferit în

cursul lunii septembrie 1945 un accident de muncă în subteran (după cum rezultă

și din notele de ședință depuse de reclamant în ședința publică din data de 04

iunie 2010).

În ce privește însă

cuantumul concret al despăgubirilor solicitate de reclamant, s-a reținut în

primul rând că, față de natura juridică a daunelor morale, acestea decurg din

prejudiciul moral încercat ca urmare a măsurii administrative cu caracter

politic dispuse în cauză. Altfel spus – și reținând un raționament judiciar

similar, exprimat însă în privința încălcării unui drept fundamental garantat

prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Protocoalele Adiționale la

aceasta – prejudiciul moral presupune repararea „stărilor de neliniște, de

disconfort și de incertitudine ce rezultă din acea încălcare” (Hotărârea nr. 6

aprilie 2001, Comingersoll împotriva Portugaliei).

S-a reținut că,

prejudiciul suferit de titularul cererii comportă elemente indisociabile ce nu

permit un calcul exact al cuantumului său, indiferent dacă este vorba despre un

prejudiciu material sau, mai ales, atunci când poartă asupra unui prejudiciu

moral. Într-o asemenea situație instanța urmează să realizeze o apreciere

globală, în echitate, cu respectarea însă a principiilor generale și, în măsura

în care există, a reglementărilor speciale în materie.

Daunele morale, de

principiu, trebuie să fie proporționale cu suferința provocată și să nu

constituie un mijloc de îmbogățire pentru victimă. În acest sens, de exemplu,

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a acordat frecvent sume

relativ modeste cu titlu de despăgubiri morale, iar uneori chiar deloc, în

situații în care a constatat încălcări ale art. 5 & 3 al Convenției

Europene a Drepturilor Omului în ce privește privarea de libertate licită

(Hotărârea din 25 aprilie 1983, Van Droogenbroeck împotriva Belgiei, Hotărârea

din 22 mai 1984, De Jong, Baljet și Van den Brink împotriva Olandei, Hotărârea

din 26 mai 1988, Pauwels împotriva Belgiei, Hotărârea din 30 mai 1989, Brogan

și alții împotriva Marii Britanii, Hotărârea din 23 octombrie 1990, Huber împotriva

Elveției, Hotărârea din 12 decembrie 1991, Toth împotriva Austriei, Hotărârea

din 13 iulie 1995, Kampanis împotriva Greciei, Hotărârea din 18 februarie 1999,

Hood împotriva Marii Britanii, ori Hotărârea din 25 martie 1999, Nikolova

împotriva Bulgariei).

Instanța a apreciat

că stabilirea unui cuantum al despăgubirilor morale în sensul plății unei sume

de bani corespunzătoare pentru fiecare lună în care reclamantul a fost deportat

la muncă forțată de reconstrucție pe teritoriul fostei U.R.S.S. se prezintă a

constitui o reparație suficientă.

Pentru determinarea

acestui cuantum instanța a mai reținut că în prezent, potrivit H.G. nr.

1058/2008, venitul minim pe economia națională este de 600 RON. Ar rezulta deci

că în condițiile recunoașterii ca vechime în muncă, pentru o lună de stagiu

militar, a unui interval de timp de o lună și jumătate, pentru fiecare lună în

cauză reclamantul ar fi îndreptățit la o sumă minimă de 900 lei RON.

Instanța a mai

reținut însă că, în stabilirea acestui cuantum lunar că, potrivit art. 8

raportat la art. 12 alin. (2) din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea

unitară a personalului plătit din fonduri publice s-a stabilit un nivel al

soldelor, salariilor, al funcțiilor de bază și al indemnizațiilor de 705 RON

lunar (rezultând astfel o discriminare în privința reclamantului după cum

respectiva vechime în muncă s-ar recunoaște în domeniul privat ori în domeniul

bugetar). În acest din urmă caz despăgubirile la care ar fi îndreptățit

reclamantul, calculate conform celor de mai sus s-ar situa la nivelul sumei de

1052,5 RON lunar.

În aceste condiții,

instanța a constatat că măsura administrativă cu caracter politic la care a

fost supus reclamantul, pe lângă faptul că i-a provocat un prejudiciu

moral-afectiv sub aspectul stării de neliniște, disconfort și incertitudine la

care a fost supus reclamantul pe întreaga durată a deportării sale, i-a afectat

în mod irevocabil și iremediabil dreptul său la educație, la o pregătire

școlară și profesională conformă aptitudinilor sale firești.

