ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3759/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3759/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 1649/D din 17 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Satu

Mare

s-a admis în parte acțiunea civilă formulată

de reclamantele M.E. și M.I., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Satu Mare, și, în consecință, s-a constatat caracterul

politic al măsurii administrative a deportării la muncă în fosta U.R.S.S. a părinților

reclamantelor, a fost obligat pârâtul să plătească reclamantelor suma de 10.000

euro cu titlu de despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009 și s-au respins restul pretențiilor.

Instanța de fond a reținut că de dispozițiile Legii

nr. 221/2009 beneficiază și persoanele ori succesorii acestora, circumscriși de

art. 5 alin. (1) al Legii nr. 221/2009, care au fost deportate sau prizoniere în

fosta U.R.S.S., deoarece deportarea, efectuarea prizonieratului și menținerea acestei

situații și după 23 august 1944, respectiv după încheierea armistițiului la 12 septembrie

1944, constituie o măsură administrativă cu caracter politic, în sensul prevăzut

prin dispozițiile legii reparatorii menționate.

Prima instanță a reținut că, potrivit dispozițiilor

art. 3 și art. 4 alin. (2) din lege, care fac trimitere la dispozițiile art. 1

alin. (3), caracterul politic în situația acelor „alte măsuri” rezultă și din referirea

expresă a legiuitorului la scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/2001 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă.

Instanța de fond a arătat că legea reparatorie ce constituie

temeiul juridic al prezentei cereri face trimitere și la dispozițiile Decretului-Lege

nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive

politice de dictatura instaurată după 06 martie 1945, precum și a celor deportate

în străinătate ori constituite în prizonieri, art. 5 alin. (4) dispunând că de măsurile

reparatorii beneficiază și persoanele cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute

de Decretul-Lege nr. 118/1990. Art. 1 al acestui din urmă act normativ face referire

expresă, în art. 1 alin. (2) lit. a) și b), la situația persoanelor deportate și

a celor constituite prizonieri după 23 august 1944.

În consecință, instanța a apreciat că persoanele care

au fost prizoniere ori deportate la munca de reconstrucție a fostei U.R.S.S. în

perioada de referință, au fost supuse unor măsuri administrative cu caracter politic

în sensul Legii nr. 221/2009.

La stabilirea cuantumului despăgubirilor, instanța de

fond a avut în vedere natura juridică a prejudiciului suferit, și anume atingerea

adusă unor valori care definesc personalitatea umană, viața și sănătatea, libertatea,

integritatea corporală, demnitatea și alte asemenea valori, precum și principiul

potrivit căruia

daunele morale trebuie să fie proporționale cu suferința provocată și să nu constituie

un mijloc de îmbogățire pentru victimă, precum și prevederile art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009 modificată prin O.U.G. nr. 62/2010.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamantele

M.I. și M.E., precum și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin decizia civilă nr. 70 din 16 martie 2011, Curtea

de Apel Oradea, secția civilă mixtă,

a admis

apelul declarat de reclamante, a schimbat sentința în sensul că a majorat cuantumul

despăgubirilor stabilite în favoarea reclamantelor de la suma de 10.000 euro la

suma de 114.000 RON și a menținut restul dispozițiilor sentinței apelate; a respins

ca nefondat apelul declarat de pârât.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că

măsura deportării în U.R.S.S. face obiectul Legii nr. 221/2009. S-a avut în vedere

trimiterea pe care Legea nr. 221/2009 o face la dispozițiile Decretul-Lege nr. 118/1990,

art. 5 alin. (4) prevăzând că de măsurile reparatorii beneficiază persoanele cărora

le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de acest decret, iar art. 1 din acest

decret-lege face referire expresă la situația peroanelor deportate și a celor constituite

prizonieri după 23 august 1944.

Faptul că măsura administrativă a fost luată de fosta

U.R.S.S. înainte de 06 martie 1945 nu este de natură a înlătura răspunderea statului

în repararea prejudiciului produs urmare a măsurii administrative dispuse față de

antecesorul reclamantului de vreme ce la data respectivă Rusia a fost aliata României

împotriva Germaniei situație în care Statul Român nu poate fi exonerat de obligațiile

față de cetățenii lui acesta acceptând ca cetățenii săi să fie deportați de un stat

aliat pe teritoriul său fără a întreprinde nici o măsură de împiedicare.

S-a reținut că plafonarea prevăzută de O.U.G. nr. 62/2010,

a fost declarată neconstituțională prin Decizia nr. 1354/2010 a Curții Constituționale,

situație față de care în conformitate cu dispozițiile art. 147 din Constituția României,

în prezent ordonanța invocată nu-și mai produce efecte juridice.

Este adevărat faptul că Curtea Constituțională a declarat

neconstituționale și prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

prin Decizia nr. 1358/2010, publicată în M. Of. din data de 15 noiembrie 2010, dată

de la care dispozițiile sale au devenit obligatorii, însă până la publicarea deciziei

practica Curții de Apel Oradea a fost constantă în admiterea acțiunilor formulate

în baza acestei legi speciale, având un obiect similar cu cel din cauza de față.

