ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8314/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 901/ D din 3 iunie 2010, Tribunalul Satu Mare a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta C.A., în nume propriu și în calitate de soție supraviețuitoare a numitului C.F., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice București și, în consecință: În baza art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, art. 5 alin. (1) lit. a) și art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, coroborat cu art. 1 alin. (2) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990, a constatat caracterul politic al măsurii administrative de deportare și a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 118.000 (una sută optsprezece mii) RON, cu titlu de daune morale, a respins restul pretențiilor ca nefondate.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că, așa după cum rezultă din Adresa nr. C/1189 din 18 mai 1992, emisă de Ministerul Justiției - Direcția Instanțelor Militare, declarațiile date de martorii M.M. și G.C.M., copia livretului militar, precum și din Hotărârile nr. 1511 din 20 august 1993 și nr. 1352 din 14 mai 1992 ale Comisiei constituite în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, atât reclamanta, cât și soțul acesteia au fost deportați în fosta Uniune Sovietică, la munca de reconstrucție a acestei țări, în perioada 04 ianuarie 1945 - 08 decembrie 1949 și 03 ianuarie 1945 - 08 decembrie 1949. În temeiul dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, reclamanta are calitatea procesuală de a solicita repararea prejudiciului moral suferit de ea și de soțul său, în perioada în care au fost deportați.

S-a mai reținut că, de dispozițiile Legii nr. 221/2009 beneficiază și persoanele ori succesorii acestora, care au fost deportați sau prizonieri, în fosta Uniune Sovietică, deportarea, efectuarea prizonieratului și menținerea acestei situații și după 23 august 1944, și, apoi, după încheierea armistițiului din 12 septembrie 1944, constituind o măsură administrativă cu caracter politic, în sensul prevăzut prin dispozițiile legii reparatorii menționate. În consecință, în temeiul dispozițiilor art. 4 alin. (2), instanța de fond a acordat reclamantei, în primul rând, o reparație morală, prin recunoașterea caracterului politic al acestei măsuri și, apoi, în temeiul dispozițiilor art. 5 alin. (1) din lege, a obligat pârâtul Statul Român la acordarea de despăgubiri materiale pentru prejudiciul moral suferit, în perioada deportării.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, au declarat apel Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare, și Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare, solicitând admiterea acestuia și desființarea sentinței. Apelantul Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare a invocat că deportarea în U.R.S.S., prin prisma art. 3 din Legea nr. 221/2009, nu are caracter politic de drept. Deportarea etnicilor germani și maghiari, începând cu 1 ianuarie 1945, în fosta U.R.S.S., la munca de reconstrucție, a fost o măsură impusă de Statul Sovietic, ca stat de ocupație, executată sub supravegherea armatei sovietice. Deși armistițiul din septembrie 1944 nu prevedea deportări ale populației civile, Conferințele de la Postdam, Yalta și Paris au confirmat și legalizat, sub forma prestațiilor în muncă, deportarea la munca de reconstrucție.

Au fost acordate măsuri reparatorii pentru deportări, pentru motive etnice, prin Decretul-lege nr. 118/1990. Cuantumul despăgubirilor s-a acordat cu încălcarea art. 1 alin. (1), pct. 1, 2, 3 din O.U.G. nr. 62/2010, de modificare a Legii nr. 221/2009, și fără a se avea în vedere dispozițiile acordate în baza Decretului-lege nr. 118/1990. Ulterior, s-au completat motivele de apel, invocându-se că, potrivit Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, au fost considerate neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) a Legii nr. 221/2009, astfel că se poate doar constata caracterul politic al condamnărilor cu caracter politic și măsurilor administrative asimilate acestora, fără a se putea acorda despăgubiri.

Prin Decizia civilă nr. 30R din 3 februarie 2011, Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare și de pârâtul Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare. Pentru a adopta aceasta soluție, Curtea a constatat următoarele: Măsura luată împotriva reclamantei și a soțului său - deportarea - nu este, din punct de vedere al naturii sale juridice, urmare a unei condamnări, ci a unei măsuri administrative și, analizată prin prisma dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 221/20009, nu a fost dispusă în baza vreunuia din actele normative enumerate, în mod expres, în acest articol, și, deci, nu are un caracter politic de drept.

Analizată fiind însă, prin prisma art. 4 alin. (2), care face trimitere la art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 și, implicit, la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, respectiv Decretul-lege nr. 118/1990, se constată că deportarea satisface criteriile prevăzute de aceste legi, de care depinde caracterul politic al măsurii. În concluzie, rezultă caracterul abuziv al măsurii luate împotriva reclamantei și a soțului acesteia, care, nu numai că a fost luată anterior datei de 6 martie 1945, dar, la luarea acestei măsuri, Statul Român a fost complice și a acceptat ca cetățenii săi să fie deportați de un alt stat aliat pe teritoriul acestuia, fără a întreprinde nicio măsură de împiedicare a acesteia.