Împotriva acestei

hotărâri, în termen legal a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu

Mare și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel Oradea prin motivele scrise depuse la dosar și prin intermediul

reprezentantului său, a solicitat admiterea apelului, desființarea în

totalitate a hotărârii atacate cu consecința respingerii acțiunii formulate de

reclamantul M.G., în nume propriu, împotriva Statului Român prin Ministerul

Finanțelor Publice ca fiind nefondată, susținându-se că măsura administrativă

de deportare luată față de reclamant, nu are caracter politic, nesatisfăcând

criteriile prevăzute de art. 4 alin. (2) care face trimitere la art. 1 și 3 din

Legea nr. 221/2009, respectiv la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/2009,

fiind o măsură de natură etnică, iar în timp s-ar situa înainte de 06 martie

stat de ocupație la acea vreme și executată sub supravegherea armatei sovietice,

iar măsurile reparatorii pentru deportări ale populației civile în lagăre de

concentrare din străinătate, pentru motive etnice în perioada regimurilor

instaurate cu începere de la 06 martie 1945 au fost acordate prin Decretul-Lege

nr. 118/1990, republicat, iar pentru perioada 06 septembrie 1940 - 06 martie

1945 prin O.G. nr. 105/1999 aprobată cu modificări prin Legea nr. 189/2000. De

asemenea, se critică și faptul că instanța de fond ar fi obligat în mod nelegal

pârâtul să plătească reclamantului suma de 24.000 RON daune morale deși, acest

cuantum este prea mare raportat la perioada deportării acestuia.

Mai susține că,

potrivit Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, au

fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I

din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare (O.U.G. nr.

62/2010), această decizie fiind definitivă și general obligatorie.

Prin motivele scrise,

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice – Direcția Generală a Finanțelor

Publice Satu Mare, a solicitat, în principal, modificarea în totalitate a

sentinței civile atacate, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiate iar,

în subsidiar, modificarea în parte a sentinței civile atacate în sensul

diminuării cuantumului despăgubirilor. În susținerea motivelor de apel, s-a

arătat că repararea prejudiciilor cauzate în speța dedusă judecății, a fost

instituită de către legiuitor prin prevederile O.U.G. nr. 214/1999 și

Decretul-Lege nr. 118/1990, astfel că, acordându-se daune morale reclamantului

în baza Legii nr. 221/2009, s-a ajuns la o dublă reparație, respectiv atât

morală cât și materială. Totodată, s-a arătat că, cuantumul despăgubirilor

acordate reclamantului au fost supraevaluate întrucât nu s-a făcut dovada

deteriorării situației materiale a reclamantului ca urmare a măsurilor luate,

iar raportat la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Cauza Hood

contra Marii Britanii, Cauza Nicolova contra Bulgariei) cuantumul

despăgubirilor acordate apare ca fiind unul exagerat.

Curtea de Apel

Oradea, prin Decizia nr. 4/2011 a respins ca nefondate apelurile.

În considerentele

hotărârii s-a reținut că, criticile formulate de Parchetul de pe lângă

Tribunalul Satu Mare sub aspectul că măsura administrativă de deportare a reclamantului,

la muncă de reconstrucție în U.R.S.S., în perioada 31 decembrie 1944 - 04

noiembrie 1945, nu are caracter politic, sunt neîntemeiate. Astfel, în mod

corect instanța de fond a reținut caracterul politic al măsurii administrative

de deportare considerând că această măsură întrunește toate criteriile de care

depinde acest caracter și care sunt prevăzute de Legea nr. 221/2009.

Este adevărat că

această măsură luată împotriva reclamantului – deportarea - nu este din punct

de vedere al naturii sale juridice, urmarea unei condamnări ci a unei măsuri

administrative și că, analizată prin prisma dispozițiilor art. 3 din Legea nr.

221/20009, nu a fost dispusă în baza vreunuia din actele normative enumerate în

mod expres în acest articol, și deci nu are un caracter politic de drept.

Analizată fiind însă prin prisma art. 4 alin. (2) care face trimitere la art. 1

alin. (3) din Legea nr. 221/2009 și implicit la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr.

214/1999, respectiv Decretul-Lege nr. 118/1990 s-a constatat că, deportarea

satisface criteriile prevăzute de aceste legi și de care depinde caracterul

politic al măsurii. Astfel, potrivit art. 3 din Legea nr. 221/2009 „constituie

măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei

miliții sau securități având ca obiect dislocarea sau stabilirea de domiciliu

obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de

muncă obligatoriu”.

Sunt de asemenea

nefondate susținerile Parchetului privind inaplicabilitatea Legii nr. 221/2009 cu

privire la reclamant, cât timp împotriva reclamantului această măsură abuzivă a

deportării a fost luată anterior perioadei de referință prevăzute de lege,

respectiv 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Astfel, chiar dacă măsura

administrativă împotriva reclamantului, a fost luată de statul rus înainte de 6

martie 1945, Rusia la data respectivă era aliata României împotriva Germaniei,

situație în care Statul Român nu poate fi exonerat de obligațiile față de

cetățenii lui, obligații colaterale unor drepturi cetățenești elementare

printre care dreptul la viață, integritate corporală și siguranță personală.

