ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1592/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1592/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului constată

următoarele:

Tribunalul Satu Mare,

secția civilă, prin sentința nr. 1102/ D din 18 iunie 2010, a admis în parte

acțiunea civilă formulată de reclamanta B.E. în contradictoriu cu pârâtul S.R. prin

M.F.P. și, în consecință, a constatat caracterul politic al măsurii

administrative a deportării la muncă în fosta U.R.S.S. a părinților reclamantei.

A obligat pe pârât să plătească reclamantei suma de 114.000 lei cu titlu de

despăgubiri în baza Legii nr. 112/2009. A respins restul pretențiilor.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a constatat că din Hotărârea nr. 1000/1992 emisă de

Comisia pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice

conform Decretului - Lege nr. 118/1990 a rezultat că mama reclamantei a

participat la munca de reconstrucție în U.R.S.S. în perioada 3 ianuarie 1945 –

18 octombrie 1949, iar din Hotărârea nr. 1001/1992 a aceleiași comisii a reieșit

că și tatăl reclamantei a participat la munca de reconstrucție în U.R.S.S. în aceeași

perioadă. Totodată, s-a constatat că părinții reclamantei au beneficiat de

dispozițiile Decretului - Lege nr. 118/1990.

Deci, drepturile persoanelor

deportate în străinătate după 23 august 1944 au fost recunoscute în baza art. 1

alin. (2) lit. a) din Decretul - Lege nr. 118/1990.

Art. 5 alin. (4) din

Legea nr. 221/2009 statuează că legea se aplică și persoanelor cărora le-au

fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul - Lege nr. 118/1990, în

măsura în care se încadrează în prevederile art. 1, 3 și 4, iar conform art. 4 alin.

(2) din același act normativ, persoanele care au făcut obiectul unor măsuri

administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot solicita instanței

de judecată să constate caracterul politic al acestora coroborat cu

dispozițiile art. 1 alin. (3) din aceeași lege.

Din interpretarea

sistematică și istorico-teleologică a textelor de lege mai sus invocate,

tribunalul a considerat că persoanele care au fost deportate în U.R.S.S. la

muncă de reconstrucție în perioada de referință au fost supuse unor măsuri

administrative abuzive cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009 având

în vedere că legiuitorul a considerat că măsura administrativă are un caracter

politic dacă prin faptele săvârșite s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute

de art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1990.

În situația

persoanelor deportate la muncă forțată în U.R.S.S. nu se poate constata

săvârșirea unor fapte de natură politică din partea acestora, însă au fost

victimele unor măsuri administrative cu caracter politic având drept consecință

încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, în concret

dreptul la libertate, la siguranță, la viață, a căror respectare a fost

cuprinsă în D.U.D.O. adoptată de O.N.U. la 10 decembrie 1948.

Raportat la

circumstanțele cauzei, tribunalul a considerat că părinții reclamantei, prin

deportare în fosta Uniune Sovietică, au fost supuși unei măsuri administrative

abuzive cu caracter politic, legiuitorul recunoscând calitatea acestor

categorii de persoane sau soțului, respectiv descendenților lor până la gradul

al II-lea inclusiv de a solicita despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009, în

considerarea recunoașterii calității acestor categorii de persoane beneficiare

a dispozițiilor Decretului - Lege nr. 118/1990, cu modificările și completările

ulterioare, asigurând astfel completarea măsurilor reparatorii cu caracter

pecuniar prevăzute de decret, cu acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit.

În baza textelor de

lege mai sus invocate, reclamanta, în calitate de moștenitoare, a fost

considerată îndreptățită la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit de autorii ei în perioada 3 ianuarie 1945 – 18 octombrie 1949 pentru

deportare la munca de reconstrucție în U.R.S.S., în cuantum de 114.000 lei

La stabilirea

cuantumului concret al despăgubirilor, tribunalul a avut în vedere perioada

petrecută în lagărul de muncă, precum și consecințele și atingerea adusă valorilor

care definesc personalitatea umană valori care se referă la existența fizică a

omului, sănătatea, integritatea corporală, demnitatea și alte valori similare.

