ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1592/2012

Asupra recursului constată următoarele: Tribunalul Satu Mare, secția civilă, prin sentința nr. 1102/ D din 18 iunie 2010, a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta B.E. în contradictoriu cu pârâtul S.R. prin M.F.P. și, în consecință, a constatat caracterul politic al măsurii administrative a deportării la muncă în fosta U.R.S.S. a părinților reclamantei. A obligat pe pârât să plătească reclamantei suma de 114.000 lei cu titlu de despăgubiri în baza Legii nr. 112/2009. A respins restul pretențiilor. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat că din Hotărârea nr. 1000/1992 emisă de Comisia pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice conform Decretului - Lege nr. 118/1990 a rezultat că mama reclamantei a participat la munca de reconstrucție în U.R.S.S.

în perioada 3 ianuarie 1945 – 18 octombrie 1949, iar din Hotărârea nr. 1001/1992 a aceleiași comisii a reieșit că și tatăl reclamantei a participat la munca de reconstrucție în U.R.S.S. în aceeași perioadă. Totodată, s-a constatat că părinții reclamantei au beneficiat de dispozițiile Decretului - Lege nr. 118/1990. Deci, drepturile persoanelor deportate în străinătate după 23 august 1944 au fost recunoscute în baza art. 1 alin. (2) lit. a) din Decretul - Lege nr. 118/1990.

Art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009 statuează că legea se aplică și persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul - Lege nr. 118/1990, în măsura în care se încadrează în prevederile art. 1, 3 și 4, iar conform art. 4 alin. (2) din același act normativ, persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora coroborat cu dispozițiile art. 1 alin. (3) din aceeași lege. Din interpretarea sistematică și istorico-teleologică a textelor de lege mai sus invocate, tribunalul a considerat că persoanele care au fost deportate în U.R.S.S.

la muncă de reconstrucție în perioada de referință au fost supuse unor măsuri administrative abuzive cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009 având în vedere că legiuitorul a considerat că măsura administrativă are un caracter politic dacă prin faptele săvârșite s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1990. În situația persoanelor deportate la muncă forțată în U.R.S.S. nu se poate constata săvârșirea unor fapte de natură politică din partea acestora, însă au fost victimele unor măsuri administrative cu caracter politic având drept consecință încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, în concret dreptul la libertate, la siguranță, la viață, a căror respectare a fost cuprinsă în D.U.D.O.

adoptată de O.N.U. la 10 decembrie 1948. Raportat la circumstanțele cauzei, tribunalul a considerat că părinții reclamantei, prin deportare în fosta Uniune Sovietică, au fost supuși unei măsuri administrative abuzive cu caracter politic, legiuitorul recunoscând calitatea acestor categorii de persoane sau soțului, respectiv descendenților lor până la gradul al II-lea inclusiv de a solicita despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009, în considerarea recunoașterii calității acestor categorii de persoane beneficiare a dispozițiilor Decretului - Lege nr. 118/1990, cu modificările și completările ulterioare, asigurând astfel completarea măsurilor reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de decret, cu acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

În baza textelor de lege mai sus invocate, reclamanta, în calitate de moștenitoare, a fost considerată îndreptățită la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorii ei în perioada 3 ianuarie 1945 – 18 octombrie 1949 pentru deportare la munca de reconstrucție în U.R.S.S., în cuantum de 114.000 lei La stabilirea cuantumului concret al despăgubirilor, tribunalul a avut în vedere perioada petrecută în lagărul de muncă, precum și consecințele și atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană valori care se referă la existența fizică a omului, sănătatea, integritatea corporală, demnitatea și alte valori similare. Totodată, tribunalul a reținut că părinții reclamantei au beneficiat de măsuri reparatorii și în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990.

În cazul acțiunilor în daune morale, certitudinea poate purta numai cu privire la existența prejudiciului nu și la întinderea acestuia, existând criterii generale lăsate la aprecierea judecătorului în baza cărora va stabili cuantumul bănesc al prejudiciului suferit, criterii ce au fost arătate mai sus. La aprecierea în concret a cuantumului despăgubirilor, tribunalul a mai reținut, în completare și cele stabilite prin art. 1 alin. (3) din Decretul - Lege nr. 118/1990, respectiv fiecare an de detenție sau internare se consideră ca vechime în muncă un an și șase luni. Cuantificarea unui astfel de prejudiciu fiind dificilă, în consonanță cu jurisprudența C.E.D.O., rolul instanței se circumscrie la acordarea unei satisfacții apreciată ca fiind echitabilă.

