ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8314/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8314/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

Sentința civilă nr. 901/ D din 3 iunie 2010, Tribunalul Satu Mare a admis în

parte acțiunea civilă formulată de reclamanta C.A., în nume propriu și în

calitate de soție supraviețuitoare a numitului C.F., în contradictoriu cu

pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice București și, în consecință:

În baza art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009,

art. 5 alin. (1) lit. a) și art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, coroborat

cu art. 1 alin. (2) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990, a constatat

caracterul politic al măsurii administrative de deportare și a obligat pârâtul

să plătească reclamantei suma de 118.000 (una sută optsprezece mii) RON, cu

titlu de daune morale, a respins restul pretențiilor ca nefondate.

Pentru a pronunța această sentință, instanța

de fond a reținut că, așa după cum rezultă din Adresa nr. C/1189 din 18 mai

1992, emisă de Ministerul Justiției - Direcția Instanțelor Militare,

declarațiile date de martorii M.M. și G.C.M., copia livretului militar, precum

și din Hotărârile nr. 1511 din 20 august 1993 și nr. 1352 din 14 mai 1992 ale

Comisiei constituite în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, atât reclamanta,

cât și soțul acesteia au fost deportați în fosta Uniune Sovietică, la munca de

reconstrucție a acestei țări, în perioada 04 ianuarie 1945 - 08 decembrie 1949

și 03 ianuarie 1945 - 08 decembrie 1949.

În temeiul dispozițiilor art. 5 alin. (1) din

Legea nr. 221/2009, reclamanta are calitatea procesuală de a solicita repararea

prejudiciului moral suferit de ea și de soțul său, în perioada în care au fost

deportați.

S-a mai reținut că, de dispozițiile Legii nr.

221/2009 beneficiază și persoanele ori succesorii acestora, care au fost

deportați sau prizonieri, în fosta Uniune Sovietică, deportarea, efectuarea

prizonieratului și menținerea acestei situații și după 23 august 1944, și,

apoi, după încheierea armistițiului din 12 septembrie 1944, constituind o

măsură administrativă cu caracter politic, în sensul prevăzut prin dispozițiile

legii reparatorii menționate.

În consecință, în temeiul dispozițiilor art. 4

alin. (2), instanța de fond a acordat reclamantei, în primul rând, o reparație

morală, prin recunoașterea caracterului politic al acestei măsuri și, apoi, în

temeiul dispozițiilor art. 5 alin. (1) din lege, a obligat pârâtul Statul Român

la acordarea de despăgubiri materiale pentru prejudiciul moral suferit, în

perioada deportării.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal,

au declarat apel Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice,

prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare, și Parchetul de pe lângă

Tribunalul Satu Mare, solicitând admiterea acestuia și desființarea sentinței.

Apelantul Parchetul de pe lângă Tribunalul

Satu Mare a invocat că deportarea în U.R.S.S., prin prisma art. 3 din Legea nr.

221/2009, nu are caracter politic de drept. Deportarea etnicilor germani și

maghiari, începând cu 1 ianuarie 1945, în fosta U.R.S.S., la munca de

reconstrucție, a fost o măsură impusă de Statul Sovietic, ca stat de ocupație,

executată sub supravegherea armatei sovietice. Deși armistițiul din septembrie

1944 nu prevedea deportări ale populației civile, Conferințele de la Postdam,

Yalta și Paris au confirmat și legalizat, sub forma prestațiilor în muncă,

deportarea la munca de reconstrucție. Au fost acordate măsuri reparatorii

pentru deportări, pentru motive etnice, prin Decretul-lege nr. 118/1990.

Cuantumul despăgubirilor s-a acordat cu

încălcarea art. 1 alin. (1), pct. 1, 2, 3 din O.U.G. nr. 62/2010, de modificare

a Legii nr. 221/2009, și fără a se avea în vedere dispozițiile acordate în baza

Decretului-lege nr. 118/1990.

Ulterior, s-au completat motivele de apel,

invocându-se că, potrivit Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, au fost considerate neconstituționale dispozițiile art. 5 alin.

(1) a Legii nr. 221/2009, astfel că se poate doar constata caracterul politic

al condamnărilor cu caracter politic și măsurilor administrative asimilate

acestora, fără a se putea acorda despăgubiri.

Prin Decizia civilă nr. 30R din 3 februarie

2011, Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, a respins, ca nefondate,

apelurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare și de pârâtul

Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare.