Așadar, nu se poate susține că, la luarea măsurii deportării, Statul Român nu a avut nicio contribuție și nicio culpă și, prin urmare, nu ar putea fi angajată răspunderea materială a acestuia pentru prejudiciile cauzate cetățenilor săi. Culpa Statului Român rezultă și din împrejurarea că, în speță, nu există nicio dovadă că, după martie 1945, acesta ar fi depus diligențe pentru recuperarea cetățenilor săi sau pentru încetarea măsurilor vădit abuzive luate împotriva acestora.

Referitor la precizările parchetului, conform cărora nu s-ar mai putea acorda, în baza Legii nr. 221/2009, despăgubiri morale, deoarece art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care constituie temeiul juridic al dreptului de a obține daune morale, a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, instanța a considerat că această decizie nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol (în primă instanță sau căi de atac), la data pronunțării acestei decizii, ci, eventual, este aplicabilă celor înregistrate ulterior pronunțării sale.

A aprecia în alt mod ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși au depus cereri în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute și neimputabile persoanelor aflate în cauză. În consecință, după cum chiar Curtea Constituțională a statuat în jurisprudența sa, respectarea principiului egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite, altfel, se încalcă, implicit, art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, dreptul la un proces echitabil, schimbarea normelor de drept material, pe durata derulării unui litigiu, contravenind acestui drept.

Pe de altă parte, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri, inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. S-a adăugat faptul că, și în ipoteza în care s-ar considera că reclamanta nu mai poate beneficia de despăgubiri în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta este îndreptățită de a obține despăgubiri pe dispozițiile de drept comun (art. 998 C. civ.), câtă vreme s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative abuzive luate împotriva sa și a soțului său.

Or, în cazul în care nu s-ar mai acorda despăgubiri reclamantei, deși s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative abuzive, s-ar încălca principiul egalității în drepturi și s-ar crea situații juridice discriminatorii față de persoane care au obținut hotărâri definitive, ceea ce ar contraveni art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Nu sunt fondate nici criticile apelantului privind cuantumul despăgubirilor acordate reclamantei, instanța de fond cuantificând în mod corect despăgubirile cuvenite acesteia, față de durata măsurii abuzive luate împotriva sa și a soțului său - de 59 luni fiecare, precum și față de faptul că, prin această măsură, au fost încălcate dreptul la libertate, dreptul la sănătate și integritate corporală, obligarea de a trăi în condiții inumane și de a munci forțat, producându-se suferințe pe plan moral, social și profesional, lezând demnitatea și onoarea.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, solicitând admiterea recursurilor, modificarea deciziei recurate, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată sau, în subsidiar, diminuarea daunelor morale, în cuantum de 118.000 RON, acordate reclamantei. În dezvoltarea criticilor de recurs formulate, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a arătat că hotărârile pronunțate în cauză sunt nelegale și netemeinice, pentru următoarele considerente: Deportarea nu este, din punct de vedere al naturii sale juridice, urmarea unei condamnări, ci a unei măsuri administrative.

Astfel, această măsură, analizată prin prisma dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 221/2009, nu a fost dispusă în baza vreunuia dintre actele normative enumerate în conținutul acelui articol, deci, nu are un caracter politic de drept. Analizată prin prisma art. 4 alin. (2), care face trimitere la art. 1 și 3 din lege și, implicit, la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, se constată că deportarea nu satisface niciunul din criteriile prevăzute și de care depinde caracterul politic al măsurii. De asemenea, măsura nu se situează, în timp, după 6 martie 1945, fiind dispusă anterior. În același sens, condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, prevăzute de Legea nr. 221/2009, ce constituie temeiul acordării de despăgubiri, trebuie să fie ale Statului Român.

Potrivit normelor de drept internațional, o astfel de măsură aparține Statului Român, în măsura în care este luată de instituțiile sale și prepușii acestora. Or, deportarea etnicilor germani și maghiari, începând cu 1 ianuarie 1945, în fosta U.R.S.S., la munca de reconstrucție, a fost o măsură impusă de Statul Sovietic, ca stat de ocupație la acea vreme, și executată sub supravegherea armatei sovietice. Măsuri reparatorii pentru deportările în lagăre de concentrare din străinătate, pentru motive etnice, în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 martie 1945, au fost acordate prin Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, iar, pentru perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945, prin O.G.

nr. 105/1999, aprobată cu modificări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare. Așadar, în privința unor măsuri, precum prizonieratul și deportarea în străinătate, cărora nu le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 221/2009, urmează a li se aplica dispozițiile Decretului-lege nr. 118/1990, respectiv O.G. nr. 105/1999, care se referă la aceste situații. O altă critică s-a raportat la cuantumul daunelor morale acordate reclamantului, care sunt exagerat de mari, raportat la practica, în această materie, a Înaltei Curți de Casație și Justiție și Curții Europene, la perioada de deportare și la faptul că trebuie luate în considerare și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 și al O.U.G.