Soluția primei instanțe a fost menținută de Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, prin decizia nr. 61/ A din 9 martie 2011, prin care s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârât și de Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare împotriva sentinței tribunalului. Instanța de apel a constatat că tema pretențiilor în cauza dedusă judecății o formează obligarea pârâtului S.R. prin M.F.P. la repararea prejudiciului produs urmare a măsurii administrative a deportării dispusă față de părinții reclamantei, N.C. și N.A., pe teritoriul U.R.S.S., la muncă de reconstrucție, în perioada 3 ianuarie 1945 - 18 octombrie 1949, cererea fiind fundamentată pe dispozițiile art. 3 și 4 din Legea nr. 221/2009.

Susținerile pârâtului și Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea prin care s-a arătat că măsura administrativă a deportării luată față de antecesorii reclamantei nu are caracter politic au fost găsite nefondate.

Astfel, deși această măsură nu este din punct de vedere al naturii sale juridice urmare unei condamnări ci unei măsuri administrative, nefiind dispusă în temeiul vreunuia din actele normative enumerate la art. 3 din Legea nr. 221/2009, potrivit prevederilor art. 4 alin. (2) din aceeași lege, beneficiul art. 5, în sensul acordării unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, le este recunoscut și persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3. În același sens s-a avut în vedere trimiterea pe care Legea nr. 221/2009 o face la dispozițiile Decretului - Lege nr. 118/1990, art. 5 alin. (4) prevăzând că de măsurile reparatorii beneficiază persoanele cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de decret, care la art. 1 face referire expresă la situația peroanelor deportate și a celor constituite prizonieri după 23 august 1944. Așadar, din interpretarea tuturor acestor dispoziții legale, s-a constatat că au fost supuse unor măsuri administrative cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009 și persoanele care au fost prizonieri sau deportate la muncă de reconstrucție în fosta U.R.S.S.

în perioada de referință. Faptul că măsura administrativă a fost luată de fosta U.R.S.S. înainte de 6 martie 1945 nu a fost de natură a înlătura răspunderea Statului în repararea prejudiciului produs urmare a măsurii administrative dispuse față de antecesorii reclamantei, de vreme ce la data respectivă, Rusia a fost aliata României împotriva Germaniei, situație în care S.R. nu poate fi exonerat de obligațiile față de cetățenii lui, acesta acceptând ca cetățenii săi să fie deportați de un stat aliat pe teritoriul său fără a întreprinde nicio măsură de împiedicare. De asemenea, răspunderea Statului s-a impus a fi angajată și prin prisma faptului că după 6 martie 1945, acesta nu a depus diligențe pentru recuperarea propriilor cetățeni sau pentru încetarea măsurilor vădit abuzive luate față de aceștia.

Eronate au fost găsite și criticile prin care s-a arătat că prin acordarea de despăgubiri, atât în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990 și al O.U.G. nr. 214/1999, cât și al Legii nr. 221/2009 s-ar ajunge la o dublă reparație, această din urmă lege având un caracter de complinire, fără a înlătura însă drepturile deja stabilite prin legile anterioare. Că este așa o dovedește scopul pentru care legea a fost adoptată și anume înlăturarea consecințelor penale ale condamnărilor cu caracter politic pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, repunerea în drepturi a respectivelor persoanelor, acordarea de despăgubiri morale, dacă reparațiile obținute prin efectul Decretului - Lege nr. 118/1990 și O.U.G.

nr. 214/1999 nu sunt suficiente. Cât privește critica referitoare la necesitatea reducerii cuantumului despăgubirilor în limita fixată de O.U.G. nr. 62/2010, s-a constatat că dispozițiile acestui act normativ au fost declarate neconstituționale prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curții Constituționale, situație față de care, în conformitate cu dispozițiile art. 147 din Constituția României, ordonanța invocată nu-și mai produce efecte juridice. Totodată, s-a reținut că deși Curtea Constituțională a declarat neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1358/2010, publicată în M. Of. din data de 15 noiembrie 2010, dată de la care dispozițiile sale au devenit obligatorii, practica Curții de Apel Oradea a fost constantă în admiterea acțiunilor formulate în baza Legii nr. 221/2009, având un obiect similar cu cel din cauza de față.