Pentru a adopta aceasta soluție, Curtea a

constatat următoarele:

Măsura luată împotriva reclamantei și a

soțului său - deportarea - nu este, din punct de vedere al naturii sale

juridice, urmare a unei condamnări, ci a unei măsuri administrative și,

analizată prin prisma dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 221/20009, nu a fost

dispusă în baza vreunuia din actele normative enumerate, în mod expres, în

acest articol, și, deci, nu are un caracter politic de drept. Analizată fiind

însă, prin prisma art. 4 alin. (2), care face trimitere la art. 1 alin. (3) din

Legea nr. 221/2009 și, implicit, la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999,

respectiv Decretul-lege nr. 118/1990, se constată că deportarea satisface

criteriile prevăzute de aceste legi, de care depinde caracterul politic al

măsurii.

În concluzie, rezultă caracterul abuziv al

măsurii luate împotriva reclamantei și a soțului acesteia, care, nu numai că a

fost luată anterior datei de 6 martie 1945, dar, la luarea acestei măsuri,

Statul Român a fost complice și a acceptat ca cetățenii săi să fie deportați de

un alt stat aliat pe teritoriul acestuia, fără a întreprinde nicio măsură de

împiedicare a acesteia. Așadar, nu se poate susține că, la luarea măsurii

deportării, Statul Român nu a avut nicio contribuție și nicio culpă și, prin

urmare, nu ar putea fi angajată răspunderea materială a acestuia pentru

prejudiciile cauzate cetățenilor săi.

Culpa Statului Român rezultă și din

împrejurarea că, în speță, nu există nicio dovadă că, după martie 1945, acesta

ar fi depus diligențe pentru recuperarea cetățenilor săi sau pentru încetarea

măsurilor vădit abuzive luate împotriva acestora.

Referitor la precizările parchetului, conform

cărora nu s-ar mai putea acorda, în baza Legii nr. 221/2009, despăgubiri

morale, deoarece art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care constituie

temeiul juridic al dreptului de a obține daune morale, a fost declarat

neconstituțional prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, instanța

a considerat că această decizie nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol (în

primă instanță sau căi de atac), la data pronunțării acestei decizii, ci,

eventual, este aplicabilă celor înregistrate ulterior pronunțării sale. A

aprecia în alt mod ar însemna să existe un tratament distinct aplicat

persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție

de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și

irevocabilă, deși au depus cereri în același timp și au urmat aceeași procedură

prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente

neprevăzute și neimputabile persoanelor aflate în cauză.

În consecință, după cum chiar Curtea

Constituțională a statuat în jurisprudența sa, respectarea principiului

egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru

situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite, altfel, se

încalcă, implicit, art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, dreptul

la un proces echitabil, schimbarea normelor de drept material, pe durata

derulării unui litigiu, contravenind acestui drept.

Pe de altă parte, la data introducerii

cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un

drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri, inclusiv în temeiul art. 5 alin.

(1) lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de

chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.

S-a adăugat faptul că, și în ipoteza în care

s-ar considera că reclamanta nu mai poate beneficia de despăgubiri în baza art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta este îndreptățită de a

obține despăgubiri pe dispozițiile de drept comun (art. 998 C. civ.), câtă

vreme s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative abuzive luate

împotriva sa și a soțului său.

Or, în cazul în care nu s-ar mai acorda

despăgubiri reclamantei, deși s-a constatat caracterul politic al măsurii

administrative abuzive, s-ar încălca principiul egalității în drepturi și s-ar

crea situații juridice discriminatorii față de persoane care au obținut

hotărâri definitive, ceea ce ar contraveni art. 14 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Nu sunt fondate nici criticile apelantului

privind cuantumul despăgubirilor acordate reclamantei, instanța de fond

cuantificând în mod corect despăgubirile cuvenite acesteia, față de durata

măsurii abuzive luate împotriva sa și a soțului său - de 59 luni fiecare,

precum și față de faptul că, prin această măsură, au fost încălcate dreptul la

libertate, dreptul la sănătate și integritate corporală, obligarea de a trăi în

condiții inumane și de a munci forțat, producându-se suferințe pe plan moral,

social și profesional, lezând demnitatea și onoarea.

Împotriva acestei decizii, au declarat

recurs, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice Satu Mare și Ministerul Public - Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel Oradea, solicitând admiterea recursurilor, modificarea

deciziei recurate, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată

sau, în subsidiar, diminuarea daunelor morale, în cuantum de 118.000 RON,

acordate reclamantei.

În dezvoltarea criticilor de recurs

formulate, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a

arătat că hotărârile pronunțate în cauză sunt nelegale și netemeinice, pentru

următoarele considerente:

Deportarea nu este, din punct de vedere al

naturii sale juridice, urmarea unei condamnări, ci a unei măsuri

administrative. Astfel, această măsură, analizată prin prisma dispozițiilor art.

3 din Legea nr. 221/2009, nu a fost dispusă în baza vreunuia dintre actele

normative enumerate în conținutul acelui articol, deci, nu are un caracter

politic de drept.