Referitor la

criticile formulate atât de Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare cât și

de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice – Direcția Generală a

Finanțelor Publice Satu Mare cu privire la faptul că măsurile reparatorii

pentru deportări ale populației civile în lagăre de concentrare din

străinătate, pentru motive etnice în perioada regimurilor instaurate cu

începere de la 06 martie 1945 au fost acordate prin Decretul-Lege nr. 118/1990,

republicat, iar pentru perioada 06 septembrie 1940 - 06 martie 1945 prin O.G.

nr. 105/1999 aprobată cu modificări prin Legea nr. 189/2000 și că, acordându-se

daune morale și în baza Legii nr. 221/2009, s-ar ajunge la o dublă reparație,

sunt de asemenea neîntemeiate.

Legea nr. 221/2009

are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor

care, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, au făcut obiectul unor

condamnări cu caracter politic ori al unor măsuri administrative asimilate

acestora. Anterior acestei legi, au fost adoptate Decretul-Lege nr. 118/1990 și

O.U.G. nr. 214/1999 pentru repararea prejudiciilor morale și materiale suferite

în timpul regimului politic anterior de categorii de persoane expres prevăzute

în actele normative.

Referitor la

criticile Parchetului cu privire la faptul că nu s-ar mai putea acorda în baza

Legii nr. 221/2009 despăgubiri morale, este adevărat că art. 5 alin. (1) din

Legea nr. 221/2009, care constituie temeiul juridic al dreptului de a obține

daune morale, a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358/2010 a

Curții Constituționale. Instanța consideră însă că această decizie nu este

aplicabilă cauzelor aflate pe rol.

Împotriva acestei din

urmă hotărâri a declarat recurs Ministerul Public – Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel Oradea, invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

Recurentul critică

hotărârea sub următoarele aspecte:

- Deportarea nu este

din punct de vedere al naturii sale juridice, urmare unei condamnări ci a unei

măsuri administrative și că nu a fost dispusă în baza vreuneia din actele

normative enumerate în conținutul art. 3 din Legea nr. 221/2009.

Măsura nu se situează

în timp din punct de vede al dispunerii după 6 martie 1945, fiind dispusă

anterior.

- În privința unor

măsuri precum prizonieratul și deportarea în străinătate, cărora nu le sunt

aplicabile dispozițiile Legii nr. 221/2009 urmează a li se aplica dispozițiile

Decretului-Lege nr. 118/1990 respectiv O.G. nr. 105/1999 care se referă la

aceste situații.

- Cuantumul daunelor

morale este exagerat de mare raportat la jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului.

- Prin Decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 publicată în M. Of. nr. 761/2010

au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I, din Legea nr. 221/2009, astfel că lipsește temeiul legal pentru acordarea

unor astfel de despăgubiri.

Se mai arată că la

data publicării în M. Of. a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale,

reclamantul nu avea o hotărâre care să poată fi pusă în executare, deoarece

Sentința civilă nr. 935/D/2010 a Tribunalului Satu Mare nu era definitivă și

irevocabilă.

Examinând criticile

formulate prin intermediul cererii de recurs, se constată fondat recursul în

considerentele celor ce succed.

Se va analiza cu

prioritate motivul de recurs ce vizează lipsa temeiului de drept pentru

acordarea despăgubirilor morale.

Prin deciziile nr.

1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea neconstituționalității

textelor de lege arătate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor

nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic

pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat

neconstituțional.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general

obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o

normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue

să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut nici un element de

noutate în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresia

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă

distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea

nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și

situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului

juridic care le-a dat naștere.

Rezultă că în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în

justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr.

221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de

desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea

intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în

ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare,

sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Or, la momentul la

care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma

juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în

absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin

care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce

înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul

deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui

act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea

neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative

declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul

intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Soluția nu este de

natură să încalce nici dreptul la un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr.

1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absența

unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției

deciziei Curții Constituționale nu se poate vorbi despre existența unui

asemenea bun, și nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la

nediscriminare nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci se

raportează la ansamblul drepturilor și libertăților reglementate de Convenție,

cunoscând limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, care a statuat cu

putere de lege că drept urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și

nr. 1360/2010 „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de

contencios constituțional în M. Of.”

Cum deciziile Curții

Constituționale sus-menționate au fost publicate în M. Of. la data de 15

noiembrie 2010, iar în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la

data de 17 noiembrie 2010, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la

momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate

neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Celelalte motive de

recurs invocate nu vor mai fi analizate având în vedere lipsa temeiului de

drept în ceea ce privește acordarea daunelor morale.

În concluzie, în

raport de cele reținute, Înalta Curte în baza art. 312 (1) C. proc. civ. va

admite recursul, va modifica în parte decizia atacată în sensul că va admite

apelurile, va schimba în tot sentința și pe fond va respinge acțiunea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea

împotriva Deciziei nr. 4 A din 10 ianuarie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția

civilă mixtă.

Modifică în parte

decizia atacată în sensul că admite apelurile declarate de Ministerul Public -

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și respectiv Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor

Publice Satu Mare împotriva Sentinței nr. 935/D din 4 iunie 2010 a Tribunalului

Satu Mare, secția civilă.

Schimbă în tot

sentința și respinge acțiunea formulată de reclamantul M.G.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 noiembrie 2011.