Totodată, tribunalul a reținut că părinții reclamantei au beneficiat de măsuri

reparatorii și în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990.

În cazul acțiunilor

în daune morale, certitudinea poate purta numai cu privire la existența

prejudiciului nu și la întinderea acestuia, existând criterii generale lăsate

la aprecierea judecătorului în baza cărora va stabili cuantumul bănesc al

prejudiciului suferit, criterii ce au fost arătate mai sus.

La aprecierea în

concret a cuantumului despăgubirilor, tribunalul a mai reținut, în completare

și cele stabilite prin art. 1 alin. (3) din Decretul - Lege nr. 118/1990,

respectiv fiecare an de detenție sau internare se consideră ca vechime în muncă

un an și șase luni. Cuantificarea unui astfel de prejudiciu fiind dificilă, în

consonanță cu jurisprudența C.E.D.O., rolul instanței se circumscrie la

acordarea unei satisfacții apreciată ca fiind echitabilă.

Soluția primei

instanțe a fost menținută de Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, prin

decizia nr. 61/ A din 9 martie 2011, prin care s-au respins, ca nefondate,

apelurile declarate de pârât și de Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare împotriva

sentinței tribunalului.

Instanța de apel a

constatat că tema pretențiilor în cauza dedusă judecății o formează obligarea

pârâtului S.R. prin M.F.P. la repararea prejudiciului produs urmare a măsurii

administrative a deportării dispusă față de părinții reclamantei, N.C. și N.A.,

pe teritoriul U.R.S.S., la muncă de reconstrucție, în perioada 3 ianuarie 1945 -

18 octombrie 1949, cererea fiind fundamentată pe dispozițiile art. 3 și 4 din

Legea nr. 221/2009.

Susținerile pârâtului

și Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea prin care s-a arătat că măsura

administrativă a deportării luată față de antecesorii reclamantei nu are

caracter politic au fost găsite nefondate.

Astfel, deși această

măsură nu este din punct de vedere al naturii sale juridice urmare unei

condamnări ci unei măsuri administrative, nefiind dispusă în temeiul vreunuia

din actele normative enumerate la art. 3 din Legea nr. 221/2009, potrivit

prevederilor art. 4 alin. (2) din aceeași lege, beneficiul art. 5, în sensul

acordării unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, le este recunoscut

și persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât

cele prevăzute la art. 3.

În același sens s-a

avut în vedere trimiterea pe care Legea nr. 221/2009 o face la dispozițiile

Decretului - Lege nr. 118/1990, art. 5 alin. (4) prevăzând că de măsurile

reparatorii beneficiază persoanele cărora le-au fost recunoscute drepturile

prevăzute de decret, care la art. 1 face referire expresă la situația

peroanelor deportate și a celor constituite prizonieri după 23 august 1944.

Așadar, din

interpretarea tuturor acestor dispoziții legale, s-a constatat că au fost

supuse unor măsuri administrative cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009

și persoanele care au fost prizonieri sau deportate la muncă de reconstrucție

în fosta U.R.S.S. în perioada de referință.

Faptul că măsura

administrativă a fost luată de fosta U.R.S.S. înainte de 6 martie 1945 nu a

fost de natură a înlătura răspunderea Statului în repararea prejudiciului

produs urmare a măsurii administrative dispuse față de antecesorii reclamantei,

de vreme ce la data respectivă, Rusia a fost aliata României împotriva

Germaniei, situație în care S.R. nu poate fi exonerat de obligațiile față de

cetățenii lui, acesta acceptând ca cetățenii săi să fie deportați de un stat aliat

pe teritoriul său fără a întreprinde nicio măsură de împiedicare.