Analizată prin prisma art. 4 alin. (2), care

face trimitere la art. 1 și 3 din lege și, implicit, la art. 2 alin. (1) din

O.U.G. nr. 214/1999, se constată că deportarea nu satisface niciunul din

criteriile prevăzute și de care depinde caracterul politic al măsurii. De

asemenea, măsura nu se situează, în timp, după 6 martie 1945, fiind dispusă

anterior.

În același sens, condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora, prevăzute de Legea nr. 221/2009,

ce constituie temeiul acordării de despăgubiri, trebuie să fie ale Statului

Român. Potrivit normelor de drept internațional, o astfel de măsură aparține

Statului Român, în măsura în care este luată de instituțiile sale și prepușii

acestora. Or, deportarea etnicilor germani și maghiari, începând cu 1 ianuarie

1945, în fosta U.R.S.S., la munca de reconstrucție, a fost o măsură impusă de

Statul Sovietic, ca stat de ocupație la acea vreme, și executată sub

supravegherea armatei sovietice.

Măsuri reparatorii pentru deportările în

lagăre de concentrare din străinătate, pentru motive etnice, în perioada

regimurilor instaurate cu începere de la 6 martie 1945, au fost acordate prin

Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, iar, pentru perioada 6 septembrie 1940

- 6 martie 1945, prin O.G. nr. 105/1999, aprobată cu modificări prin Legea nr. 189/2000,

cu modificările și completările ulterioare.

Așadar, în privința unor măsuri, precum prizonieratul

și deportarea în străinătate, cărora nu le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr.

221/2009, urmează a li se aplica dispozițiile Decretului-lege nr. 118/1990,

respectiv O.G. nr. 105/1999, care se referă la aceste situații.

O altă critică s-a raportat la cuantumul

daunelor morale acordate reclamantului, care sunt exagerat de mari, raportat la

practica, în această materie, a Înaltei Curți de Casație și Justiție și Curții

Europene, la perioada de deportare și la faptul că trebuie luate în considerare

și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990

și al O.U.G. nr. 214/1999, care, în speță, s-au stabilit conform Hotărârilor nr.

1511 din 20 august 1993 și nr. 1352 din 14 mai 1992 ale Comisiei constituie în

temeiul Decretului-lege nr. 118/1990.

În același sens, trebuie să se mențină un

raport rezonabil de proporționalitate între prejudiciul efectiv suferit și

valoarea despăgubirii acordate de către instanță, cu luarea în considerare a

despăgubirilor primite anterior de reclamantă, prin comparație cu sumele

acordate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cu titlu de reparație

echitabilă, pentru încălcări ale drepturilor fundamentale, ca urmare a relelor

tratamente ori pentru arestări nelegale.

S-a invocat faptul că, prin Decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/2010,

au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5, alin. (1), lit. a),

teza I din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare,

această decizie fiind definitivă și general obligatorie, considerentele acestei

decizii fiind expuse in extenso.

În același sens, s-a susținut că răspunderea

civilă delictuală a Statului Român, conform dreptului comun - art. 998 C. civ.,

nu poate fi antrenată în cauză, deoarece, în această materie, are

aplicabilitate legea specială - Legea nr. 221/2009, iar măsura administrativă a

deportării nu are caracter delictual.

În dezvoltarea criticilor de recurs

formulate, recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare, a arătat următoarele:

Cu privire la cuantumul despăgubirilor, s-a

susținut că acestea au fost supraevaluate, întrucât nu s-a făcut dovada

deteriorării situației materiale a reclamantei, ca urmare a măsurilor luate. De

asemenea, regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care

să asigure o satisfacție morală, pe baza unei aprecieri în echitate, astfel

încât despăgubirile să fie proporționale cu suferința provocată, dar să nu

constituie un mijloc de îmbogățire pentru reclamant.

În același sens, s-a subliniat că se impune

evitarea unei duble reparații, prin acordarea unor daune materiale și morale,

și pe calea Legii nr. 221/2009, întrucât acest act normativ nu are caracter de

complinire și nu înlătură drepturile deja stabilite prin legi anterioare, de

care reclamanta a beneficiat.

Recursurile pârâților sunt fondate, în

considerarea argumentelor ce succed, care se circumscriu Deciziei nr. 12 din 19

septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Problema de drept care se pune în speță este

aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot

fi aplicate acțiunii formulate de reclamantă, în baza lor, în condițiile în

care au fost declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Cu privire la efectele Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a

pronunțat Înalta Curte, în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din

19 septembrie 2011 a Înaltei Curți, publicată în M. Of. nr. 789 din 07

noiembrie 2011, stabilindu-se, cu putere de lege, că, urmare a acestei decizii

a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din

Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.,

dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este

obligatorie pentru instanțe, de la data publicării deciziei în M. Of., astfel

încât, în raport de decizia în interesul legii menționată, se impune

modificarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de

instanța supremă, în soluționarea recursului în interesul legii.