S-a apreciat că pentru acțiunile introduse anterior publicării

deciziei instanței de contencios constituțional, reclamantul avea speranța legitimă

că-și va realiza dreptul, conform jurisprudenței de până atunci a acestei instanțe.

Prin urmare, în cazul acestor acțiuni poate apărea conflictul

cu art. 1 din Protocolul 1 al Convenției, ceea ce impune, conform art. 20 alin.

(2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care fiind ratificată

prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern astfel cum prevede art. 11

alin. (2) din Legea fundamentală.

S-a considerat că acțiunea se impune a fi admisă și prin

prisma dispozițiilor art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ce consacră

principiul nediscriminării, reclamantul neputând fi discriminat fără o justificare

obiectivă și rezonabilă față de celelalte persoane aflate într-o situație similară

și comparabilă, care au obținut hotărâri de condamnare a Statului Român anterior

datei mai sus arătate (cauza Driha împotriva României).

Cât privește cuantumul despăgubirilor morale acordate

reclamantului instanța a apreciat că acesta este disproporționat, neasigurând o

reparare totală și echitabilă a prejudiciului moral suportat prin măsura administrativă

dispusă față de antecesorul acestuia.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul

Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Satu Mare,

arătând că despăgubirile acordate au fost

supraevaluate, încălcând principiul echității și al proporționalității și producând

o îmbogățire fără justă cauză, în condițiile în care, pentru repararea prejudiciilor

cauzate, legiuitorul a emis O.U.G. nr. 214/1999 și Decretul-Lege nr. 118/1990. Susține

că Legea nr. 221/2009 nu are caracter de complinire, întrucât nu înlătură drepturile

deja stabilite prin legi anterioare, de care reclamantul a beneficiat.

Invocă reglementările O.U.G. nr. 62/2010 privind plafonarea

daunelor morale, precum și Decizia nr. 1358/2010, prin care Curtea Constituțională

a declarat neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Oradea, a declarat recurs,

invocând ca o

primă critică faptul că deportarea etnicilor germani începând cu data de 01

ianuarie 1945 în fosta U.R.S.S. la munca de reconstrucție a fost o măsură impusă

de statul sovietic și nu se situează în timp din punctul de vedere al dispunerii

după 06 martie 1945, fiind dispusă anterior, astfel că nu se aplică dispozițiile

Legii nr. 221/2009. Așadar, în privința unor măsuri, precum deportarea și prizonieratul

în străinătate, cărora nu le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 221/2009, urmează

a li se aplica dispozițiile Decretului-Lege nr. 118/1990, respectiv O.G. nr.

105/1999, care se referă la aceste situații.

O altă critică invocată privește lipsa de temei legal

a cererii de acordare de daune morale, ca urmare a declarării neconstituționalității

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1358 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale, susținând că instanța de apel a pronunțat

o hotărâre cu aplicarea greșită a legii, atunci când a considerat inaplicabilă în

cauză decizia Curții Constituționale.

În subsidiar, același recurent critică decizia instanței

de apel sub aspectul întinderii daunelor morale acordate reclamantelor, care au

fost supraevaluate având în vedere perioada de deportare și faptul că au beneficiat

deja de măsuri reparatorii acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 și al

O.U.G. nr. 214/1999, precum și menținerea unui raport rezonabil de proporționalitate

între prejudiciul efectiv suferit și valoarea despăgubirii acordate de instanță

și prin comparare cu sumele acordate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, sens

în care invocă jurisprudența Curții.

Recursurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice și Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea,

sunt fondate,

pentru considerentele ce urmează:

Cu titlu preliminar se impune precizarea că măsura deportării

în U.R.S.S. a etnicilor germani a fost luată și pusă în practică la sfârșitul anului

1944 și începutul anului 1945, exclusiv de către autoritățile sovietice de ocupație

și nu de către fosta miliție ori securitate comunistă (la acea epocă nici nu fuseseră

înființate, pe teritoriul României funcționând Poliția și Siguranța), contribuția

autorităților române fiind doar aceea de a ajuta la identificarea etnicilor germani

din localitățile lor de domiciliu, sub aspectul apartenenței cetățenilor la această

etnie, domiciliul sau reședința, precum și vârsta și sexul acestora. În rest, date

fiind și competențele limitate ale autorităților române aflate sub ocupație, măsura

efectivă a deportării în U.R.S.S. a fost decisă și pusă în practică de către autoritățile

sovietice, acest proces finalizându-se în februarie 1945.

În speță, nu se aplică Legea nr. 221/2009, care nu se

referă explicit și la situațiile și persecuțiile suferite de etnicii germani anterior

datei de 06 martie 1945, ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. a acestora,

întreprinse de autoritățile sovietice de ocupație, cu concursul limitat al autorităților

administrative române.