De asemenea,

răspunderea Statului s-a impus a fi angajată și prin prisma faptului că după 6

martie 1945, acesta nu a depus diligențe pentru recuperarea propriilor cetățeni

sau pentru încetarea măsurilor vădit abuzive luate față de aceștia.

Eronate au fost

găsite și criticile prin care s-a arătat că prin acordarea de despăgubiri, atât

în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990 și al O.U.G. nr. 214/1999, cât și al

Legii nr. 221/2009 s-ar ajunge la o dublă reparație, această din urmă lege

având un caracter de complinire, fără a înlătura însă drepturile deja stabilite

prin legile anterioare.

Că este așa o

dovedește scopul pentru care legea a fost adoptată și anume înlăturarea

consecințelor penale ale condamnărilor cu caracter politic pronunțate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, repunerea în drepturi a respectivelor

persoanelor, acordarea de despăgubiri morale, dacă reparațiile obținute prin

efectul Decretului - Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 nu sunt

suficiente.

Cât privește critica

referitoare la necesitatea reducerii cuantumului despăgubirilor în limita

fixată de O.U.G. nr. 62/2010, s-a constatat că dispozițiile acestui act

normativ au fost declarate neconstituționale prin decizia nr. 1354 din 20

octombrie 2010 a Curții Constituționale, situație față de care, în conformitate

cu dispozițiile art. 147 din Constituția României, ordonanța invocată nu-și mai

produce efecte juridice.

Totodată, s-a reținut

că deși Curtea Constituțională a declarat neconstituționale prevederile art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1358/2010, publicată în M.

Of. din data de 15 noiembrie 2010, dată de la care dispozițiile sale au devenit

obligatorii, practica Curții de Apel Oradea a fost constantă în admiterea

acțiunilor formulate în baza Legii nr. 221/2009, având un obiect similar cu cel

din cauza de față.

Din examinarea

jurisprudenței din ultimii ani ai C.E.D.O., reflectată în hotărârile de

condamnare a României, pentru încălcarea art. 1 din Protocolul 1 adițional al

Convenției s-a observat că, într-un mare număr de cazuri, condamnarea a avut loc

în situația în care cererile introduse în instanță pentru valorificarea unor

drepturi nu au fost examinate pe fond, deși solicitanții puteau pretinde că

aveau o speranță legitimă de a-și vedea concretizată creanța lor în

conformitate cu dispozițiile legale interne și cu jurisprudența instanțelor.

Cât despre noțiunea

de speranță legitimă, Curtea a afirmat că atunci când interesul patrimonial la

care se referă este de ordinul creanței, el nu poate fi considerat ca fiind

valoare patrimonială, decât atunci când există o bază suficientă în dreptul

intern, de exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudență bine stabilită

a instanțelor.

Or, cum până la

publicarea deciziei de neconstituționalitate nr. 1358/2010, 15 noiembrie 2010, practica

Curții de Apel Oradea a fost în sensul admiterii cererilor formulate în temeiul

dispozițiilor Legii nr. 221/2009, s-a apreciat că pentru acțiunile introduse

anterior acestei date, solicitanții aveau speranța legitimă că-și vor realiza

dreptul, conform jurisprudenței de până atunci a acestei instanțe.

Prin urmare, în cazul

acestor acțiuni poate apărea conflictul cu art. 1 din Protocolul 1 al

Convenției, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României,

prioritatea normei din Convenție, care fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994,

face parte din dreptul intern, astfel cum prevede art. 11 alin. (2) din legea

fundamentală.

Acțiunea s-a impus a

fi admisă și prin prisma dispozițiilor art. 14 din C.E.D.O., ce consacră

principiul nediscriminării, reclamanta neputând fi discriminată fără o

justificare obiectivă și rezonabilă față de celelalte persoane aflate într-o

situație similară și comparabilă, care au obținut hotărâri de condamnare a S.R.

anterior datei mai sus arătate.