nr. 214/1999, care, în speță, s-au stabilit conform Hotărârilor nr. 1511 din 20 august 1993 și nr. 1352 din 14 mai 1992 ale Comisiei constituie în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990. În același sens, trebuie să se mențină un raport rezonabil de proporționalitate între prejudiciul efectiv suferit și valoarea despăgubirii acordate de către instanță, cu luarea în considerare a despăgubirilor primite anterior de reclamantă, prin comparație cu sumele acordate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cu titlu de reparație echitabilă, pentru încălcări ale drepturilor fundamentale, ca urmare a relelor tratamente ori pentru arestări nelegale. S-a invocat faptul că, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.

nr. 761/2010, au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5, alin. (1), lit. a), teza I din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, această decizie fiind definitivă și general obligatorie, considerentele acestei decizii fiind expuse in extenso. În același sens, s-a susținut că răspunderea civilă delictuală a Statului Român, conform dreptului comun - art. 998 C. civ., nu poate fi antrenată în cauză, deoarece, în această materie, are aplicabilitate legea specială - Legea nr. 221/2009, iar măsura administrativă a deportării nu are caracter delictual. În dezvoltarea criticilor de recurs formulate, recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare, a arătat următoarele: Cu privire la cuantumul despăgubirilor, s-a susținut că acestea au fost supraevaluate, întrucât nu s-a făcut dovada deteriorării situației materiale a reclamantei, ca urmare a măsurilor luate.

De asemenea, regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure o satisfacție morală, pe baza unei aprecieri în echitate, astfel încât despăgubirile să fie proporționale cu suferința provocată, dar să nu constituie un mijloc de îmbogățire pentru reclamant. În același sens, s-a subliniat că se impune evitarea unei duble reparații, prin acordarea unor daune materiale și morale, și pe calea Legii nr. 221/2009, întrucât acest act normativ nu are caracter de complinire și nu înlătură drepturile deja stabilite prin legi anterioare, de care reclamanta a beneficiat.

Recursurile pârâților sunt fondate, în considerarea argumentelor ce succed, care se circumscriu Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție: Problema de drept care se pune în speță este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii formulate de reclamantă, în baza lor, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Cu privire la efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte, în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți, publicată în M. Of.

nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se, cu putere de lege, că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, de la data publicării deciziei în M. Of., astfel încât, în raport de decizia în interesul legii menționată, se impune modificarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de instanța supremă, în soluționarea recursului în interesul legii.

Astfel, prin Deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru trecut (ex tunc). Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. Se va face însă distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general. Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă, situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță. Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic).

Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamanta beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenție. Or, la momentul la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamanta C.A., norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele Deciziei nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare. Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de constituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Cum Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 3 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice. Prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice. Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a analizat efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, și din perspectiva încălcării art. 14 din Convenție, invocat de instanța de apel, care interzice discriminarea.

Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunțarea deciziei Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la respectarea bunurilor, întrucât reclamanta nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să îi confirme dreptul la despăgubiri morale, la data adoptării acestor decizii. În acest context, trebuie reținut că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile. Or, în această materie, situația de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv, acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluționate, de o manieră definitivă, la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit.

Izvorul pretinsei discriminări constă, astfel, în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate, ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite. Asupra criticii comune ambelor recursuri, conform căreia deportările în U.R.S.S. nu intră în sfera de aplicare a Legii nr. 221/2009, instanța apreciază că nu se mai impune analiza fondului acesteia, câtă vreme reclamanta C.A.

nu a formulat un capăt de cerere distinct privind constatarea că deportarea șotului său, C.F., la munca de reconstrucție a fostei Uniuni Sovietice, reprezintă o măsură administrativă cu caracter politic, ce intră sub incidenta Legii nr. 221/2009, iar, pentru această măsură, a fost despăgubită, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, în temeiul legilor speciale, adoptate pentru acest gen de măsuri; în plus, adoptarea Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în recurs în interesul legii, pentru argumentele deja descrise determină, în mod peremptoriu, respingerea cererii de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciile morale pretinse în cauză.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare împotriva Deciziei nr. 30 din 03 februarie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă; va modifica decizia recurată; va admite apelurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare, împotriva Sentinței nr. 901/ D din 03 iunie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secția civilă, pe care o va schimba, în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamanta C.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare împotriva Deciziei nr. 30 din 03 februarie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă. Modifică decizia recurată. Admite apelurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare împotriva Sentinței nr. 901/ D din 03 iunie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secția civilă, pe care o schimbă, în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamanta C.A.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 noiembrie 2011.