Având în vedere că legea nu distinge, atunci nici interpretului

legii nu îi este îngăduit a distinge, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 221/2009,

prin însuși titlul ei vizează doar condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie

1989, în ciuda faptului că etnicilor germani deportați în U.R.S.S. le-au fost recunoscute

drepturi prin Decretul-Lege nr. 118/1990, republicată.

În această privință, așa cum se poate lesne observa chiar

din titlul Decretului-Lege nr. 118/1990, voința legiuitorului român a fost clar

și neechivoc exprimată, stabilindu-se acordarea unor drepturi persoanelor persecutate

din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la data de 06 martie

1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, ceea

ce însă, nu a fost reluat de către legiuitor și în textul Legii nr. 221/2009.

În consecință, dispozițiile legii speciale, ce constituie

temeiul de drept al acțiunii reclamantelor, sunt clare și nu lasă loc de interpretări,

neputând fi aplicate prin analogie și altor situații decât cele prevăzute de lege.

Chiar dacă s-ar admite că pretențiile reclamantelor de

acordare a daunelor morale se circumscriu art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, problema de drept care se pune în speță este dacă acest text legal

mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat

neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia

Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României

nr. 761/15.11.2010.

Așa cum susțin și recurenții, această problemă de drept

a fost dezlegată greșit de către instanța de apel, care a reținut că Decizia Curții

Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs

de judecată în faza procesuală a apelului, nu produce efecte în cauză.

Cu privire la efectele Deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în

recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată

în M. Of. nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții

Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate

definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în

M. Of.

Conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.,

dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este

obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât,

în raport de decizia în interesul legii sus-menționată, se impune schimbarea soluției

din hotărârea recurată pe aspectul cererii privind daunele morale, pentru argumentele

reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile

din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele

la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval,

Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii

fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate

de drept.

La alin. (4) al art. menționat se prevede că deciziile

Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general

obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și

în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și

funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această reglementare, constituțională și legală,

s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie

a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică

și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere

în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia

în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011, în sensul că Decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată

la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această

dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate

definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în

M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010

a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se

pronunțase în

apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării

respectivei decizii.

Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la

un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata

desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic

convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă

și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin

declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din

Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată

nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să

continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou

în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale

produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional,

acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat,

iar reclamantul nu era titularul unui „bun” susceptibil de protecție în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

cum greșit a reținut instanța de apel, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat

dreptul.

Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios

constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate,

s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul

a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității

textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul

echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ

legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la Tribunal și protecția oferită de

art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea

unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine controlul de constituționalitate

declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată

acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă

parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al

pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul

actului.

O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea

controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic,

de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din

punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat

în exercițiul funcției sale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici

dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Pe de altă parte, nu se poate reține nici că prin aplicarea

la speță a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 s-ar încălca art. 14 din

Convenție, cum, de asemenea, greșit a reținut instanța de apel.

Principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din

existența unor motive obiective și rezonabile.

Situația de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul

s-ar găsi, dat fiind că cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă

la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă,

întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul

de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare

din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziei

Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul

vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea

ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își

are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale

deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței,

care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații

discriminatorii.

Față de toate aceste considerente, reținute prin raportare

la decizia în interesul legii nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

urmează a se constata că, în mod nelegal, Curtea de apel și-a întemeiat soluția

privind acordarea daunelor morale pe un text de lege declarat neconstituțional printr-o

decizie a instanței de contencios constituțional, publicată anterior soluționării

definitive a litigiului.

Criticile formulate de recurenți pe acest aspect sunt,

așadar, fondate și fac aplicabil motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

Cât privește criticile subsidiare formulate de aceiași

recurenți pe cuantumului daunelor morale, acestea au devenit inutil de analizat

în condițiile în care s-a reținut că nu mai există temei legal pentru acordarea

în cauză a daunelor morale.

În concluzie, raportat la criticile privind inexistența

temeiului juridic al cererii de acordare de daune morale, recursurile declarate

de pârât și de Ministerul Public vor fi admise, conform art. 312 alin. (1)-(3) cu

referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar decizia recurată va fi modificată

în sensul că se va respinge ca nefondat apelul declarat de reclamante împotriva

sentinței civile nr. 1649/D din 17 septembrie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secția

civilă, și se vor admite apelurile declarate de pârâtul Statul Român, reprezentat

prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Satu Mare, și Ministerul Public

- Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva aceleiași sentințe în sensul

că se va schimba sentința și se va respinge în tot acțiunea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român,

reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Satu Mare, și Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva deciziei civile nr. 70 din 16 martie

2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă.

Modifică decizia recurată în sensul că:

Respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamantele

M.E. și M.I. împotriva sentinței civile nr. 1649/D din 17 septembrie 2010 a Tribunalului

Satu Mare, secția civilă.

Admite apelurile declarate de pârâtul Statul Român, reprezentat

prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Satu Mare, și Ministerul Public

- Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva aceleiași sentințe în sensul

că:

Schimbă sentința și respinge în tot acțiunea.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 25 mai 2012.