Astfel, prin Deciziile nr. 1358 și nr. 1360

din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989.

Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că

deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru

autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produc

efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru trecut (ex tunc).

Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în

sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă

efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea

juridică actuală.

Împrejurarea că deciziile Curții

Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt

principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

Se va face însă distincție între situații

juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care

aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare,

care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de

formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat

naștere.

Rezultă că, în cazul situațiilor juridice

subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele

voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la

momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar

numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu

unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le poate

fi asimilată însă, situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la

data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă

situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă,

anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act

normativ.

Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată,

pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului

căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și

întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se

poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de

instanță.

Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009

și introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a

dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora intră drepturi de

creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii

de persoane (foști condamnați politic).

Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat,

de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de

drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să

aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de

neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă,

din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamanta beneficia

de un bun care să intre sub protecția art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la

Convenție.

Or, la momentul la care instanța de apel era

chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamanta C.A., norma

juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în

absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele Deciziei nr. 1.358 din

21 octombrie 2010 a Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să

își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de

desfășurare.

Referitor la obligativitatea efectelor

deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și

Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: dacă

aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și

declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de

constituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative

declarate neconstituționale”.

Cum Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a

Curții Constituționale a fost publicată în M. Of., la data de 15 noiembrie

2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 3

februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul

publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate

neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011,

pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți

de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că, prin intervenția

instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o

excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte

erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se

poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional,

ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția

oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu

înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate

în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția Curții Constituționale nu

este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă

echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine

asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează

activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a

asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice.

Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a

analizat efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie

2010, și din perspectiva încălcării art. 14 din Convenție, invocat de instanța

de apel, care interzice discriminarea.

Astfel cum s-a arătat anterior, prin

pronunțarea deciziei Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu

excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces

echitabil și nici dreptului la respectarea bunurilor, întrucât reclamanta nu

beneficia de o hotărâre definitivă, care să îi confirme dreptul la despăgubiri

morale, la data adoptării acestor decizii.

În acest context, trebuie reținut că

principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive

obiective și rezonabile. Or, în această materie, situația de dezavantaj în care

s-ar găsi unele persoane, respectiv, acele persoane ale căror cereri nu

fuseseră soluționate, de o manieră definitivă, la momentul pronunțării

deciziilor Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât

rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul

de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit. Izvorul

pretinsei discriminări constă, astfel, în pronunțarea deciziei Curții

Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul

vizând controlul de constituționalitate, ulterior adoptării actului normativ,

ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal

își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

Asupra criticii comune ambelor recursuri,

conform căreia deportările în U.R.S.S. nu intră în sfera de aplicare a Legii nr.

221/2009, instanța apreciază că nu se mai impune analiza fondului acesteia,

câtă vreme reclamanta C.A. nu a formulat un capăt de cerere distinct privind

constatarea că deportarea șotului său, C.F., la munca de reconstrucție a fostei

Uniuni Sovietice, reprezintă o măsură administrativă cu caracter politic, ce

intră sub incidenta Legii nr. 221/2009, iar, pentru această măsură, a fost

despăgubită, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, în temeiul

legilor speciale, adoptate pentru acest gen de măsuri; în plus, adoptarea

Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți, publicată în M. Of. nr.

789 din 7 noiembrie 2011, în recurs în interesul legii, pentru argumentele deja

descrise determină, în mod peremptoriu, respingerea cererii de acordare a

despăgubirilor pentru prejudiciile morale pretinse în cauză.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte,

în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va admite

recursurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel Oradea și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare împotriva Deciziei nr. 30

din 03 februarie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția civilă

mixtă; va modifica decizia recurată; va admite apelurile declarate de

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare și de pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice Satu Mare, împotriva Sentinței nr. 901/ D din 03 iunie 2010

a Tribunalului Satu Mare, secția civilă, pe care o va schimba, în sensul

respingerii acțiunii formulate de reclamanta C.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și de pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor

Publice Satu Mare împotriva Deciziei nr. 30 din 03 februarie 2011, pronunțată

de Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă.

Modifică decizia recurată.

Admite apelurile declarate de Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare și de pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Satu Mare împotriva Sentinței nr. 901/ D din 03 iunie 2010 a Tribunalului Satu

Mare, secția civilă, pe care o schimbă, în sensul respingerii acțiunii

formulate de reclamanta C.A.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23

noiembrie 2011.