Nefondate au fost

găsite și criticile referitoare la cuantumul despăgubirilor acordate, instanța

de fond într-o manieră unitară și practică constantă cuantificându-le în mod

corect, raportat la durata măsurii dispuse față de antecesorii reclamantei, la

consecințele produse și la intensitatea cu care aceste consecințe au fost

resimțite .

Conform practicii

constante a C.E.D.O., atunci când drepturile fundamentale ale unei persoane au

fost încălcate prin măsuri ce s-au dovedit a fi abuzive, persoana are dreptul

la repararea integrală a prejudiciului cauzat, atât a celui material cât și a

celui moral.

Spre deosebire de

acțiunea în daune pentru prejudicii materiale, la care prejudiciul trebuie să

fie cert atât în privința existenței cât și a întinderii, la acțiunea în daune

morale, certitudinea poate purta numai cu privire la existența prejudiciului nu

și la întinderea acestuia.

Cuantumul

prejudiciului moral se apreciază din perspectiva criteriilor generale, lucru pe

deplin justificat de faptul că prejudiciul moral nu poate fi stabilit prin

rigori abstracte, stricte, din moment ce diferă de la o persoană la alta în

funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz.

C.E.D.O. însăși,

atunci când acordă despăgubiri morale nu operează cu criterii de evaluare

prestabilite ci judecă în echitate.

Ori judecând în

echitate, în speță, s-a apreciat că suma acordată de instanța de fond cu titlu

de despăgubiri nu este disproporționată cum greșit au considerat apelanții,

fiind de natură să asigure o reparație completă pentru urmările produse de

măsura administrativă dispusă față de antecesorii reclamantei.

Față de cele anterior

expuse, în temeiul dispozițiilor art. 296 C. proc. civ., s-au respins ambele

apeluri ca nefondate, menținându-se ca legală și temeinică hotărârea atacată.

Împotriva acestei

ultime decizii a declarat recurs pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Satu

Mare, solicitând admiterea acestuia, modificarea deciziei și respingerea

acțiunii, ca neîntemeiată.

A arătat, cu privire

la cuantumul despăgubirilor, că acestea au fost supraevaluate, făcând trimitere

și la jurisprudența C.E.D.O. care a acordat frecvent sume relativ modeste cu

titlu de despăgubiri morale, iar uneori chiar deloc.

A menționat că este

recunoscut dreptul statului de a reglementa o marjă națională de apreciere,

care să creeze un just echilibru, proporțional cu suferința provocată, fără a

constitui un mijloc de îmbogățire pentru reclamant.

A precizat în acest

sens, că repararea prejudiciilor cauzate în speța supusă judecății a fost

instituită de legiuitor prin prevederile O.U.G. nr. 214/1999 și ale Decretului

– Lege nr. 118/1990.

Scopul adoptării

respectivelor acte normative a fost tocmai repararea unor asemenea prejudicii,

astfel încât se impune evitarea unei duble reparații pe calea Legii nr. 221/2009.

A concluzionat că

Legea nr. 221/2009 nu are caracter de complinire, întrucât nu înlătură

drepturile deja stabilite prin legi anterioare, de care reclamanta a

beneficiat.

În situația în care

acțiunea ar fi apreciată de instanță ca temeinică și legală, pârâtul a

solicitat a se ține cont de dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010, prin care s-au

instituit criterii de cuantificare.

A arătat, totodată,

că prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 au fost declarate ca

neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009,

astfel încât nu se mai pot acorda despăgubiri morale, în baza acestei legi

nemaiputându-se solicita și dispune de către instanță decât constatarea

caracterului politic al condamnărilor și al măsurilor administrative.

A mai precizat că în

spețe similare, Curtea Europeană a stabilit că reclamanții nu pot susține că au

o speranță legitimă ca cererile lor să fie soluționate în temeiul unei legi,

după invalidarea acesteia, cu atât mai mult cu cât instanța europeană a mai

specificat și faptul că dispozițiile legale au fost anulate ca urmare a unei

operațiuni normale, respectiv a exercitării controlului de constituționalitate,

cererea privind despăgubirile fiind incompatibilă ratione materiae cu art. 1

din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Recursul este fondat,

urmând a fi primite criticile referitoare la incidența Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010.