Din examinarea jurisprudenței din ultimii ani ai C.E.D.O., reflectată în hotărârile de condamnare a României, pentru încălcarea art. 1 din Protocolul 1 adițional al Convenției s-a observat că, într-un mare număr de cazuri, condamnarea a avut loc în situația în care cererile introduse în instanță pentru valorificarea unor drepturi nu au fost examinate pe fond, deși solicitanții puteau pretinde că aveau o speranță legitimă de a-și vedea concretizată creanța lor în conformitate cu dispozițiile legale interne și cu jurisprudența instanțelor. Cât despre noțiunea de speranță legitimă, Curtea a afirmat că atunci când interesul patrimonial la care se referă este de ordinul creanței, el nu poate fi considerat ca fiind valoare patrimonială, decât atunci când există o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor.

Or, cum până la publicarea deciziei de neconstituționalitate nr. 1358/2010, 15 noiembrie 2010, practica Curții de Apel Oradea a fost în sensul admiterii cererilor formulate în temeiul dispozițiilor Legii nr. 221/2009, s-a apreciat că pentru acțiunile introduse anterior acestei date, solicitanții aveau speranța legitimă că-și vor realiza dreptul, conform jurisprudenței de până atunci a acestei instanțe. Prin urmare, în cazul acestor acțiuni poate apărea conflictul cu art. 1 din Protocolul 1 al Convenției, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, astfel cum prevede art. 11 alin. (2) din legea fundamentală.

Acțiunea s-a impus a fi admisă și prin prisma dispozițiilor art. 14 din C.E.D.O., ce consacră principiul nediscriminării, reclamanta neputând fi discriminată fără o justificare obiectivă și rezonabilă față de celelalte persoane aflate într-o situație similară și comparabilă, care au obținut hotărâri de condamnare a S.R. anterior datei mai sus arătate. Nefondate au fost găsite și criticile referitoare la cuantumul despăgubirilor acordate, instanța de fond într-o manieră unitară și practică constantă cuantificându-le în mod corect, raportat la durata măsurii dispuse față de antecesorii reclamantei, la consecințele produse și la intensitatea cu care aceste consecințe au fost resimțite . Conform practicii constante a C.E.D.O., atunci când drepturile fundamentale ale unei persoane au fost încălcate prin măsuri ce s-au dovedit a fi abuzive, persoana are dreptul la repararea integrală a prejudiciului cauzat, atât a celui material cât și a celui moral.

Spre deosebire de acțiunea în daune pentru prejudicii materiale, la care prejudiciul trebuie să fie cert atât în privința existenței cât și a întinderii, la acțiunea în daune morale, certitudinea poate purta numai cu privire la existența prejudiciului nu și la întinderea acestuia. Cuantumul prejudiciului moral se apreciază din perspectiva criteriilor generale, lucru pe deplin justificat de faptul că prejudiciul moral nu poate fi stabilit prin rigori abstracte, stricte, din moment ce diferă de la o persoană la alta în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz. C.E.D.O. însăși, atunci când acordă despăgubiri morale nu operează cu criterii de evaluare prestabilite ci judecă în echitate.

Ori judecând în echitate, în speță, s-a apreciat că suma acordată de instanța de fond cu titlu de despăgubiri nu este disproporționată cum greșit au considerat apelanții, fiind de natură să asigure o reparație completă pentru urmările produse de măsura administrativă dispusă față de antecesorii reclamantei. Față de cele anterior expuse, în temeiul dispozițiilor art. 296 C. proc. civ., s-au respins ambele apeluri ca nefondate, menținându-se ca legală și temeinică hotărârea atacată. Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Satu Mare, solicitând admiterea acestuia, modificarea deciziei și respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. A arătat, cu privire la cuantumul despăgubirilor, că acestea au fost supraevaluate, făcând trimitere și la jurisprudența C.E.D.O.

care a acordat frecvent sume relativ modeste cu titlu de despăgubiri morale, iar uneori chiar deloc. A menționat că este recunoscut dreptul statului de a reglementa o marjă națională de apreciere, care să creeze un just echilibru, proporțional cu suferința provocată, fără a constitui un mijloc de îmbogățire pentru reclamant. A precizat în acest sens, că repararea prejudiciilor cauzate în speța supusă judecății a fost instituită de legiuitor prin prevederile O.U.G. nr. 214/1999 și ale Decretului – Lege nr. 118/1990. Scopul adoptării respectivelor acte normative a fost tocmai repararea unor asemenea prejudicii, astfel încât se impune evitarea unei duble reparații pe calea Legii nr. 221/2009. A concluzionat că Legea nr. 221/2009 nu are caracter de complinire, întrucât nu înlătură drepturile deja stabilite prin legi anterioare, de care reclamanta a beneficiat.