Astfel, problema de

drept care se pune, în speță, este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost

declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010), aspectul care se impune a fi

analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al

deciziei Curții Constituționale.

Potrivit art. 147 alin.

(1) din constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat, se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art.

31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această

problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată

de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii (M. Of. nr. 789/7.11.2011),

dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art.

330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a stabilit

că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice

asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010,

nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată

definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune

deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului

de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare,

întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte

să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din constituție, este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea

că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă

expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea

ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă

un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O.,

cum eronat pretinde, câtă vreme la data publicării deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi

confirmat dreptul acesteia.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Mai mult, măsura

administrativă căreia au fost supuși autorii reclamantei, respectiv aceea a

deportării, pentru munca de reconstrucție, în fosta U.R.S.S. nu se circumscrie

celor prevăzute de Legea nr. 221/2009, act normativ în temeiul căruia a fost

formulată acțiunea introductivă de instanță.

Astfel, față de

obiectul cererii de chemare în judecată, se reține că analiza legalității și

temeiniciei pretențiilor reclamantei trebuie să se facă în raport de

prevederile Legii nr. 221/2009, în ale cărei dispoziții nu este reglementată

situația concretă a părinților acesteia.

Textul cuprins la alin. (4) al art. 5 din Legea nr. 221/2009

stipulează că

legea „se aplică și persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile

prevăzute de Decretul - Lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările și

completările ulterioare”.

Se constată,

însă, că respectivul de text de lege nu reglementează aplicarea automată a

Legii nr. 221/2009 persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile

prevăzute de decretul-lege ci instituie posibilitatea ca de prevederile legii

să beneficieze și această categorie de persoane.

Altfel

spus, faptul că o persoană a beneficiat de drepturile prevăzute de Decretul - Lege

nr. 118/1990 nu constituie un impediment în formularea de către respectiva

parte a unei acțiuni în justiție întemeiată pe prevederile Legii nr. 221/2009.

În cazul

în speță însă, intimata - reclamantă nu face parte din categoria persoanelor

prevăzute de Legea nr. 221/2009,

împrejurarea că părinții acesteia au fost deportați

în fosta U.R.S.S. neputând fi asimilată niciunei condamnări politice, astfel

cum aceasta este definită în art. 1 din aceeași lege și niciunei măsuri

administrative cu caracter politic în condițiile art. 3 din același act

normativ.

Cocluzionând,

se reține că reclamanta nu poate beneficia de prevederile Legii nr. 221/2009 și

pentru motivul că nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate de

acest act normativ,

incidența

respectivelor dispoziții neputând fi extinsă la cazuri neprevăzute de lege.

Se reține totodată și

aspectul că prin Legea nr. 221/2009 este delimitată expres perioada în

cuprinsul căreia s-au aplicat sancțiunile cu caracter politic, respectiv 6

martie 1945 – 22 decembrie 1989, perioadă în care părinții reclamantei nu se

încadrează, atâta timp cât au fost deportați în U.R.S.S. anterior datei de 6

martie 1945.

Pentru aceste

considerente, se va admite recursul declarat de pârât, se va modifica în tot

decizia atacată, se vor admite ambele apeluri, se va schimba în tot sentința și

se va respinge acțiunea ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul S.R., prin M.F.P., prin D.G.F.P. Satu Mare împotriva

deciziei nr. 61/ A din 9 martie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă

mixtă.

Modifică în tot

decizia atacată și admite apelurile declarate de pârâtul S.R., prin M.F.P.,

prin D.G.F.P. Satu Mare și de Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare

împotriva sentinței nr. 1102/ D din 18 iunie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secția civilă, pe care o schimbă în tot și respinge acțiunea ca

neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 7 martie 2012.