În situația în care acțiunea ar fi apreciată de instanță ca temeinică și legală, pârâtul a solicitat a se ține cont de dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010, prin care s-au instituit criterii de cuantificare. A arătat, totodată, că prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 au fost declarate ca neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, astfel încât nu se mai pot acorda despăgubiri morale, în baza acestei legi nemaiputându-se solicita și dispune de către instanță decât constatarea caracterului politic al condamnărilor și al măsurilor administrative.

A mai precizat că în spețe similare, Curtea Europeană a stabilit că reclamanții nu pot susține că au o speranță legitimă ca cererile lor să fie soluționate în temeiul unei legi, după invalidarea acesteia, cu atât mai mult cu cât instanța europeană a mai specificat și faptul că dispozițiile legale au fost anulate ca urmare a unei operațiuni normale, respectiv a exercitării controlului de constituționalitate, cererea privind despăgubirile fiind incompatibilă ratione materiae cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Recursul este fondat, urmând a fi primite criticile referitoare la incidența Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Astfel, problema de drept care se pune, în speță, este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010), aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curții Constituționale. Potrivit art. 147 alin. (1) din constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat, se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii (M. Of. nr. 789/7.11.2011), dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Astfel, s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din constituție, este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., cum eronat pretinde, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acesteia. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Mai mult, măsura administrativă căreia au fost supuși autorii reclamantei, respectiv aceea a deportării, pentru munca de reconstrucție, în fosta U.R.S.S. nu se circumscrie celor prevăzute de Legea nr. 221/2009, act normativ în temeiul căruia a fost formulată acțiunea introductivă de instanță. Astfel, față de obiectul cererii de chemare în judecată, se reține că analiza legalității și temeiniciei pretențiilor reclamantei trebuie să se facă în raport de prevederile Legii nr. 221/2009, în ale cărei dispoziții nu este reglementată situația concretă a părinților acesteia.

Textul cuprins la alin. (4) al art. 5 din Legea nr. 221/2009 stipulează că legea „se aplică și persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul - Lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare”. Se constată, însă, că respectivul de text de lege nu reglementează aplicarea automată a Legii nr. 221/2009 persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de decretul-lege ci instituie posibilitatea ca de prevederile legii să beneficieze și această categorie de persoane. Altfel spus, faptul că o persoană a beneficiat de drepturile prevăzute de Decretul - Lege nr. 118/1990 nu constituie un impediment în formularea de către respectiva parte a unei acțiuni în justiție întemeiată pe prevederile Legii nr. 221/2009.

În cazul în speță însă, intimata - reclamantă nu face parte din categoria persoanelor prevăzute de Legea nr. 221/2009, împrejurarea că părinții acesteia au fost deportați în fosta U.R.S.S. neputând fi asimilată niciunei condamnări politice, astfel cum aceasta este definită în art. 1 din aceeași lege și niciunei măsuri administrative cu caracter politic în condițiile art. 3 din același act normativ. Cocluzionând, se reține că reclamanta nu poate beneficia de prevederile Legii nr. 221/2009 și pentru motivul că nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate de acest act normativ, incidența respectivelor dispoziții neputând fi extinsă la cazuri neprevăzute de lege.

Se reține totodată și aspectul că prin Legea nr. 221/2009 este delimitată expres perioada în cuprinsul căreia s-au aplicat sancțiunile cu caracter politic, respectiv 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, perioadă în care părinții reclamantei nu se încadrează, atâta timp cât au fost deportați în U.R.S.S. anterior datei de 6 martie 1945. Pentru aceste considerente, se va admite recursul declarat de pârât, se va modifica în tot decizia atacată, se vor admite ambele apeluri, se va schimba în tot sentința și se va respinge acțiunea ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul S.R., prin M.F.P., prin D.G.F.P. Satu Mare împotriva deciziei nr. 61/ A din 9 martie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă. Modifică în tot decizia atacată și admite apelurile declarate de pârâtul S.R., prin M.F.P., prin D.G.F.P. Satu Mare și de Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare împotriva sentinței nr. 1102/ D din 18 iunie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secția civilă, pe care o schimbă în tot și respinge acțiunea ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 martie 2012.